IPOTEZE LINGVISTICE

Prof.Vasile Duma

După ce Grigore Ureche a aşternut pe hârtie celebra sa propoziţie „de la Râm ne tragem”, poporului român a început să i se croiască o identitate nouă, în pas cu vremurile ale căror zori încep să mijească. Popoarele, mai ales cele mici, îşi descoperă trecutul şi încearcă să-şi definească locul şi rolul între celelalte naţiuni. Pentru noi, teza latinităţii limbii şi poporului român venea la timpul potrivit, căci ne scotea  din anonimatul unei „insule latine într-o mare slavă”, propulsându-ne în familia marilor naţiuni romanice: „Latina gintă e regină/Între-ale lumii ginte mari.”, declama cu mândrie Vasile Alecsandri. Pentru românii ardeleni, faptul că „suntem urmaşii legionarilor aduşi de împăratul Traian în Dacia” constituie o armă în lupta politică pentru recunoaşterea drepturilor naţiunii române şi nu e de mirare că cel mai puternic curent latinist a existat în Transilvania, aici ducându-se bătălia cea mai înverşunată pe această temă.

O dată acceptată ideea latinităţii de către majoritatea covârşitoare a învăţaţilor români, nu mai rămânea decât găsirea argumentelor care să o susţină. Istoricii caută izvoare dintre cele mai diverse prin marile biblioteci ale lumii, arheologii scot la lumină ruinele vechilor castre romane pentru a dovedi continuitatea daco-romană pe terotoriul vechii Dacii, în timp ce etnografii şi folcloriştii identifică similitudini de spiritualitate la poporul român şi romanii de altădată. Cea mai asiduă muncă o desfăşoară însă filologii. Paradoxal la aceştia e faptul că, după ce toţi s-au pus de acord că limba română se trage din latina vulgară, atunci când încearcă să dovedească latinitatea limbii române recurg la latina clasică (cultă), aplicând sau inventând legi fonetice numai pentru a-şi atinge scopul. Astfel, s-a ajuns la excese sau chiar aberaţii, multe dintre ele fiind deja cunoscute şi abandonate. Iată două cuvinte din fondul principal lexical al limbii române a căror etimologie mi se pare de-a dreptul forţată. E vorba de cuvintele „mormânt” şi „pământ”, care ar proveni din „monumentum” şi „pavimentum” latine. Dincolo de faptul că cele două cuvinte latineşti presupun un grad de civilizaţie urbană dezvoltat (ceea ce nu e cazul la poporul român), e evident chiar şi pentru un elev de gimnaziu că cele două cuvinte româneşti nu sunt altceva decât nişte cuvinte derivate cu sufixul „-(ă)mânt”, întâlnit şi la alte cuvinte: „acoperământ”, „aşezământ”, „deznodământ”, „jurământ”, „legământ”. Sufixul „-(ă)mânt” nu numai că numeşte o acţiune, dar arată şi că aceasta s-a împlinit. Aşa cum de la verbul „a lucra” avem ca rezultat o „lucrare”, şi cuvintele formate cu sufixul „-(ă)mânt” arată că acţiunea exprimată de verbele respective se „împlineşte”, adică se concretizează în ceva. Tehnic vorbind, aceste cuvinte s-au format de la rădăcina  verbelor respective, la care s-a ataşat sufixul.Exemplu: -„ aşez(a)” + „-ământ” =„aşezământ” (adică acţiunea de „ a (se) aşeza” s-a încheiat, rezultând un „aşezământ”, un loc unde omul se poate statornici).

La fel este şi cu celelalte cuvinte menţionate mai sus, dar şi cu cele două cuvinte, care fac obiectul acestei clarificări:  „mormânt”şi „pământ”. De  la  verbul  „ a muri” avem adjectivul „mort”, la care, după elidarea consoanei „-t”, s-a  adăugat  sufixul   „-mânt”, rezultând „mormânt”. Cu alte cuvinte, tot ce implică înţelesul cuvântului „a muri” nu se termină (împlineşte) decât în momentul în care mortul îşi găseşte odihna într-un „mormânt”. Cu „pământ”, lucrurile sunt puţin mai dificile, dar l-aş pune în relaţie cu substantivul „pas” şi cu verbul „a păşi”: la a cărui rădăcină „păş(i)” s-a adăugat sufixul „-mânt”, rezultând „pă(ş)mânt”,adică locul (lucrul) pe care „păşim”(trăim). De menţionat, că toate cuvintele formate cu sufixul „-(ă)mânt” au o semnificaţie existenţialistă, de implicare a fiinţei umane, un fel de situaţii-limită, în care alegerea (alternativa) devine dificilă, dacă nu chiar imposibilă.

Prof. Vasile Duma

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com