MĂRTURII DE NEŞTERS

 SUFLET DIN SUFLETUL ALMĂJULUI, OM PENTRU ISTORIE, OM PENTRU DUMNEZEU,  OM PENTRU OAMENI -  IOSIF CORIOLAN BURACU – O LEGENDĂ VIE 

Editura Tim, Reşiţa, 2008

CEZARINA ADAMESCU, Agero

  Moto: „Luminează-te şi vei fi”(-Inscripţie de pe dulapul Bibliotecii din Mehadia, donaţia Bibliotecii Bibicescu din Turnu Severin, 28 I. 1923)

         Identitatea spirituală a unui popor  se măsoară în iubirea şi abnegaţia, jertfa şi biruinţa oamenilor din care el este alcătuit. Dar, mai cu seamă, în cinstirea istoriei, a înaintaşilor eroi şi cărturari, în oamenii de seamă care au rămas înscrişi cu litere roşii în Cartea Neamului. O trăsătură de caracter pregnantă a locuitorilor Banatului montan este, fără doar şi poate, pe lângă dragostea faţă de istorie şi neam, cinstirea celor care au ales să fie în

întreaga lor viaţă, făclii, Lumini nestinse pentru urmaşi, prin aportul lor la întregirea acestei conştiinţe colective.

         Memoria identităţii spirituale româneşti este însă şi lucrarea harică pe care Duhul a insuflat-o în oameni, modelându-le caracterul în asemenea chip, încât, în toată viaţa lor au „ars” de dragoste pentru ţară, pentru vatră, pentru cinstirea strămoşilor şi pentru idealul milenar visat de generaţii întregi şi stropit în lacrimi şi sânge: Unirea tuturor românilor, constituirea şi închegarea Statului naţional român, independent şi puternic, dezvoltarea şi păstrarea limbii, a tradiţiei,  a religiei, a dimensiunii spirituale care îl defineşte.

         Nu există mijloc să nu-l fi folosit bănăţenii pentru cinstirea şi glorificarea înaintaşilor lor: organizarea de simpozioane, de conferinţe, de spectacole tradiţionale, editarea de cărţi memoriale, dezvelirea busturilor, a plăcuţelor comemorative, amenajarea unor case memoriale, însemne, medalii, distincţii, semne materiale, vizibile,  dar mai ales spirituale, care arată  că ei, bănăţenii, sunt un popor care nu uită, care ştiu să preţuiască tot ce e valoros în trecutul lor zbuciumat, în istoria lor înscrisă cu jertfe pentru păstrarea vetrelor străbune.

         Continuitate şi permanenţă sunt valenţele spirituale ale acestor români inimoşi, măsura demnităţii lor pe care ei nu pregetă s-o dovedească în orice moment, cu orice nouă lucrare în memoria celor care au fost –  înscriind pagină după pagină în istoria ţinutului lor şi, implicit, în istoria poporului român.

         Astfel de mărturii de neşters sunt şi cele adunate cu migală în documentarul iniţiat şi îngrijit de profesorul Pavel  Panduru, dedicat acelei legende vii  care se numeşte preotul Iosif Coriolan Buracu – nume de referinţă pentru viaţa bănăţenilor.

         Strânse mănunchi într-un Gând şi o Inimă, o seamă de personalităţi de pretutindeni au dat mărturie despre acest strălucit reprezentant al Banatului montan, luminat de credinţa în Dumnezeu, care a schimbat faţa prezentului în care şi-a dus existenţa, înălţându-l la cotele înalte ale aspiraţiilor multor generaţii de înaintaşi, dar şi dăruindu-le cu generozitatea dăruirii de sine, iar apoi, lăsându-le moştenire urmaşilor.

         Ce-i face pe bănăţeni să-şi întoarcă mereu faţa spre trecut şi să privească totodată şi înainte? Ei ştiu că Istoria, fie ea prezentă sau viitoare, nu se oferă, nu se dă peste geam de pomană, nu se dobândeşte pe bani verzi,  şi  mai ales, nu se vinde, ea trebuie câştigată din greu, cu sudoare şi sânge şi trebuie păstrată ca averea cea mai de preţ. Şi cei care au fost şi au rămas pietre vii -  la Altarul Istoriei neamului, nu trebuie uitaţi cu nici un chip.

         Pentru că pe jertfa şi strădaniile lor se sprijină azi, bunăstarea noastră. La rându-ne, avem datoria sfântă de a nu opri valul istoriei, ci de a-l îndrepta spre acea împlinire vecină cu idealul, spre visul comun al acelor luptători înflăcăraţi pentru dreptate şi adevăr, reîntregire şi glorie nepieritoare.

         Gest pios de restituire a imaginii unui om pentru Dumnezeu, om pentru Istorie şi om pentru oameni, care a fost protopopul colonel iconom-stavrofor din comuna Prigor – Iosif Coriolan Buracu.

         Ce ar trebui spus sau scris despre o carte de mărturii? Pentru că toţi cei care le-au dat, fie că l-au cunoscut, fie că au auzit de el, fie că au cercetat viaţa şi  faptele sale, sunt legaţi sufleteşte întrucâtva de această personalitate,  a cărei amintire e lucrătoare în inimile urmaşilor.

         Îl simţi ca pe o rudenie spirituală, un model exemplar, un înaintaş vrednic de aceste locuri. Valea Almăjului se mândreşte cu asemenea preot-militar-cărturar,  mare iubitor de oameni şi ţară, dar mai ales, cu moştenirea lăsată de această copleşitoare personalitate, care a slujit, nu numai Biserica din Banat, dar şi Istoria lui, şi cultura lui, însă mai ales, a slujit oamenii, pietrele vii aşezate la Altarul Credinţei.

         Preotul Iosif Coriolan Buracu este o efigie peste timp, cu o aură minunată pe chip, la care nici un bănăţean nu rămâne indiferent.

         A pune în valoare, în adevărata lumină personalitatea părintelui protopop Iosif Coriolan Buracu în contextul spiritual, istoric, religior, este desigur, meritul profesorului  Pavel Panduru (care a ales să-i continue opera în timp), iniţiatorul şi îngrijitorul acestei alese monografii, dar şi a Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Caraş-Severin, care a sprijinit apariţia lucrării.

         Părintele Iosif Coriolan Buracu (autoarea acestei exegeze preferă apelativul „părintele”, nu pentru a-i diminua meritele, ci doar pentru a-l simţi mai aproape) a ţinut la mare onoare Istoria Almăjului, despre care a făcut studii şi cercetări şi a scris lucrări, aşa cum  au fost şi alţi „stâlpi ai României Mari” – luptători pentru limba română şi neamul românesc pe care le-a slujit, nu numai de la amvon, dar şi prin întreaga activitate cultural-socială pusă în slujba comunităţii de neam, de teritoriu şi de limbă.

         O trăsătură aleasă a oamenilor de valoare este, fără îndoială, modestia. Aceasta, împreună cu  o smerenie cu adevărat creştină, după modelul sfinţilor, i-au definit personalitatea părintelui Iosif Coriolan Buracu. Toate înfăptuirile pentru care s-a nevoit n-ar fi fost însă posibile, fără o dragoste de patrie şi de limba neamului său.

         La Iosif Coriolan Buracu, nu numai Cuvântul a fost hotărâtor în tot ce a înfăptuit, dar şi fapta culturală, fapta care luminează şi aduce bucurie şi mângâiere în suflete şi aceea, prin intermediul şcolii, a căminului cultural, a muzeului, monumentelor în memoria eroilor neamului, a lăcaşului cărţii în parohii şi  şcoli şi a altor aşezăminte socio-culturale, la construcţia cărora, a depus muncă, dăruire, abnegaţie, perseverenţă, răbdare, pentru a ridica pentru oameni cetăţi spirituale unde aceştia să se regăsească, să se edifice.

         Seria evocărilor şi mărturiilor începe cu aceea a istoricului Ion Marin Almăjan, un alt fiu al acestor meleaguri, care îl numeşte pe Iosif Coriolan Buracu, (citându-l pe Artur Silvestri), „un alt voievod secret”, „un soi de căpetenii înnăscute şi recunoscute”.

         Pe timpul liceului şi al studenţiei a fost promotor cultural de frunte, organizând primul cor bărbătesc şi prima serbare culturală la Borlovenii Vechi, prilej pentru toţi sătenii de a asculta cântece şi poezii în limba română, de a admira frumosul port popular din acea zonă, de a-şi manifesta tradiţiile aşa cum le-au fost lăsate din strămoşi.

         Ion Marin Almăjan îi realizează un veritabil portret fizic, moral şi spiritual, evocând viaţa şi activitatea părintelui I.C.Buracu în cuvinte calde şi pline de înţelepciune, amintind că preotul a luptat cu toate forţele pentru valorificarea limbii române în plină epocă de maghiarizare. Spicuim din această prezentare foarte pertinentă:  a înfiinţat biblioteca parohială şi a desfăşurat o activitate culturală prin corurile care susţineau spectacole în limba maternă. Pentru toate acestea a avut de plătit scump, cu  propria libertate, fiind ridicat de la altar de către jandarmii unguri, anchetat şi judecat şi făcând închisoare la Caransebeş („oraşul cu trei ape şi trei închisori”).

         Eliberat prin forţă majoră, datorită izbucnirii primului război mondial, este trimis pe  front în Serbia şi apoi în  Galiţia ca preot militar de rezervă, apoi trimis la garnizoana din Debreţin, pe lângă spitalele şi sanatoriile înţesate cu soldaţi români unde a dus o prodigioasă activitate culturală şi spirituală, a iniţiat şi condus cursuri de alfabetizare şi a organizat manifestări pentru a alina nu numai durerile fizice ale soldaţilor, dar şi aleanul şi dorul de casă, oficiind pentru ei  servicii religioase, rugăciuni şi cântece sacre cu intenţia de a le tămădui şi sufletul.

         Pe toate fronturile prin care a trecut şi-a continuat opera de deşteptare naţională şi de culturalizare a ostaşilor, procurând cărţi, organizând biblioteci  volante, săli de lectură, cămine ostăşeşti şi fiind răsplătit  pentru aceste activităţi cu distincţii. A militat pentru cauza Banatului, înmânând generalului Berthelot venit în vizită un memoriu,în vederea revendicării acestui teritoriu,  în întregime pentru România. A fost un reprezentant strălucit al Banatului. Religia, Limba română, Istoria au fost coordonate sfinte ale activităţii pe tărâm spiritual pentru care a militat şi luptat preotul Iosif Coriolan Buracu.

         A organizat adunări populare cu defilarea ostaşilor la mormântul lui Andrei Mureşan. După război a fost primul director al Palatului Cultural din Turnu Severin precum şi al Bibliotecii I.G.Bibicescu. A înfiinţat prima fanfară ţărănească şi a creat muzee  bisericeşti. Ca deputat pentru judeţul Caransebeş, a ridicat o şcoală în Prigor, un spital de plasă în Bozovici, circumscripţii medicale şi veterinare, grădiniţe de copii, a reorganizat Societatea Culturală ASTRA şi a înfiinţat Muzeul Almăjului la Bozovici, un cămin cultural şi multe alte aşezăminte socio-culturale pentru oameni.

         Cărturar enciclopedist, umanist şi iluminist, spirit deschis, părintele I.C.Buracu a fost un om de acţiune care a pus umărul la realizarea unui program pentru construcţia căii ferate, a unei uzine electrice şi introducerea iluminatului în Almăj. Banatul beneficiază de multe din lucrările sale publicistice, rămase în arhivă sub formă de cărţi şi broşuri: „Muzeul general Nicolae Cena în Băile Herculane”  şi „Cronica Mehadiei” (1924); „Heracle, Hercules, Iovan Iorgovan şi Băile Herculane”  (1924); „Din istoria Banatului de Severin  (1932), „Din trecutul Almăjului şi Rudăriei” (1932); „Cetatea şi Castelul Făgăraşului”  (1937) -  aminteşte Ion Marin Almăjan în prezentarea de la începutul cărţii la care facem referinţă.

         Autoarea exegezei nu poate să nu se întrebe cu uimire şi încântare, citind Memorialul I.C.Buracu, ce s-ar întâmpla dacă, în zilele noastre ar  trăi şi şi-ar manifesta dragostea de ţară prin atâtea şi atâtea lucrări remarcabile, un asemenea om? Cum ar fi primit şi privit de contemporani? Ce impact ar avea el asupra conştiinţelor contemporane, care, numai despre idealul naţional nu se preocupă? I s-ar îngădui să-şi vadă visul cu ochii? Cu smerită înfiorare, socotim că el ar trece aproape neobservat pe lângă cercurile potentaţilor zilei care i-ar stăvili avântul creator şi i-ar distruge idealul pentru care părintele şi-a pus primejdie familia şi viaţa. Sunt întrebări legitime ale unui om de cultură.

         Un alt cărturar de excepţie şi om de cultură care-şi are rădăcinile pe aceste meleaguri, Alexandru Nemoianu – înşiruie la rândul său amintiri, în cuvinte pline de vibraţie şi suflu patriotic, evocându-l pe înaintaşul său, care s-a dovedit a fi rudă de sânge prin descendenţă maternă cu părintele I.C.Buracu.

         „Aceste amintiri se leagă de documente păstrate  în casa Boldea din Borlovenii-Vechi şi în memoria colectivă a familiei mele” – spune Alexandru Nemoianu.

         Autorul se referă la scrisorile  părintelui  Buracu pe care acesta le-a trimis unchiului său, colonelul protopop K.u.K. Pavel Boldea şi către verişorul său Romulus Boldea la Borlovenii-Vechi: „Din acea vreme, în casa Boldea din Borlovenii-Vechi se păstrează un schimb de corespondenţă între unchi şi nepot în timpul când acesta din urmă era la şcoală, la liceul din Braşov şi apoi la Caransebeş. (…)

         În casa Boldea sunt păstrate scrisori trimise vărului său, Lt. Colonelul K.u.K. Romulus Boldea la Borloveni, în anii ’50 ai veacului al XX-lea, vremea crâncenă a persecuţiilor comuniste, când cei doi veri au avut parte să treacă prin universul concentraţionist bolşevic.”

         Alexandru Nemoianu se referă în continuare la  o amintire a părintelui Buracu de pe vremea când a fost arestat de securişti, mărturie extrem de importantă şi foarte tulburătoare pentru noi, care o citim, după aproape o sută de ani, dar  mai cu seamă pentru cei care au trăit astfel de drame în familie.

         „În acest context, în cadrul familiei mele se povestea cu admiraţie despre felul în care Părintele Coriolan, <uica Coriolan>, cum era numit cu dragoste şi respect, a fost ridicat la începutul anilor cincizeci spre a fi trimis la canalul morţii.

         Securistul care l-a arestat a avut totuşi un reflex de umanitate şi a întrebat: <Părinte, aţi mai fost arestat?>  şi răspunsul a venit puternic, fără teamă, în maniera Coriolan Buracu: <Oho, de câte ori>. Iar apoi la canal, pus în echipa morţii, a preoţilor condamnaţi la exterminare, Părintele Coriolan Buracu a aflat tăria morală ca pe cei dimpreună cu el să îi încurajeze în fiecare dimineaţă, la începerea sclaviei, cu vorbele: <Sus Inimile, fraţi români!> Dar cea mai emoţionantă amintire personală o am în legătură cu o carte poştală trimisă de către Părintele Coriolan Buracu l Borloveni, în august 1954.

         În acea vreme bunicul meu, Lt. Colonelul K.u.K. Romulus Boldea, era în surghiun, în domiciliu obligatoriu. Îmi amintesc bine că familia nu credea să vină curând sau în general să mai vină.

         În cartea poştală trimisă şi primită la începutul lui august 1954, Părintele Coriolan Buracu scria: <Dragă Romulus, îţi scriu la Borloveni, căci ştiu că vei fi acolo mai înainte de Sfânta Măria Mare. Întotdeauna Maica Domnului a apărat casa noastră şi pe tine te va aduce acasă acuma>.

         Zece zile mai târziu, în 16 august 1954, Romulus Boldea se întorcea la Borloveni, la casa şi familia lui.

         Pe Părintele Coriolan Buracu l-am întâlnit în persoană doar de câteva ori, dar amintirea personalităţii lui mă face să simt şi mândria, dar şi responsabilitatea de a fi descendent al aceleiaşi familii şi al aceluiaşi Neam”.

         Excelentă mărturisire a unui filozof al culturii, literat şi promotor al ideii de românitate în întreaga lume!

         Prin extrapolare, îmi vine în memorie, personalitatea preotului Maximilian Maria Kolbe, numit şi „Cavalerul Neprihănitei”, care, luat în lagărul de concentrare de la Auschwitz, a ales să moară în locul unui tovarăş de-al său, tată a cinci copii. Şi fiind azvârlit în celula morţii, fără mâncare şi apă, îi încuraja pe confraţii de suferinţă, condamnaţi ca şi el, cu cântece şi laude aduse Domnului şi Prea Sfintei Fecioare Maria.

         Valeriu Leu dă mărturie în carte Despre câteva manuscrise dedicate lui CORIOLAN IOSIF BURACU şi despre un proiect istoriografic puţin cunoscut.

         Autorul face un temeinic şi bine meritat act de restituire memorialistică, referindu-se în intervenţia sa la patru manuscrise în variantă dactilo despre viaţa şi opera lui Coriolan Buracu, datorate unuia dintre fiii acestuia, inginerul silvic Florin Buracu.

         V. Leu reliefează faptul că fiul acestuia, Florin Iosif Eracle Buracu, n. 7 martie 1092, „S-a decis să adune materiale şi să scrie biografia tatălui atunci când, în 1978, preotul Nicolae Şerbănescu din Bucureşti, care-l cunoscuse în ultimii ani ai vieţii pe Coriolan Buracu, a publicat un articol despre acesta în revista mitropolitană din Timişoara, dar şi impresionat de evenimentul reaşezării osemintelor în glia natală, la Prigor şi de referirile pe care diferite lucrări preocupate de unirea din 1918, le făceau la acest lider al mişcării naţionale române din Banat. În 1983 biografia era gata dar nu a fost totuşi mulţumit pentru că multă informaţie rămăsese neutilizată sau doar parţial utilizată aşa că s-a decis să continue cu un nou capitol numit <Date de sinteză>. Baza o constituiau câteva manuscrise părinteşti ce conţineau date pe care le-a ordonat cronologic şi tematic. Nici acum nu a rămas mulţumit: era nevoie de o nouă adăugire de data asta cu o biografie a mamei, Maria Buracu născută Mocanu, care i-a stat cu devotament alături soţului în multe momente grele, când speranţa părea pierdută. Adeseori au dus-o greu. În intervalul noiembrie 1933 – aprilie 1934 a fost şomer şi în această situaţie Maria a fost cea care, de fapt, întreţinea familia atât de numeroasă, cu atâţia copii mici. Şi mai târziu, în anii comunismului, Iosif Coriolan Buracu a  dus-o foarte greu, fusese privat de pensie. Era considerat ostil regimului aşa că, pur şi simplu, în ciuda drepturilor legate, i s-a tăiat pensia.”

         Autorul subliniază latura morală a lui I.C.Buracu, demnitatea şi dârzenia în a  lupta pentru o cauză nobilă, neclintirea în convingeri, în pofida numeroaselor persecuţii la care a fost supus şi a jertfelor de sine pe care le-a consumat pentru această cauză. „După ce a trebuit să se refugieze în Almăj, să stea ascuns, să treacă prin anchete şi lagăre comuniste, lăsat fără pensie, trebuind să treacă când la unul când la altul dintre fii, răbdând atâtea privaţiuni, la vârsta bătrâneţii, Coriolan Iosif Buracu nu renunţă totuşi la convingerile sale, nici la credinţa sa şi nici la scrisul istoric. Asemenea atâtor personalităţi bănăţene cunoaşte puterea cuvântului scris, ştie bine că numai scrisul poate salva, poate trece peste timp oameni şi evenimente aşa că începe să-şi scrie memoriile. Este felul său de a depune mărturie, de a le vorbi celor ce vin. Începutul s-a petrecut la Bata unde Florin era inginer silvic. O mărturiseşte chiar în <introducerea> la primul volum memorialistic: De mult m-a preocupat ideea ca să scriu amintiri din viaţa mea care a fost destul de zbuciumată. În refugiu şi în temniţă am răsfoit în memorie, momente şi fapte tot mai multe pecare am crezut necesar ca fiii şi urmaşii  să le cunoască şi să tragă învăţăminte din cele greşite iar pe cele bune să le continue. Aici, la Bata, ziua fiind singur şi în linişte, după ce am început să simt că-mi revin, am pus pe hârtie cele ce urmează  - care nu sunt nici complete, nici definitive – urmând să le completez cu date precise când împrejurările le vor permite. Dacă ele rămân – adică acestea scrise de mine aici – urmaşii mei să caute să le completeze dacă îi interesează. Eu le doresc o viaţă liniştită şi pacinică şi  rezultate bune, îmbelşugate iar pe noi, părinţii lor, să nu ne uite. Bata, luna noiembrie 1949, fiind la fiul meu Florin.>”

         Un veritabil testament spiritual, o avuţie lăsată urmaşilor despre care, fapt dovedit, astăzi se scrie şi se cercetează de către istoriografi şi cercetători lingvişti şi etno-culturali.

         Formator de conştiinţe, ziditor de catedrale în suflete, preotul Iosif Coriolan Buracu a trasat căile luminoase pe care, generaţii la rând de urmaşi aveau să păşească pentru propăşirea neamului românesc. Lui îi datorează, nu numai Banatul montan, dar Istoria românească, o anumită atitudine de brav cetăţean, luptător şi promotor pentru pacea şi binele ţării, pentru ridicarea pe altă treaptă a conştiinţelor.

         Adevărata dimensiune a acestei personalităţi bănăţene complexe, reiese din paginile mărturisite de semnatarii acestui volum memorialistic, dar, oricât de minuţioasă şi bine întocmită,(pentru că fiecare a adus ceva în plus la întregirea portretului),  nu va putea fi cuprinsă integral în acest studiu, rolul cercetătorilor fiind în această privinţă hotărâtor şi continuu, aceasta constituind o responsabilitate majoră şi o datorie de onoare prin restituirea unor documente privind istoria Banatului, al cărui strălucit reprezentant şi promotor a fost.

         Şi aici, Valeriu Leu e de părere că: „Aşezarea lui Iosif Coriolan Buracu sub fascicolul de lumină al cercetării istorice este una din urgenţele istoriografiei contemporane şi ea trebuie să includă, după părerea noastră, editarea integrală a manuscriselor şi documentelor care i-au aparţinut sau se referă la el, indiferent unde s-ar afla acum.  Studioşii sunt interesaţi îndeosebi de scrierile care se datorează chiar lui Iosif Coriolan Buracu în măsura în care se mai păstrează. Introducerea lor în circuitul ştiinţific ar fi un mare beneficiu pentru cunoaşterea trecutului bănăţean.”

         Despre proiectul părintelui Coriolan Buracu de a scrie Monografia Alămjului, însuşi autorul ei scria: „<Mult iubiţii mei copii, Vă las vouă moştenire această lucrare monografică a Almăjului meu drag la care am început a lucra încă din anul 1912 când am ajuns preot în Mehadia. Îndemnul l-am primit de la generalul Nicolae Cena din Mehadia, care a fost un pasionat cercetător al trecutului istoric militar al regiunii grănicereşti şi al trecutului satului său natal, Mehadia…Rugămintea mea este să se publice necondiţionat ca Almăjenii să cunoască trecutul regiunei şi al neamului nostru de pe aceste meleaguri. Sper – şi doresc din toată inima – să se găsească un Almăjean cu talent ca să complecteze această lucrare modestă dar concepută cu mult drag. Epureşti, de ziua Sf. Paraschiva, 1957, Coriolan Buracu.>”

         Cu prilejul comemorării a 120 de ani de la naşterea lui Iosif Coriolan Buracu s-a făcut cunoscut manuscrisul său „ca model de arhitectură a unei lucrări monografice” – cu un plan amănunţit  - pe părţi distincte – şi cu anexe.

Şi nu ştiu de ce îmi vine în minte testamentul lui Ienăchiţă Văcărescu, urmaşilor lui: „Urmaşilor mei Văcăreşti/ las vouă moştenire/  creşterea Limbii româneşti/ şi-a patriei cinstire”… Fără doar şi poate că părintele Buracu face parte din aceeaşi familie spirituală cu primii noştri  cărturari români.        

Următorul semnatar al documentarului Iosif Coriolan Buracu – o legendă vie -  este Liviu Groza, cu o intervenţie salutară, intitulată: Preotul CORIOLAN BURACU  şi almăjenii,  text care debutează  cu aprecierile Î.P.S. Dr. Nicolae Corneanu,Mitropolitul Banatului, în prefaţa cărţii Amintiri:  „De-a lungul vremii Biserica a avut slujbaşi vrednici care au întreţinut în sufletul credincioşilor credinţa. Biserica noastră din părţile Banatului a avut un astfel de slujitor care prin viaţa şi faptele sale exemplare a rămas în memoria tuturor ca un preot desăvârşit. Mă refer la Părintele Coriolan Buracu, care ne-a lăsat spre folosul nostru pagini de <amintiri> care merită să fie cunoscute”.

         Liviu Groza aminteşte de funcţiile pe care le-a îndeplinit preotul Iosif Coriolan Buracu, dar se axează mai mult pe activitatea preotului referitoare la Almăj şi almăjeni şi evocă vizita Regelui Carol al II-lea în Valea Almăjului – organizată de părintele Buracu. Ni se desfăşoară dinaintea ochilor minţii, ca de pe o peliculă acest eveniment istoric major la care au participat cca. 12.000  de almăjeni, consemnat în ziarul „Drumul Nou” din Oraviţa. De menţionat este alocuţiunea ţinută cu acest prilej de părintele Buracu:

         „După cuvântările oficialităţilor a luat cuvântul preotul Coriolan Buracu care a făcut o scurtă incursiune în istoria Almăjului, ca să încheie alocuţiunea sa cu o rugăminte: <Redaţi Site acestei căzărmi veche şi istorică…redaţi strălucirea de altă dată prin reînfiinţarea unui Batalion de grăniceri din descendenţii acestora cu atâtea tradiţii vechi de luptă şi frământări naţionale>.

         În urma acestor festivităţi Regele Carol al II-lea a ordonat să se înfiinţeze Batalionul 2 Grăniceresc de Gardă la Caransebeş, preotul Coriolan Buracu devenind, la cerere, Confesorul Batalionului.”

         În încheiere, Liviu Groza spune: „Imaginea lui a rămas  vie în sufletul acelora care l-au cunoscut şi care afirmă, pe bună dreptate, că preotul Coriolan Buracu a cunoscut atât culmile gloriei, cât şi abisurile suferinţei.”

         O altă intervenţie, cea a profesorului Laurenţiu Ovidiu Roşu – se referă la:

Preotul Coriuolan Buracu – Preşedinte al Comunităţii de Avere a fostului Regiment Confiniar Româno-Bănăţean nr. 13 din Caransebeş.

         Reţinem din această mărturie: „A fost primul deţinut politic român din Ardeal şi Banat în ziua izbucnirii războiului mondial. Luat de la altarul din Mehadia a fost aruncat în  închisoarea din Caransebeş, alături de gen. N. Cena.

         Eliberat din închisoare la intervenţia Ministerului de Război, a fost trimis pe front şi în spitale ca preot militar, unde a stat până la încheierea războiului. Însărcinat cu conducerea căminelor ostăşeşti înfiinţează sute de biblioteci româneşti, iar din banii proprii a cumpărat un aparat cinematografic, cu care a organizat spectacole pentru răniţi. În 1918 a fost ales preşedinte al Consiliului Naţional Român din districtul Mehadia şi comandant al gărzilor naţionale. Între 1919 şi 1920 a participat ca preot militar la luptele de pe Tisa.

         Dimensiunea caritativă a omului Coriolan Buracu s-a vădit în întreaga sa viaţă şi activitate, prin faptul că a ajutat pe cei slabi, răniţi, fără mijloace de trai, ajungând să-şi împartă puţinul său pentru aceştia, ceea ce este o dovadă certă de creştinism autentic.

         Şi în acest sens, semnatarul articolului  spune: „A fost primul preşedinte care şi-a redus salariul, a acordat burse pentru politehnică şi pentru şcoala de conductor şi de brigadieri silvici, a înzestrat Internatul <General Doda>  din Caransebeş cu mobilier nou şi modern, a intenţionat să ridice un bust generalului Traian Doda şi a înfiinţat muzeul Comunităţii de Avere”.

         Ca un arc peste timp, dovadă că întâmplarea şi coincidenţa  nu au un rol hotărâtor, ci toate sunt inscripţionate undeva, pot face o observaţie personală. După 50 de ani, în 1973 – subsemnata avea să înfiinţeze în oraşul natal, pe platforma industrială a Combinatului siderurgic, prima bibliotecă de 5.000 e volume, pe care a dezvoltat-o şi a îmbunătăţit-o vreme de 30 de ani, prin donaţii personale, şi achiziţii lunare, constituindu-i peste 40 de filiale şi biblioteci volante la uzine, secţii şi ateliere şi ajungând la cca. 45.000 de unităţi de evidenţă, având în componenţa sa şi un Bibliobuz uzinal care făcea 6 zile din săptămână drumul către o uzină a combinatului pentru împrumut la locul de muncă. Slujind Cartea şi insuflând dragostea pentru cultură în inimile siderurgiştilor, autoarea acestor rânduri şi-a depus mărturia sa de credinţă artistică şi literară, pe firmamentul culturii şi educaţiei umane.

         Biblioteca a funcţionat până în  1 noiembrie 2002, când a fost desfiinţată de actuala conducere a SIDEX-SA, Mittal Steel şi s-a distrus întreg patrimoniul în două zile.

         Alte timpuri, alte locuri, alţi oameni, aceleaşi idealuri…

         Desigur, nu are nici o relevanţă această declaraţie cu activitatea părintelui Iosif Buracu, dar unele similitudini nu pot să nu fie luate în considerare, mai cu seamă faptul că subsemnata, a absolvit o facultate teologică şi a desfăşurat o activitate culturală vreme de 40 de ani, contribuind prin aceste mijloace la formarea gustului estetic a lucrătorilor de pe platforma siderurgică şi implicit, a gălăţenilor.

         De o modestie şi onestitate rară, părintele Iosif Coriolan Buracu „a fost o personalitate complexă a timpului în care a trăit. Acesta nu s-a mulţumit să se implice doar în viaţa spirituală, ci s-a implicat activ în toate evenimentele sociale, cultuale, politice, economice, militare, care au contribuit la preschimbările ce au avut loc în acest colţ de ţară în prima jumătate a veacului al XX-lea, prin aceasta dobândind un loc de seamă în galeria iluştrilor înaintaşi de pe teritoriul Banatului” – conchide prof. Laurenţiu Ovidiu Roşu în prezentarea sa.

         Un alt distins profesor, Constantin Brătescu, oferă o mărturie privind: Aspecte din activitatea politico-naţională, socială şi cultuală a preotului CORIOLAN IOSIF BURACU.

         „Pentru cel care încearcă să-i descifreze personalitatea şi mai ales activitatea desfăşurată ca elev şi student, ca preot la Mehadia, apoi ca preot militar, ca făuritor de cultură la Turnu-Severin, ca istoric, apoi ca îndrumător al echipelor regale care au activat în judeţele Severin şi Caraş între anii 1935 şi 1937 şi încheind cu activitatea politico-naţională din deceniul Marii Uniri, se conturează fără exagerări omul complex, contopit în marile probleme ale epocii, un adevărat făuritor de istorie.”

         Autorul articolului evidenţiază activitatea părintelui din timpul studenţiei, apoi, ca  student teolog la Caransebeş şi ca preot la Mehadia: „Activitatea pe tărâm cultural şi naţional desfăşurată ca elev la Braşov şi teolog la Caransebeş, dar şi ca preot la Mehadia începând cu 12/25 august 1912, când s-a pus în slujba credincioşilor săi, nu a trecut neobservată de autorităţi. Adăugând şi faptul că în lipsa unei şcoli primare româneşti la Mehadia – cel mai important centru românesc din Banatul de Sud – tânărul preot îi învăţa pe elevi slova românească la lumina opaiţului, avem conturată personalitatea celui care la 26 iulie 1914, în ajunul declanşării războiului mondial, a fost arestat de jandarmii maghiari din localitate, împreună cu generalul Nicolae Cena şi alţi câţiva locuitori, urmăriţi de mai multă vreme pentru sentimentele lor româneşti şi ca agitatori contra statului ungar.”

         În Banatul primei jumătăţi a secolului trecut, părintele Iosif Coriolan Buracu s-a angajat să contribuie la ridicarea satului românesc, pe toate planurile şi cu toate mijloacele, fiind în acest sens un ctitor, un renovator şi un reformator al satului şi un promotor spiritual şi cultural în acest spaţiu.

         Despre bibliotecile săteşti ale Banatului sârbesc, iniţiate de preotul I.C.Buracu – menţionează prof. univ. dr. Mircea Zaberca în studiul său memorialistic: „Militant consecvent al demersului pentru înfăptuirea străvechiului deziderat românesc – Marea Unire – preotul Coriolan Buracu, coborâtor dintr-o familie grănicerească din Valea Almăjului, a fost, totodată, un prieten statornic şi un neobosit susţinător al românilor rămaşi, după 1918, în afara hotarelor patriei, cu precădere al celor din Banatul Sârbesc. În acest sens este remarcabilă perioada în care numele lui Coriolan Buracu s-a legat de cel al municipiului Drobeta-Turnu Severin.

         În 24 mai 1924 – părintele Coriolan Buracu este numit „primul director al măreţului Palat Cultural din Turnu Severin.” Prezenţa sa în fruntea Palatului Cultural a fost benefică, dar şi cea de director al Bibliotecii din Turnu Severin, trimiţând periodic donaţii de cărţi în Banatul Sârbesc, acolo unde era mai mare nevoie de cuvânt românesc.

         „Patriotismul profund al lui C. Buracu s-a evidenţiat în zona sa natală şi prin ridicarea troiţei din Bozovici, înfiinţarea muzeului Almăjului şi aducerea rămăşiţelor eminentului cărturar şi revoluţionar Eftimie Murgu de la Budapesta în ţară” – spune prof. univ. dr. Mircea  Zaberca.

         Părintele Buracu s-a evidenţiat prin donaţii de cărţi, nu numai în ţară, dar şi în America, donând 60.000 de volume. „…astfel ni se relevă că Buracu a urmărit cu perseverenţă promovarea culturii scrise româneşti în comunităţile româneşti de peste hotare. Fie şi prin această ultimă latură a activităţii sale, Coriolan Buracu rămâne nu doar în galeria marilor valori ale Banatului, ci şi în cea a admirabililor luptători pentru cauza naţională românească.

         Şi într-aceasta se evidenţiază dimensiunea universală a personalităţii sale.

         Prof. Lavinia Diana Micu îşi începe mărturia sa într-un mod poetic:

         „Pe o troiţă din marmură existentă în curtea bisericii ortodoxe din comuna Prigor sunt gravate următoarele versuri:

                                      <Fiu credincios al ţării

                                      Ostaş întru Hristos,

                                      Martir pentru credinţă

                                      La Dunărea de Jos”.

         Acestea nu puteau face referire decât la una dintre cele mai remarcabile personalităţi ale Văii Almăjului – protopopul iconom stavrofor locotetent colonel CORIOLAN IOSIF BURACU,  care atât înainte de primul război mondial, dar şi în perioada interbelică, a trudit neobosit pe tărâm cultual, social, naţional, militar şi religios.

         Pentru Coriolan I. Buracu hotarul dintre aceste tărâmuri a fost foarte subţire, reuşind în mod admirabil prin strădaniile sale să le contopească într-o singură poveste, aceea a realizărilor frumoase şi atât de necesare pentru descendenţii grănicerilor <cu atâtea tradiţii vechi de luptă şi frământări naţionale>”.

         Autoarea articolului evidenţiază activitatea părintelui I.C.Buracu în calitate de preot: „Coriolan I. Buracu, ca preot al Mehadiei în prima perioadă (25 aug. 1912 – 26 iulie 1914) – parohie oferită personal de episcopul dr. Miron Cristea – este hirotonit în biserica de la Pătaş la 20 iulie 1912 (Sf. Ilie – hramul bisericii) de către însuşi episcopul. Este instalat la Mehadia la 25 august 1912, de către dr. Ion Sârbu, marele istoric, preot în Rudăria şi administrator protopopesc al Mehadiei. Aici este ajutate în toate acţiunile sale de generalul Nicolae Cena, cunoscut luptător naţionalist român (1844-1922)”. (…)

         Ca preot al Mehadiei în perioada 1920-2924  ( a doua oară, după reîntoarcerea de pe front – n.n.) – are o seamă de realizări notabile: inaugurează Casa Culturală „General Nicolae Cena” – dotând-o cu mobilier şi bibliotecă; organizează serbările de la Băile Herculane, unde în 6 august 1921 îl elogiază printr-o cuvântare pe eroul de la Mărăşeşti, generalul Eremia Grigorescu; primeşte în gara Mehadia osemintele lui Tache Ionescu, la 27 iunie 1922, cu ocazia aducerii acestora în ţară şi înmormântarea lor la mănăstirea Sinaia, rostind o impresionantă cuvântare.

         La îndemnul lui Valeriu Branişte, înfiinţează „Muzeul General Nicolae Cena” din Băile Herculane, inaugurat festiv la 1 mai 1924.”

         Sunt evidenţiate contribuţiile preotului privind rezolvarea unor probleme ale Văii Almăjului. Cu minuţie, autoarea articolului menţionează principalele realizări ale acestuia, urmare a funcţiilor îndeplinite.

         Sunt inserate în acest volum şi File din istoria presei româneşti – Almanahul Almăjului, 1930 spicuite din opera publicistică a lui Iosif Băcilă, despre Notariatul Bozovici  în  acelaşi Almanah şi despre Cercul Notarial Prigor, pagini de arhivă importante,  existente în această publicaţie.

Nicolae Danciu Petniceanu are două contribuţii inedite privind personalitatea preotului evocat şi anume, despre  Legea <Apponyi” şi preotul Coriolan Buracu.  Este vorba de problema integrării  Banatului la Ungaria şi a maghiarizării sale. Autorul articolului face trimitere şi la lucrarea sa „Lumina de la Vărădia”.

„Dialismul austro-ungar (1867) reprezintă o altă etapă nefastă, mai pronunţată, în istoria avatarurilor fiinţei naţionale a românilor, ce va culmina cu promulgarea Legii Apponyi (1907) de către Parlamentul de la Budapesta.

Contele Albert Apponyi (1846-1933), reprezentantul aristocraţiei financiare şi clericale, preşedintele Partidului Naţional Maghiar, a dus în permanenţă o politică de maghiarizare forţată a românilor, slovacilor şi slavilor de sud, din Imperiul Austro-Ungar.

Legea Apponyi a condus la desfiinţarea şcolilor confesionale româneşti şi înlocuirea lor cu unităţi şcolare de stat cu limba de predare obligatoriu maghiară. Aceste şcoli vizau maghiarizarea elementului românesc din imperiu. Limba, este ştiut, înseamnă un atribut principal de identitate a unor popor; pierderea limbii presupune dispariţia acestui popor, prin asimilare de către o altă entitate lingvistică, în cazul de faţă înlocuirea cu idiomul maghiar, unul ungro-fin.”

Autorul vine cu date concrete despre această lege precum şi despre contribuţia părintelui Buracu la lupta împotriva acestei legi: „Părintele Buracu, os de neam românesc domnesc, a se înţelege rubedenia (nepot) marelui preot Boldea, un Boldea Pavel, creaţia spirituală a lui Traian Doda, alt român de viţă nobilă, fusese la vremea sa creator de viaţă românească în condiţii vitrege, în metropolele imperiale: Viena şi Budapesta. Prin urmare, din  „stejar-stejar răsare”  şi răsărise în Banat, autorul acestor modeste şiruri, văzuse doar două biserici româneşti în care pardoseala din lăcaşul sfânt era  vopsită în culorile stindardului românesc: în biserica ortodoxă română din Borlovenii-Vechi. În Biserica ortodoxă română din Mehadia, nepotul Coriolan urmase pilda unchiului Pavel Boldea. Culorile drapelului românesc erau acoperite cu un covoraş, se descopereau doar, cel puţin la Mehadia, în ziua când avea loc botezul unui nou-născut, ca de micucel copilul-copila să ştie şi să nu uite că este român-româncă! Aceştia au fost cei din neamul părintelui Boldea şi cei din neamul părintelui Buracu.

Părintele Coriolan Buracu nu s-a rezumat doar la acest act naţional românesc în aparenţă inofensiv! El, pe parcursul anilor de activitate bisericească şi social-naţională la Mehadia, devenise un colaborator prestigios al publicaţiilor din zonă,cu precădere colaborator însemnat al ziarului „Drapelul” de la Lugoj, zămislit de Valeriu Branişte, un naţionalist de frunte, arestat şi aruncat în temniţă de poliţia maghiară. (…) Preotul Coriolan Buracu prin părinţi şi unele cadre didactice, precum Nicolae Mergea, se implicase şi intervenise şi în treburile şcolare: cerea să se reproducă pe scenă, la serbările şcolare, copiii, în costume naţionale româneşti, fetele să poarte în  cosiţe bentiţe tricolore româneşti, băieţii să poarte pe pălării şi căciuli cocarde şi panglici tricolore în spiritul steagului românesc, pretindea şcolarilor să salute în limba română şi nu în limba maghiară cum cereau jandarmii şi chiar unii dintre dascăli, aflaţi în slujba filomaghiarismului.”

Nicolae Danciu Petniceanu descrie minuţios măsurile represive care se vor lua împotriva preotului Buracu pentru susţinerea acestor idealuri româneşti.

În a doua sa intervenţie, Nicolae Danciu Petniceanu scrie despre Părintele Coriolan  Buracu şi rapsodul Luţă Ioviţă  - mărturie emoţionantă despre felul cum era cinstit şi iubit preotul de toţi  oamenii. Este descrisă întâlnirea părintelui cu rapsodul popular, cu prilejul unei petreceri câmpeneşti de la Ocolul Silvic Bata.

Constantin Vlaicu depune o mărturie însemnată despre Preotul Coriolan Iosif Buracu – Apostolul armatei române în primul război mondial şi promotor al ideii de unitate naţională a românilor din Banatul de Sud,  începând cu un citat semnificativ din cuvintele preotului, citat devenit emblematic pentru scriitorii, ziariştii, istoricii de azi: „E de un nepreţuit folos ca toţi să cunoască bine fizionomia particulară a locului natal, mijloacele de trai, portul şi obiceiul locuitorilor, tradiţiile lor, proverbele, legendele lor şi rolul pe care l-au avut în trecut, precum şi oamenii cari au ieşit din sânul lor şi nu e deloc indiferent pentru viaţa noastră morală şi chiar şi pentru viaţa noastră practică, de a cunoaşte preţul de sânge, de muncă şi de jertfă, cu care au cumpărat ei petecul de pământ, care ne hrăneşte” (Iosif Coriolan Buracu).

Autorul articolului îşi manifestă regretul sincer că dimensiunea personalităţii lui Iosif Coriolan Buracu  nu este suficient cunoscută, deşi „…figura părintelui Buracu, prin faptele sale, constituie azi o legendă care se întinde ca o pânză peste dealurile Văii Almăjului, ale Mehadiei ajungând până la porţile Severinului şi chiar mai departe la Craiova, în inima Olteniei. Simpla necunoaştere a personalităţii şi a locului pe care-l ocupă Coriolan Iosif Buracu în istoria românismului ar constitui încă una din nedreptăţile aduse acum, după trecerea sa în eternitate, şi adăugată nedreptăţii la care a  fost supus în ultimii ani de viaţă. De aceea consider că un rol important în aceste vremuri de <pustiire a neamului românesc>, aşa cum constata părintele Iustin Pârvu, pe care le trăim azi, îl are punerea în valoare a adevăraţilor eroi ai neamului, care cu dragoste de adevăr, cu credinţa în suflet şi iubire de Dumnezeu, au creat adevărata istorie a poporului român. Spiritul şi personalitatea lor să se constituie în repere de conduită, atât morală cât şi civică, într-o societate bulversată şi confuză, tot mai mult marcată de promovarea unor valori străine, şi o lipsă de cunoaştere şi preţuire faţă de valorile culturale şi spirituale ale poporului român, ce pun în pericol însăşi existenţa identităţii de neam, a modelului existenţial românesc.”

Autorul subliniază trăsăturile nobile de caracter ale părintelui Buracu, puse în slujba ţării, a lui Dumnezeu şi a oamenilor.

„Ca moştenire de familie, pe lângă caracterul şi dragostea pentru oameni şi Dumnezeu, moşteneşte şi cunoaşterea sensului adevărat al cuvântului <român>  şi importanţa lui, pe care o va respecta şi va căuta s-o afirme şi s-o facă cunoscută tuturor de-a lungul întregii vieţi. Educat în spiritul identităţii de neam, fiind descendent pe linie maternă al unei familii simbol al românismului şi anume al familiei Boldea, tânărul Coriolan Buracu se manifestă ca un rebel, ca un rebel, un nonconformist, manifestându-şi fără reţinere încă din anii şcolii primare convingerile şi ideile naţionaliste.”

Constantin Vlaicu aşează în lumină  un episod semnificativ din activitatea părintelui, de pe front: „Un episod emoţionant, cu aer de legendă, dar de o realitate cutremurătoare, ce pune în evidenţă puternica personalitate a părintelui, încrederea în misiunea sa şi principiile sale nobile călăuzitoare în viaţă, s-a consumat în timp ce părintele conducea un grup de soldaţi; trecând pe lângă un colonel grupul l-a salutat conform uzanţelor. Colonelul văzând însă că părintele nu este echipat şi cu arma (avea pe el capela de căpitan şi paltonul militar) s-a oprit supărat şi l-a chestionat: <Detaşament stai! Căpitane, unde ţi-e arma?> Părintele i-a răspuns: <Domnule colonel, am onoarea de a mă prezenta: preot căpitan Coriolan Buracu de la Regimentul 105 Infanterie> şi, scoţând crucea din haină, a rostit: <Aici mi-e arma>. Colonelul, profund impresionat de atitudinea părintelui, s-a descoperit şi a sărutat crucea adresându-se oştenilor: <Ostaşi! Armata care are preoţi cu crucea-n frunte trebuie să fie biruitoare!>”

Bine documentat, autorul evocării subliniază în cuvinte vibrante, principalele aspecte ale vieţii preotului, precum şi sfârşitul său într-o modestie greu de închipuit pentru un asemenea erou al neamului:

„Constituind una din figurile marcante ale intelectualităţii româneşti bănăţene din prima jumătate de veac XX, Coriolan Iosif Buracu a participat la cele mai importante evenimente e au marcat acest zbuciumat secol, şi anume, la primul război mondial a preot militar, apoi ca participant activ la înfăptuirea actului Marii Uniri din 1918, şi mai apoi, tot ca preot militar, la teatrul de operaţiuni al celui e-al doilea război mondial. Spre finalul unei vieţi puse în slujba lui Dumnezeu şi a neamului românesc, ca un paradox al sorţii, el este supus aprigei prigoane instaurate de regimul comunist. Sărac până la sfinţenie, aşa cum este caracterizat de unul dintre cunoscuţii săi, aşa avea să şi moară. După ce statul comunist i-a refuzat dreptul la demnitate, i-a luat şi dreptul la pensie, părăsindu-şi sfânta existenţă pe pământ, cu amărăciunea în suflet, dar împăcat cu sine însuşi şi cu Dumnezeu, în anul 1964, lăsând în urma sa un model de viaţă închinată unor principii, un etalon al moralităţii şi al respectului faţă de sine şi faţă de Dumnezeu.”

Consatntin Vlaicu – aduce informaţii noi şi foarte interesante cu privire la cinstirea de care se bucură părintele Iosif Coriolan Buracu în Prigorul natal, precum şi în satele  din jur, cum este comemorat şi ce omagii i se aduc în tot Banatul şi, prin oamenii lui, în întreaga lume:

„Un gest remarcabil este săvârşit de reprezentanţii comunei Prigor, în anii 2000, la realizarea stemei comunei, plasând ca element central braţul lui Coriolan Buracu ţinând în mână o cruce de aur. Crucea care a călăuzit ostaşii armatei române, cea care l-a călăuzit în viaţă pe părintele Buracu, va călăuzi şi va veghea azi asupra faptelor urmaşilor săi. Un gest nobil pe altarul recunoştinţei adus de posteritate căci, aşa cum afirmă Alexandru Nemoianu, „Înţeleptul nostru din America”,  fiu al acestor sfinte meleaguri, „împlinirea personalităţii umane, mântuirea ei, nu vine în şi prin Istorie ci la capătul ei” iar împlinirea personalităţii părintelui Buracu  este menirea noastră de a o săvârşi prin faptele noastre, prin credinţă şi recunoştinţă.”

Iancu Panduru vorbeşte despre Tandemul naţional-cultural I.C.Buracu-Nicolae Cena. În intervenţia sa, distinsul autor scoate în evidenţă faptul că preotul C.Buracu a primit din familie o zestre spirituală, religioasă şi culturală, proprie spiritului naţionalist al vremurilor antebelice. „Primele noţiuni concrete şi abstracte, fără doar şi poate, copilul le primeşte încă din faşă, în familie, pe linie maternă dobândeşte vorbe sfinte şi sacre ca <mamă>, <tată> şi nu în cele din urmă cuvântul <român>, aşa cum le dobândise şi copilul Iosif din gura mamei, o mare româncă din neamul dascălului Boldea, din satul almăjan Borlovenii-Vechi. Nu-i iertat să uităm că mama părintelui Buracu fusese soră cu marele preot Pavel Boldea, al cărui <magistru> în ale românismului, de bun augur, fusese,iluminatul român, general Traian Doda. (…)

Şi tot aşa nu este iertat să uităm,  pentru generaţiile viitoare că aici, la Mehadia, părintele Iosif Coriolan Buracu găsise teren fertil pentru semănarea grăunţelor de românitate, de-a încolţi şi înfori, de-a da roade în ideea naţională; se apropia data trecerii românilor de la faţa unităţii culturale la cea politică, a reîntregirii pământului şi neamului românesc într-o singură ţară, mare şi rotundă, ca o pâine coaptă în ţăstul almăjean.”

Gheorghe Luchescu se referă în intervenţia sa la Preotul Coriolan Buracu şi cântecul închinat lui Ioan Drăgălina. Autorul derulează filmul declanşării primei conflagraţii mondiale şi al poziţiei României faţă de cele două mari puteri: Tripla Înţelegere (Franţa, Rusia, Anglia şi Belgia) şi Puterile Centrale (Serbia, Germania şi Austro-Ungaria), subliniind rolul  generalului Ioan Drăgălină şi al preotului militar, colonel Iosif Coriolan Buracu. Pierderile României au fost dezastruoase, aşa cum reiese din documentele lăsate de părintele Buracu, de la care avem şi următoarea afirmaţie: „Pe timpul Războiului Mondial austriecii formau regimente speciale din floarea tineretului român şi le trimeteau pe front, în poziţiile cele mai expuse, cu intenţia criminală de a ne stăpâni neamul, de a suprima o generaţie întreagă românească. După retragerea trupelor noastre din Ardeal, ungurii au început prigoana cea mai neagră împotriva populaţiei române.”

În documentele sale, părintele Buracu are cuvinte elogioase la adresa ostaşului român, dar şi faţă de personalitatea generalului Ioan I. Drăgălina.

Gheorghe Luchescu subliniază că:

„Eternizarea memoriei generalului Ioan Drăgălina a trecut de pe câmpul de luptă în folclor, creatorul popular relevând calităţile umane, dar şi cele de luptător, ale militarului bănăţean de excepţie. Acest <imn>, închinat generalului, a fost descoperit de preotul Buracu şi făcut cunoscut celor care au îndrăgit şi respectat cu sfinţenie faptele de jertfă ale eroului. Redăm în continuare, textul creaţiei: <Plânge Cerna printre codri,/ Plâng şi vulturii pe stânci, / Plâng şi fiarele şi omul / Plâng şi văile adânci.// Plâng cu toţi şi n-au putere / Ca să schimbe-al vieţii drum, / Drăgălina Generalul/  Mort e-acum, mort e-acum.// Tu, erou ce-ai smuls robiei / Solul nostru din Banat, / Şi-ai  dus vestea libertăţii / Ţării ce  te-a legănat.// Tu, ce-ai strâns lauri de glorii, / Cu-al tău grup şi-acum vestit, / Băgând groază în nemţime, / Tu, erou nebiruit.// Noi te-am dus precum se duc / Toţi eroii noştri sfinţi, / Şi te-am scris în cartea sfântă / A eroilor părinţi./ ŞI jurăm în faţa lumii, / Visul nostru să-mplinim,/ Sau ca tine vitejeşte, / În război ca să murim.”

O menţiune foarte importantă despre Iosif Coriolan Buracu este că a adunat unele vestigii materiale ale trecutului în domeniul învăţământului, armatei, bisericii. „De la el ne-au rămas unele fragmente din Psaltirea slavo-română de la Mehadia, din perioada de trecere la introducerea limbii române în biserică. Ea a fost descoperită de acelaşi inimos preot, în legătura unei cărţi de ritual  vechi, fiind scrisă pe foaie de pergament. Această psaltire este publicată de Nicolae Iorga, în facsimil, care datează din perioada anilor 1580-1600”.

Profesorul Mihai Buracu are o intervenţie foarte însemnată intitulată: Cine am fost şi cine sunt…” – în memoria preotului Coriolan Buracu” în care oferă date biografice, un text publicat în Cartea de aur a rezistenţei româneşti împotriva comunismului  de Cicerone Ioniţoiu, vol. I. Autorul subliniază activitatea postbelică a lui Coriolan Buracu şi citează cântecul care i-a fost închinat de Drăghia Didraga din Rudăria:

                   Cântecul lui Popa Buracu

         (compus de Drăghia Didraga din Rudăria-1948)

         „Frunză verde când şi când,

         Cine-am fost şi cine sunt,

         Când îmi dă mai bine-gând,

         Ziua, noaptea stau şi plâng.

         Plec pe drum şi dau din cap,

         Lumea zice că sunt beat!

         Eu nu mi-s beat, dar necăjit,

         De jandarmi urmărit

         Şi prin păduri tot fugărit!

         Frunză verde, foi trifoi,

         Am ajuns să şăd la oi.

         Asta nu mi-ar fi prea jăle

         Să şăd la oile mele.

         Eu, omu-Împăratului,

         Stau la turma satului.

         Fiind preot în armată,

         Azi nu poci să stau acasă.

         Frunză verde de alună,

         Săracă inimă bună,

         Nu te mai avui de-o lună

         Nici de-o lună, nici de-un an,

         Nici acum nu te mai am.

         Nici de-un an şi nici de trei,

         Săraci copilaşii mei.

         De când sunt în pribegie,

         Nu ştiu, Doamne, ce-o să fie!

         Dumnezeu ştie ce face!

         Să fim toţi cu sănătace!

         Frunză verde, foi ca macu’

         Acesta-i cântu’ lui Buracu,

         Care mult o pătimit

         Pentru neamul nost iubit!

         (După fiecare vers se cântă refrenul:

         <Hai, hai, fă lume dragă>).

O mărturie cu totul surprinzătoare e cea intitulată: GEORGE ENESCU în amintirea unui distins fiu al Banatului  şi este alcătuită  de fiul părintelui, Florin Buracu, cel care povesteşte evenimente importante din viaţa tatălui, legate de Marele George Enescu.

Profesorul Iulian Lalescu scrie despre: Corional Buracu – ISTORIC, subliniind această latură importantă a personalităţii sale, alături de cea de preot,om politic şi om de cultură. Autorul scoate în evidenţă activitatea de strângere a vestigiilor culturii materiale şi spirituale bănăţene, în cadrul muzeelor organizate, activitatea de cercetare în domeniu arheologiei, alcătuind un spaţiu pentru expunere de monede din epoca romană la Muzeul din Băile Herculane. Din toate, se evidenţiază lucrările de istorie a Banatului, pe care le-am  mai menţionat.

O tulburătoare mărturie dă Prof. drd. Petrică Zamela intitulată: Preotul Iosif Coriolan Buracu – un om ales de Dumnezeu. „În Banat, slujitorii bisericii, de la vlădică şi până la preoţii din cele mai îndepărtate parohii, au ţinut ridicat stindardul naţional şi spiritual, chiar dacă individualitatea multietnică a Banatului  a creat condiţii aparte pentru aceasta.

Nu se poate face un serios demers istoric, al Bisericii şi societăţii bănăţene din secolul XX, fără a aminti numele de rezonanţă al Protopopului Coriolan  Buracu. Cei care vor deschide paginile de istorie scrise cu fapta, cu vrerea şi cu condeiul de preotul Coriolan Buracu, de la bun început vor întâlni luminata sa grijă faţă de consolidarea ortodoxiei naţionale româneşti şi a culturii, întru mărirea lui Dumnezeu şi întru povăţuirea şi izbăvirea credincioşilor.”

Autorul subliniază că activitatea de preot în peste cinci decenii a făcut din el  „un reper spiritual, un distins cleric şi om de cultură, în amintirea căruia astăzi facem o plecăciune smerită.”

„Viaţa preotului – spune autorul – se identifică cu viaţa parohiei păstorite”. Acelaşi autor oferă o perspectivă de abordare a personalităţii lui I.C.Buracu, aceea a laturii sacerdotale: „Cred că Dumnezeu ridică şi coboară oameni, împăraţi şi naţiuni. El toate le face cu scopuri şi mijloace precise. Atunci când Dumnezeu a vrut să ridice naţiunea Israelului, a ales şi a chemat un om pe Avram. Omul este capitalul cel mai de preţ pentru Dumnezeu. Metoda de lucru a Sa nu s-a schimbat. Şi azi, ca şi în vechime, atunci când Dumnezeu doreşte a-şi revărsa binecuvântarea asupra unei naţiuni, asupra unui oraş sau sat, alege un om, iar prin omul acesta lucrează.

Un om ales de Dumnezeu, pentru vremuri contemporane, a fost părintele Coriolan Buracu de la Prigor, acolo unde se mai păstrează ceva din gândul curat care sapă fântânile  la margini de drumuri şi cărări, pentru călătorii osteniţi şi însetaţi, dăruindu-ţi starea lăuntrică a unei regăsiri originare, mult aşteptate. A luat jugul preoţiei, studiind la şcoli cu renume din Europa, apoi la Institutul Teologic din Caransebeş, avându-i ca modele pe unchiul Pavel Boldea din Borlovenii Vechi şi pe Iosif Serafin din Pătaş (o altă rudă din partea mamei).

A dovedit prin ani, prin trudnica sa activitate şi prin cuvântul său, scris sau rostit, că a fost un adevărat preot, în slujba lui Dumnezeu şi a naţiunii române. Apoi, după anii 1918, relevând că <tot Banatu-i fruncea”, s-a impus şi ca o prezenţă etică de anvergură în rândul societăţii civile româneşti.

Părintele Buracu a fost un vizionar, un om providenţial care a ştiut să discearnă între ce este esenţial şi neesenţial în viaţă, un om ales de Dumnezeu care a dat direcţie şi a scrie istorie, îndrumându-i pe alţii nu numai prin vorbe, ci şi prin fapte.”

O amintire la fel de emoţionantă e şi cea a lui Cosmin Panduru care face referire la momentele din prima tinereţe a lui Coriolan Buracu.

Sentimentul profund patriotic însufleţit de familie, de la unchiul  său Pavel Boldea, izbucneşte în pieptul tânărului Coriolan, încă din anii liceului, aşa cum avea să mărturisească:<Adeseori mă duceam pe Câmpia Libertăţii sau Râtul grecilor, cum se mai numea această câmpie, şi stăteam ore întregi în jurul pietrei aşezate pe locul unde era tribuna oratorilor marei întruniri naţionale de la 1848, unde au vorbit episcopii Şaguna, Şuluţiu, Bărnuţiu, Avram Iancu şi alţii sau la crucea de pe deal, unde se spune că Iancu avea un tun de cireş, la caz că ungurii ar fi încercat să atace pe români>.

Amintirea evenimentelor din 1848/1949 şi umbra marilor figuri care au activat pe aceste meleaguri, precum şi o bună parte din profesori, m-au impresionat profund, infiltrând în sufletul meu sentimentul naţional. Aici am luat cunoştinţă despre suferinţele neamului meu şi luptele date în trecut, aici mi s-a trezit şi întărit conştiinţa naţională ce m-a stăpânit toată viaţa.”

Şi în studenţie, la Caransebeş demonstrează acelaşi spirit de luptător naţionalist şi neînfricat, opozant al autorităţilor maghiare. Participă la manifestări culturale cu caracter naţional. Toate acestea au atras atenţia autorităţilor care l-au catalogat ca <irredentist>, <daco-român>, element turbulent, culminând cu reţinerea sa în vara anului 1914.

Prof. Ionela Burac scrie la rândul său rânduri încărcate de mari emoţii, date de responsabilitatea faţă de amintirea acestui model pentru generaţiile care nu l-au cunoscut.

Profesorul Lucian Miclău are o intervenţie Preotul Iosif Coriolan Buracu – un luptător pentru limbă şi neam. Autorul se opreşte asupra activităţii de înfiinţare a bibliotecilor săteşti  precum şi la scrisorile de recunoştinţă din partea reprezentanţilor acestora, în legătură cu  donaţiile primite. Există epistole tulburătoare care atestă dragostea românilor pentru carte, în chip deosebit pentru cele în limba română. De asemenea, autorul citează un articol intitulat: Rânduri pentru un oaspe rar. Părintele C. Buracu -  publicat de preotul Ioan Mităr, în săptămânalul „Nădejdea”, în care îi face un portret admirabil părintelui Buracu:

„Ştiu că părintele Buracu – deşi mai puţin, foarte puţini dintre fraţii noştri din Banatul Iugoslav îl cunosc personal – din auzite şi din veste, îl ştie toată suflarea de la noi…Părintele Buracu face parte din acei prieteni şi fraţi, cari muncesc în tăcere, dar cu tragere de inimă pentru înălţarea noastră sufletească, pentru înaintarea noastră întru cultură şi pentru desăvârşirea simţului nostru naţional.”

În încheiere, Prof. Lucian Miclău spune: „Preotul Iosif Coriolan Buracu, prin acţiunile întreprinse i-a determinat pe românii din Banatul sârbesc să înţeleagă că <slova românească reprezintă un mijloc de păstrare şi cultivarea a specificului naţional, religios şi cultural, a frumoasei şi armonioasei limbi române>. Fie  ca şi noi să săvârşim fapte pe măsura celor săvârşite de înaintaşii noştri pentru a păstra vie memoria acestora.”

     O expresie teologică neotestamentară foloseşte în titlul intervenţiei sale prof. Lia Anastasia Panduru: Părintele Iosif Coriolan Buracu – Piatra din capul unghiului”.  Reamintim că această expresie se foloseşte cu referirea la Isus Cristos care e Piatra din capul unghiului pe care au aruncat-o zidarii. Dar prin extrapolare, autoarea o foloseşte pentru a evidenţia meritele părintelui Buracu. „Nu a început nici un lucru -  spune autoarea articolului – fără rugăciune, fără Dumnezeu şi Maica Domnului, care a fost chiar protectoarea sa şi a familiei sale.”

     (…) Foloseşte CRUCEA drept armă în lupta pe care o porneşte împotriva răului, a trădătorilor de neam şi de ţară, a tuturor demonilor care nu îl lasă să-şi ducă misiunea la capăt pe acest pământ. Pe front, singura lui armă  este crucea pe care o poartă cu sfinţenie în haină. Suportă cu stoicism tratamentul din închisorile maghiare şi staliniste, păstrându-şi convingerile naţionaliste.

     Preotul IOSIF CORIOLAN BURACU cristalizează în fiinţa sa morala creştină.”

     La rândul său, prof. Simona Miclău scrie; „În acest an (2008), când se împlinesc 120 de ani de la naşterea sa, încercăm să răspundem chemării Domniei sale din anul 1930: <Să reamintim copiilor şi nepoţilor noştri războaiele şi luptele în care au sângerat strămoşii, moşii şi părinţii lor, în dorinţa ca ei să calce pe aceleaşi urme de vitejie, păstrând neştirbită mândria şi virtuţile ostăşeşti, ori e câte ori vor cere împrejurările pentru apărarea integrităţii Ţării şi neamului nostru.> Tot în acest spirit au fost crescuţi şi cei 11 copii, întrucât unul dintre aceştia, Horia, deşi a fost scutit de front, el a plecat să lupte cu arma în mână pe frontul de răsărit jertfindu-şi  viaţa în cruciada împotriva comunismului, în stepele Rusiei, lângă Melitopol, în 24 octombrie 1943. În luptele din est şi din vest au participat încă doi fii ai preotului Buracu: Matei şi Sandi. Iosif Coriolan Buracu,prin firea sa ordonată şi cumpătată, a reuşit să se apropie de soldaţi, să le insufle încrederea în forţele lor, acordându-le stima ce li se cuvenea. Această apropiere sufletească faţă de soldaţi i-a întărit autoritatea şi prestigiul.”

     Autoarea descrie suferinţele şi prigoana la care au fost supuşi membrii familiei preotului, în chip deosebit, copiii lui, unuia dintre ei, Octavian Buracu nu i-a fost validat titlul de doctor pe motiv că este fiu şi frate de „bandiţi politici”.

     Şi profesorul Alin Verindeanu scrie Câteva cuvinte în amintirea unei personalităţi sacre: POPA CORIOLAN I. BURACU. Autorul aduce date inedite pentru cititor privind arestarea părintelui povestite chiar de preot, într-o însemnare păstrată în arhiva familiei.

     Profesorul Pavel Panduru are, la rândul domniei sale o intervenţie interesantă despre Coriolan Buracu şi viaţa Almăjului, axându-se pe activitatea cultural-educativă şi muzeistică a părintelui. Autorul înşiruie lucrările şi articolele publicate de părinte care privesc ţinutul său natal, după care, conchide: „În cei 76 de ani pe care i-a trăit a avut împliniri, dar a şi suferit mult: de la obstrucţie, hărţuială, prigoană, până la întemniţare, însă toate acestea au fost răscumpărate de împlinirea marelui vis: eliberarea Banatului şi Transilvaniei de sub ocupaţia austro-ungarilor şi unirea acestor provincii româneşti cu patria mumă, România.”

     Un omagiu în versuri aduce şi profesorul Nicolae Andrei în intervenţia sa: Părintele Buracu – Fiu al Ţării Almăjului,  încheind astfel:

              „Venim din marea veşnicie

              Cum vine apa din izvor

              Purtaţi de dragoste divină

              În lumea şoaptelor de dor.

              Venim încrezători în viaţă

              Cu dragoste şi în cuvânt

              Şi ne legăm de veşnicie

              De oameni şi de-aceste pământ.

              Venim să însemnăm prin fapte

              O clipă dintr-un infinit,

              Venim din marea veşnicie

              Pentru o clipă de iubit.

     Aşa a venit părintele Buracu pentru a însemna o clipă dintr-un infinit şi a rămas pentru totdeauna printre noi pentru că:

              Aici a fost la el acasă

              Ca într-un sanctuar făcut de zei

              Şi a trăit durerea bucuriei

              Privind cu drag la almăjenii săi.”

     Ultimele două intervenţii, una a prof. Dănilă Sitaru, apoi, Cuvânt cu prilejul aniversării a 100 de ani de la naşterea lui Coriolan Buracu  - rostit de Gh. Rancu-Bodrog, sunt în aceeaşi tonalitate pios omagială, de respect şi cinstire pentru modelul lor.

     Dar strălucirea şi esenţa acestui studiu îl dă Postfaţa; O carte despre <Substanţa vie> - scrisă de eminentul cărturar şi promotor al culturii, distinsul prof. dr. Artur Silvestri, care apreciază gestul profesorului Pavel Panduru „de a reconstitui o efigie alcătuită din bucăţi”.

Cartea de mărturii despre părintele Iosif Coriolan Buracu mi-a oferit un bun prilej de a face o călătorie iniţiatică prin Valea Almăjului, prin Banatul acelor vremuri în care se simţea nevoie de cuvânt românesc. Am peregrinat cu închipuirea pe acele meleaguri, pe urmele acestui Mare Om ca să-mi înmiresmez sufletul cu aerul tare al munţilor, am păşit în bisericile unde el a slujit, în aşezămintele pe care el le-a ctitorit, m-am împrietenit cu oamenii care şi acum îşi amintesc din moşi, de figura sa luminoasă şi de faptele sale. M-am simţit perfect integrată în atmosfera aceea a Văii Miracolelor, ca şi când m-aş fi născut acolo.

Ansamblul semnatarilor acestor articole evocatoare, omagiale, memorialistice, a întregit  fărâmă cu fărâmă, fizic, psihic, spiritual, virtuţile acestui Om de Seamă din istoria şi biserica Banatului, şi fiecare a adăugat o bucată de sticlă prelucrată în chip special în retortele inimii, la vitraliul luminător pe care îl reprezintă numele lui Iosif Coriolan Buracu.

El străluceşte acum, în bătaia astrului şi se reflectă pe chipurile noastre, la fel de frumos precum a trăit, dovedind spusa shakespeariană: „Nu este destul întuneric în tot universul ca să stingă lumina unei plăpânde candele”.

Oricât ar fi vrut autorităţile timpului să ascundă această lumină sub obroc, nu au reuşit pentru că ea a ieşit la iveală, mai vie ca oricând, în sufletele bănăţenilor (şi nu numai, în sufletele tuturor celor care poartă numele de român), pe chipurile lor, izvodind de acolo mândria şi dragostea de neam,  aidoma celor ale preotului Iosif Coriolan Buracu – această Legendă Vie a neamului.

CEZARINA ADAMESCU, Agero

2 februarie 2010

Sărbătoarea Întâmpinării Domnului şi a Sfinţirii lumânărilor

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com