Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

IZBÂNZILE MINŢII

ALEXANDRU MIRAN, „Teatru complet. EURIPIDE.

Traducere, prefaţă, note şi comentarii de Alexandru Miran.

GUNIVAS-ARC,  Chişinău, 2005

Cezarina ADAMESCU, Agero

             Eveniment literar de excepţie, apariţia în condiţii grafice excelente a cărţii : „Euripide, Teatru complet”, în traducerea ilustrului Alexandru Miran, la Editura Gunivas-Arc, Chişinău, colecţia AETHRA, în 2005 constituie, fără îndoială, pentru toţi românii, de oriunde s-ar afla, o carte de vizită remarcabilă,  traducere care în alte ţări şi-a făcut apariţia cu patru secole în urmă.

            S-a reuşit astfel, traducerea integrală pentru prima oară în limba română a operei euripideice, de către Alexandru Miran care nu e numai traducător al acestui copleşitor volum, dar şi prefaţator, bibliograf, eseist, analist critic, comentator şi care a trudit la aceste tălmăciri câteva decenii pentru a le scoate la lumină.

            Ediţia, (de lux!) – o preţioasă comoară pentru orice bibliofil, cuprinde transpunerea integrală în româneşte a 19 piese care s-au păstrat, din cele 92 ale acestui poet tragic grec, având în alcătuire atât traducerea, prefaţă, note şi comentarii, tabel cronologic, tabel onomastic şi index de nume, ale aceluiaşi Alexandru Miran şi constituie o contribuţie remarcabilă pentru patrimoniul culturii şi, mai ales, al limbii române.

            O operă copleşitoare, ca valoare şi ca întindere, strânsă cu migală şi minuţie de trezorier, cuprinzând 1312 pagini îngrijite, cu haină aleasă, cu ţesătură fină şi aspect grafic fără cusur.

            Trebuie să precizez încă de la început că, orice analiză faţă de o operă atât de zdrobitoare prin măreţia, valoarea, frumuseţea şi întinderea ei, ar părea cu totul derizorie şi superfluă, dacă n-ar fi izvorâtă dintr-o admiraţie fără cusur faţă de universalitatea omului de cultură Alexandru Miran.

            În lumina devoţiunii filiale nutrite faţă de acest spirit enciclopedic, am îndrăznit să încropesc aceste rânduri, în chip de omagiu necondiţionat şi desăvârşit care constituie, în acelaşi timp, un imbold pentru mine şi poate, pentru alţi cititori, spre edificare şi desăvârşire spirituală şi totodată de adâncire în paradigma de gândire a culturii şi civilizaţiei însoritei Hellade.

            Notele de la sfârşitul fiecărui calup de piese ( deci, fiecărui volum, cuprinzând circa 4-5 piese) – se constituie într-un aparat explicativ, extrem de minuţios, care este pus la îndemâna cititorului pentru a-l familiariza cu datele şi împrejurările tragediei, cu etimologia onomastică şi cu genealogia eroilor, cei mai mulţi descendenţi ai zeilor, în felul acesta înlesnind lectura pieselor propriu-zise şi completând cadrul acţiunii. E ca o uşă care se deschide larg spre a-i uşura celui din prag, pătrunderea în tainele casei, şi într-aceasta, are rolul unui dicţionar mitologic.

            În „Lămuriri despre ediţie şi traducere”, Alexandru Miran spune : „M-am străduit îndelung să traduc unele din uluitoarele capodopere – tragedii, drame, comedii – ale teatrului clasic atenian. Roadele acestor străduinţe, întrucât îl privesc pe Euripides, au fost cinci volume publicate între 1965 şi 1996, două în colecţia ’biblioteca pentru toţi’ şi trei la Editura Univers din Bucureşti. Aceste volume cuprind ’teatrul complet’ al lui Euripides, dacă poate fi numită aşa suma celor 19 piese care au supravieţuit din cele 75, după alte mărturii antice 92, câte ar fi compus al treilea mare pot tragic grec.  Astfel s-a realizat – în sfârşit! – o primă transpunere integrală în româneşte, isprăvită de un singur traducător al moştenirii euripideice. Dar tirajele cărţilor apărute s-au istovit, şi nici una dintre ele nu a fost  reeditată, deşi toate au avut referinţe critice favorabile şi au fost încununate cu două premii pentru traducere ale Uniunii Scriitorilor din România.

            În ultimii ani, având în vedere totuşi o eventuală reeditare, am revizuit temeinic textele cărţilor menţionate mai sus, le-am confruntat din nou cu originalul elen, le-am unificat unele aspecte formale, ca de pildă alternarea rostirii iambice cu cântul, transcrierea numelor proprii greceşti, etc.

            Astfel, când s-a înfăţişat oportunitatea de a mi se tipări toate traducerile din Euripides într-un singur monument tipografic în prestigioasa colecţie AETHRA  a Editurii GUNIVAS din Chişinău, am acceptat prilejul cu satisfacţie. Alcătuirea, de proporţii impozante, cuprinde patru volume, adică cele 19 piese, cu revizuirile şi îmbunătăţirile semnalate anterior. Fiecare volum, păstrându-şi autonomia şi identitatea structurală din ediţia princeps, este precedat de comentarii şi este urmat de note. Cu alte cuvinte, este vorba de patru volume legate între copertele unei singure cărţi.” (p.29).

            În notiţa bibliografică de la volumul : „Poezii”, Editura Vitruviu, Bucureşlti, 1998, se specifică  despre Alexandru Miran :

            „A debutat editorial ca traducător din elină, contribuind cu versiunea română (semnată Alexandru Pop) a două piese de Euripides la realizarea antologiei „Tragicii greci” (1958). A debutat cu versuri proprii în revista Ramuri (1968) şi i s-a publicat prima carte de poezii, „Adevărata întoarcere”, în 1969. Aceasta a fost urmată de volumele „Locul soarelui” (1970),

„Moartea Penelopei” (1971), „Alegerea lemnului” (1974), „Cronică” (1977), „Cronică II” (1978), „Casa de lemn” (1983), „Sub semnul Capricornului” (1985) şi „Năvodul” (1986). Cu excepţia unuia, toate aceste volume de versuri au apărut sub redacţia şi prin grija lui Mircea Ciobanu. A continuat să traducă treptat din greaca veche opera poeţilor tragici, izbutind să încheie transpunerea în româneşte, pentru prima dată integral şi de către acelaşi autor, a moştenirii lui Eschil (şapte piese) şi a lui Euripides (nouăsprezece piese). Dramele au fost cuprinse în mai multe cărţi, apărute între 1965 şi 1996. Pe lângă acestea a tălmăcit şi o comedie de Aristofan. Pentru traducerile din dramaturgia antică a primit premiul Uniunii Scriitorilor în 1976, 1982 şi 1996, iar mai multe piese au fost jucate de teatre din Bucureşti şi din ţară, la televiziune şi în emisiuni de teatru radiofonic.”

            Acest strălucit tălmăcitor din dramaturgia attică, în prezentul volum, după propria-i spusă : „La fel ca în tălmăcirile mele anterioare, m-am folosit şi aici de două moduri de redare în româneşte a versurilor dramei attice.

            Am reprodus ca atare ritmurile iambic, predominant în tragedii, anapestic şi trohaic ale acelor părţi care la greci erau declamate : prologuri, episoade epiloguri. În vederea unei comunicări fluente, am divizat părţile iambice în versuri, versete sau conglomerate ritmice de măsuri diferite. În felul acesta dicţiunea se apropie de rostirea firească, fără să inducă în auditor somnolenţa decurgând din pastişarea versificaţiei clasice de-a lungul a mii de versuri.  Secvenţele anapestice, care se pare că erau declamate, sau cântate quasi parlando  cu acompaniament instrumental, le-am dispus sub forma de versuri izolate. Acolo unde poetul utilizează tetrametrul trohaic, l-am redat întocmai şi în traducere.

            Părţile care în spectacolul tragic erau cântate de cor sau de personaje le-am echivalat sub forma de versuri libere, desigur albe, rânduite,  când originalul o cere, în structurile lirismului coral : strofă, antistrofă, epodă. Este cu neputinţă să se imite ritmurile şi măsurile deosebit de subtile şi de variabile din textul elen.  De altfel, prosodia antică nu este aidoma cu cea modernă.” (p.30).

            Şi, în sfârşit, pentru fiecare piesă, o succintă prezentare extrem  de pertinentă, pentru cititorul neavizat.

            De asemenea, folosind un aparat critic pe măsura importanţei operei, traducătorul aduce observaţii şi păreri ale unor critici ai vremii, analize ale personajelor şi încadrarea dramei în canoanele teatrului antic comentat.

            Fie şi numai aceste informaţii despre viaţa şi faptele eroilor, despre intrigile iscate şi deznodământul tragediilor, ar fi suficiente pentru omul care vrea să cunoască mai multe detalii din fascinanta lume plină de mistere a Helladei, a legendelor ei nemuritoare, care au creat o civilizaţie din care se  inspiră, de milenii, scriitorii şi poeţii tuturor generaţiilor.

            Glasul traducătorului se aude, se simte, în dogoarea miezului de foc al acţiunii, parcă vrând să intervină şi să-şi impună dreptatea, ca de pildă în caracterizarea personajului Alkestis : „Alkestis este unul dintre cele mai pure personaje din creaţia poetului. Nici o umbră nu întunecă figura eroinei care, învingându-şi sentimentele de mamă, îşi jertfeşte soţului viaţa şi tinereţea. Cu toate că în clipele de agonie are viziunea (halucinaţie?) duhurilor infernale, ea nu speră într-o viaţă viitoare. Sacrificiul total, devotamentul ei aproape supraomenesc, aproape de necrezut, o fac să le pară unora ’îndepărtată şi rece’ (Philip Vellacott în Euripides, Alcestis and Other Plays, Pinguin Books, 1953, p.23).

            Dar cât este totuşi de umană în scenele premergătoare morţii! Cu câtă sinceră sfâşiere se desprinde din viaţă această fiinţă blândă şi generoasă, a cărei prezenţă pluteşte peste întreaga dramă. Euripides s-a folosit aici de unul din resorturile emoţiei tragice, anume admiraţia decurgând din sacrificiul liber consimţit. Astfel, omul nu mai este zdrobit de fatalitatea ostilă, ci pare că se angajează singur într-o devenire nimicitoare, care deşteaptă în cititor şi spectator admiraţia tragică. Jertfirea de bunăvoie în numele unui comandament moral caracterizează şi alte personaje din creaţia dramaturgului : pe Polyxene din (Hekabe), Menoikeus ( din Fenicienele), Makaria (din Heraklizii) şi Iphigeneia ( din Iphigeneia la Aulis). (pp.36-37).

            Fără explicaţiile traducătorului, tragediile antice n-ar fi azi înţelese pe deplin,  societatea contemporană de consum fiind departe de spiritul elen care, deşi viu, e mai greu de pătruns dacă nu eşti avizat. Explicaţiile traducătorului sunt ca şi libretul unei opere cântată într-o limbă străină, tălmăcind, lămurind despre ceea ce se petrece pe scenă. Şi în aceasta constă valoarea, nu numai în traducerea propriu-zisă a textului antic.

            De asemenea, notele sunt deosebit de minuţios întocmite, dând lămuriri asupra personajelor, situaţiilor, locaţiilor, deznodământului, sensului, etc.

Este unanim acceptat faptul că lumea elenistică, în  toată splendoarea, măreţia şi decadenţa ei, n-ar fi dăinuit astăzi fără străluciţii ei reprezentanţi, Aischylos – ( Eschil) „titanaul aspru, se leagă de perioada mai veche a înfloririi artei eline, care a dăinuit până în vremea războaielor medice, Sophokles (Sofocle) prin creaţia sa de o nobleţe armonioasă, reprezintă clasicismul epocii lui Perikles. Euripides ilustrează răstimpul de efervescenţă spirituală şi critică din care s-a făurit ulterior cultura lumii elenistice”- spune Alexandru Miran în Prefaţa la volum, intitulată sugestiv : „Dramaturgul şi epoca sa”.

Ca o linie de forţă la care se raportează anticii  - viaţa, într-o multitudine de dimensiuni al căror numitor comun este : fatum, destinul, soarta.

Impactul destinului în viaţa grecilor antici era covârşitor, pentru că el, anevoie putea fi schimbat – de aici tragismul personajelor. Decurgând din aceasta, sufletul omului este esenţa, este persoana reală şi veşnică.

Urmărind traiectul eroilor şi îndeosebi al celor euripidieni, nu poţi să nu constaţi tragismul acestora care se înscrie în destinul lor în mod implacabil.

Traducătorul ne conduce prin patria tragediei antice, prin Hellada, să-i întâlnim pe titanii genului. E vârsta de aur a dramaturgiei.

În 480 î.d.Hr., în insula Salamina vede lumina zilei Euripides – cel de-al treilea poet tragic, care avea să aducă dramaturgia pe culmile cele mai înalte. Zece ani mai târziu, avea să se nască Sokrates.

Aristoteles l-a caracterizat pe Euripides drept „cel mai tragic dintre poeţi” (Aristoteles, „Poetica”, XIII, 1453 a 29).

Format la şcoala filosofică a lui Anayagoras din Klazomenai, pe care o vor frecventa şi Perikles şi mai târziu Sokrates, Euripides îşi continuă perfecţionarea în sporturile antice, în pictură, pentru ca în cele din urmă să se dedice teatrului.

„Euripides, graţie îndeletnicirii sale timpurii cu pictura, împinsă aproape până pe treptele măiestriei, a dobândit o vedere picturală, cu înclinare subtilă spre amănuntele pitoreşti, care s-a manifestat în descrierile de personaje şi de natură” – ne spune traducătorul, în prezentarea preliminară.

Cei doi străluciţi predecesori Aischylos şi Sophokles vor avea o înrâurire benefică asupra tânărului Euripides şi-i vor împlini personalitatea.

Abia împlinise 25 de ani când una din piesele sale, „Fiicele lui Pelias” – câştigă un premiu la concursurile de teatru organizate la Atena.

În 442 – ne lămureşte traducătorul, „Euripides primeşte consacrarea publică : locul întâi la festivităţile dramatice ale anului.”
(Tabel cronologic).

Tot din Tabelul cronologic aflăm numele tragediilor sale : „Acestea, în ordine alfabetică, sunt următoarele : Alkestis, Andromacha, Bakchantele, Cyclopul, Elektra, Fenicienele, Hekabe, Helena, Herakles, Heraclizii, Hyppolytos, Ion, Iphygeneia la Aulis, Iphigeneia în Taurida, Medeia, Orestes, Rhesos, Rugătoarele, Troienele. Am înserat în tabelul cronologic numai operele ale căror date au fost acceptate de critica modernă, spune traducătorul.

            Despre monumentala operă dramatică a lui Euripides, traducătorul mai spune : „Clădită pe un tărâm de hotar, între veacurile statului-cetate (polis) şi cele ale statului cosmopolit, elenistic, opera lui Euripides a avut în curgerea timpului o soartă schimbătoare, când favorabilă, când potrivnică. Gilbert Murray notează cu umor că îndeobşte dramaturgul ’a fost iubit de poeţi şi dispreţuit de critici’. Probabil că primii i-au depăşit mai lesne contradicţiile, pe când ultimii s-au întrecut să i le scoată la iveală. Dar amploarea personalităţii lui poate să fie evaluată mai bine ţinând seama de fundalul epocii pe care poetul adeseori a oglindit-o.” (p. 7).

            În statul democratic atenian din vremea strategului Perikles, artele şi literatura ajung la desăvârşire. Tumultul existenţial, nu întotdeauna lin şi drept, în care stăruie concepţia deterministă, se preface-n opere care vor deveni nemuritoare. ”Atena atrage magnetic arhitecţi, sculptori, pictori, filosofi, istorici, acoperindu-se cu strălucirea epocii de aur” – spune tălmăcitorul. (p.8).

            Însă ca în orice stat, luptele intestine se intensifică, determinând mai târziu declinul statului. În 431, izbucneşte războiul dintre Atena şi Sparta, un conflict fratricid pentru hegemonie, care va dura 27 de ani.

            Schelăria statului democratic se clatină. Dar paralel cu transformările politice şi economice, asistăm la o transformare a sufletului cetăţii, a esenţelor sale intelective, redată magistral în operele sale de cronicarul istoric Thukydietes.

            De asemenea, filosofia vremii avea să-i modeleze gândirea, prin străluciţii ei reprezentanţi : Xehophanes din Kolophon, ctitorul şcolii eleate, Anaxagoras din Klazomenai, căruia i-a fost ucenic, sofistul Protagoras, reprezentant de frunte al iluminismului atenian. Şi, nu în ultimul rând, Sokrates.

            Despre această înrâurire a filosofilor în opera lui Euripides, comentează traducătorul : „Întâlnirea cu filosofii i-a adâncit lui Euripides melancolia firească. El nu face parte din ’rasa puternică a geniilor voioase’ (Paul Decharme, Euripide et l’esprit de son théatre, Paris, 1893, p.8). Brutalitatea vieţii, participarea la durerile altora, propriile înfrângeri (în căsnicie sau în teatru), declinul patriei şi cruzimile războiului au făcut din poet un cugetător singuratic. Se pare că avea în insula Salamina o peşteră deschisă spre mare unde, neatins de freamătul oraşului, se retrăgea zile în şir pentru a medita şi a scrie.

            Biografii îl caracterizează prin epitete ca grav, încruntat, mohorât. Busturile antice, îndeobşte cópii din perioada romană, îl reprezintă cu o figură nobilă, inteligentă, parcă uşor obosită de gânduri şi umbrită de o bunătate tristă.” (p.11).

            De asemenea, despre portretul moral al lui Euripides  este consemnat : „Euripides nu a fost un cetăţean ideal, după vederile epocii sale. Nu s-a zbătut să i se încredinţeze funcţii publice, politice sau militare. S-a confruntat prea mult cu ideile, pentru a se mai putea face cunoscut ca orator, diplomat sau militar. Era ceea ce se cheamă, de la o vreme încoace, un intelectual; el era, de altminteri, agonisitorul unei mari biblioteci. Aportul minţii lui se cade a fi urmărit atât în domeniul ideilor, cât mai ales în cel al excelenţei artei sale.

            În problematica socială, dramaturgul se profilează, peste secole, ca un spirit înnoitor. El ţine cu hotărâre partea celor oropsiţi. Între oamenii de stirpe aleasă şi cei cu părinţi obscuri şterge deosebirile : ’nobili şi nenobili, noi suntem cu toţii dintr-un acelaşi neam’ (Alexandros, fragm. 52), ideal comun cu cel al unor Montesquieu şi Rousseau. Adevărata valoare umană este de ordin moral : omul cinstit este nobil, cel necinstit nu este, chiar de s-ar trage dintr-un tată mai înalt decât Zeus’ (Dyktys, fragm. 326). Selecţia fruntaşilor trebuie făcută numai pe temeiurile valorii şi ale competenţei : ’N-aş alege capul ţării, nici mai-marele armatei/ după naştere sau bunuri, căpetenia de oaste/ trebuie să aibă numai meritul înţelepciunii.’ (Iphigeneia la Aulis, v. 368 şi urm).

            Atitudinea morală a omului Euripides răzbate din tragediile sale, aşa cum explică traducătorul : „Într-o vreme, când la Atena se iscau controverse în legătură cu conceptul de citadin (asteion), sinonim cu om instruit, şi cel rustic (agroikon), Euripides creează personajul ţăranului din tragedia Elektra, blând, temător de zei şi generos. Zugrăvind trăsăturile acestui ’plugar şi bouar’, soţ al prinţesei Elektra, poetul suie omul din popor pe aceeaşi treaptă cu eroii tragici. Candoarea sufletului simplu este exaltată şi de Corul din Bakchantele (v. 427 şi urm.) : ’Păstrămu-ne mintea şi inima/ cât mai departe de semenii/ plini de trufie!/ Fie-ne pururi pildă/ poporul de rând, smerit în păreri şi în fapte’.

            Atitudinea poetului faţă de sclavie a fost de-a dreptul surprinzătoare. Un secol mai târziu Aristoteles încă va mai susţine că natura îi zămisleşte pe unii oameni liberi, iar pe alţii sclavi. Euripides şi-a exprimat compasiunea faţă de starea acestora din urmă, i-a observat, le-a preţuit înzestrările – cinstea, fidelitatea, inteligenţa – şi le-a dat viaţă în dramele sale, făcându-i să vorbească deopotrivă cu stăpânii, să se exprime aforistic, ori să-şi depene ’filosofia’. În Medeea, servitoarea sclavă rosteşte prologul tragediei, parte încredinţată cel mai adesea de Euripides unui personaj divin. Alkestis, din drama omonimă, luându-şi rămas bun în pragul morţii de la slugile casei, este o pildă de purtare generoasă cu cei asupriţi. Piesele pierdute Alexandros  şi Archelaos se pare că adânceau analiza destinului sclavilor.” (p.12).

            În sfârşit, despre atitudinea sa în ceea ce priveşte femeile, personaje ale tragediilor sale, iarăşi, traducătorul aduce lămuriri preţioase : „În teatrul lui Euripides un spaţiu larg este hărăzit personajelor feminine, dar părerile sale despre femeie se arată, la o vedere superficială, contradictorii. A fost declarat misogin, pe temeiul aserţiunilor răutăcioase ale autorilor de comedii, mai ales ale lui Aristophanes ( în Sărbătorile Demetrei, de pildă), şi pe temeiul însumării mecanice a unor citate în care atacă femeile. Dar nici un alt autor din antichitate nu a investigat mai mult ca Euripides psihologia şi psihopatologia feminină. El a început să exploreze un domeniu vast, aproape necunoscut în vremea lui, şi a plăsmuit o galerie de prototipuri impresionante. S-a remarcat de timpuriu că eroinele lui sunt mai puternice şi mai izbutite decât eroii. Unii critici moderni n-au pregetat să le împartă, după tipicul ştiinţelor naturii, în clase. Astfel, ei disting  ’fecioarele martire’ (Iphigeneia, Makaria, Polyxene, Kasandra), ’femeile ucigaşe din dragoste’ (Medeia, Phaidra, Sthenoboia, Aerope, Klytaimnestra), ’soţiile virtuoase’ (Alkestis, Laodameia, Euadne, Andromacha) etc. Nu putea să fie misogin autorul care a vrut să reabiliteze onoarea Helenei în drama omonimă, înfăţişând-o neprihănită pe cea mai compromisă femeie a legendelor. În alte locuri emite opinii feministe avant la lettre : ’Din tot ce este înzestrat cu suflet şi gândire, femeile sunt soiul cel mai oropsit’. (Medeia, v. 230-31). Astfel, se vădeşte a fi întemeiată părerea lui G. Murray, anume că Euripides ’preţuia şi studia femeile pe care cercul lui Sokrates le ignora, iar Perikles le sfătuia să rămână în gineceu’. (Gilbert Murray, A History of Ancient Greek Literature, London, 1917, p.262).

            Euripides a dat viaţă lumii legendelor Atenei în tragedii ca : Heraklizii, Hippolytos, Erechtheus, Theseus, Rugătoarele).

            Faţă de patrie el avea următoarea poziţie : „ Faţă de patrie, consideră el, cetăţeanul este dator să i se supună şi să i se dăruiască până la jertfa totală, aşa cum face Iphigeneia, care se lasă junghiată pe altarul intereselor obşteşti ale grecilor. Fecioara, conştientă de înalta ei misiune, îi spune mamei sale, Klytaimnestra : ’Nu doar pentru tine m-ai născut, ci pentru toţi hellenii’. (Iphigeneia la Aulis,  v. 1386). (p.13).

             În privinţa patriotismului, Euripides s-a exprimat despre acest simţământ în tragedii ca : Andromacha, Hekabe, Rugătoarele, Troienele) şi, spune traducătorul, este vădită o „neabătută opţiune pacifistă”.

            Ilustrativ este şi următorul apel din Rugătoarele : „O muritorilor nefericiţi, de ce vă înarmaţi cu lănci şi vă ucideţi între voi? Opriţi-vă. Destul v-aţi războit! Păstraţi-vă cetăţile în pace, lăsaţi-i şi pe alţii să ’trăiască’-n pace. Atât de scurtă este viaţa! Cercaţi să o străbateţi cât mai lin, departe de primejdii!” (v. 949 şi urm.).

            Tragedia Troienele, în care este deplânsă soarta captivelor de la Troia, reprezintă cel mai viguros act de acuzare al războiului din literatura antică. În această capodoperă, scrisă, se pare, sub impresia masacrării de către atenieni a locuitorilor insulei Melos, poetul tragic ia apărarea învinşilor, iar motivaţia cuceritorilor greci la Ilion este prezentată ca o poftă brutală de dominare şi nimicire.

            Deasupra ţelurilor Atenei şi ale Helladei, Euripides s-a ridicat, printr-un efort de generalizare, în sfera intereselor umanităţii. ’Întreg văzduhul este deschis zborului vulturilor, pământul întreg este patria omului generos’ (fragm. 1034). Îmbinarea patriotismului cu umanitarismul este o mostră a modului său complex de gândire.” (p.14).

            Scrierile tragice ale lui Euripides abundă de idei morale, filosofice şi religioase. În piesele lui scapără maxime celebre în toată antichitatea.

            Dar, conclude Alexandru Miran în prefaţa despre „Dramaturgul şi vremea lui” – valoarea tragediografului trebuie căutată mai ales în creaţia sa artistică, în contribuţia lui la dezvoltarea teatrului: „În ciuda ideilor sale provocatoare, sau poate tocmai datorită acestora, Euripides trebuie că şi-a fascinat spectatorii încă din timpul vieţii, iar faima lui s-a răspândit în toată Hellada. Se spune că, după dezastrul militar din Sicilia, prizonierii atenieni erau puşi în libertate dacă ştiau să-i recite versurile. Cât priveşte înfrângerile sale la concursurile tragice, acestea au fost compensate de influenţa sa crescândă în secolele următoare.

            Participând prin opera lui la edificarea unui nou tip de om, Euripides a triumfat după moarte. În epoca elenistică a fost considerat, alături de Sokrates, cel mai mare animator spiritual al Greciei. Teatrul lui de observaţie şi de caractere, în care oamenii se înfăţişează ’aşa cum sunt aievea, nu aşa cum s-ar cuveni să fie’ (Aristoteles, Poetica, XXV, 1460 b, 33-35), a devenit un model, mereu imitat, dar niciodată întrecut. El a contribuit la formarea noii comedii attice a lui Philemon şi a lui Menandros.  Eroii lui patetici au evoluat în magnifice amfiteatre de piatră, înălţate pe teritoriul vast al culturii elenistice. Sculptorii şi pictorii i-au figurat personajele. Oratorii citau din versurile lui de la tribune. Felurite şcoli filosofice şi-l anexau ca precursor. Admiratorii săi nu-şi cruţau entuziasmul : ’Dacă aş fi încredinţat că morţii îşi păstrează conştiinţa „în Hades”  m-aş spânzura ca să-l întâlnesc pe Euripides’, declară Philemon. A bântuit la un moment dat o adevărată modă Euripides, încât fervenţii săi au fost luaţi peste picior în comedii cu titluri ca Fanaticul lui Euripides (Phileuripides). Loukianos din Samosata relatează cu vervă ironică despre tulburarea stârnită la  Abdera de reprezentarea dramei Andromeda de Euripides. Toată populaţia, cuprinsă ca de un straniu delir, a rătăcit prin oraş luni în şir, declamând şi cântând părţi din piesă. Abia la căderea iernii, o dată cu primele îngheţuri, s-a potolit ’această boală ciudată’. (Din : Cum trebuie scrisă istoria, în volumul Lucian, Scrieri alese, traducere de Radu Hâncu, Bucureşti, ESPLA, 1959, p.25).” (pp.16-17).

            E superfluu, cred, să amintim reacţiile posterităţii, de-a lungul  mileniilor. Cert este că, şi astăzi Euripides este în programa didactică a şcolilor, iar copiii de ieri, de azi şi de mâine se vor delecta cu aceste creaţii nemuritoare.

            Iată ce spune traducătorul în această privinţă : „La Roma, dramaturgul a fost imitat în tragediile unor Ovidius şi Seneca, iar comedia latină a primit de la el influenţe îndepărtate, prin mijlocirea noii comedii eline. Mai târziu, un autor necunoscut şi-a însuşit cel puţin un episod din Bakchantele pentru a-l insera într-o dramă creştină : Patimile lui Hristos.

            Înflorirea teatrului din Renaşterea europeană a fost favorizată de studierea modelelor greco-romane, mai ales  ale celor euripideice. Pe urmă, în Franţa, Euripides i-a inspirat pe Corneille şi pe Rotrou. Tânărul Racine îl citea cu pasiune în elină în singurătatea de la Port-Royal, iar cele mai desăvârşite tragedii ale lui s-au numit Andromaque, Iphigénie, Phčdre. Secolele XVIII şi XIX au preţuit ideile poetului. Unii l-au numit Voltaire al Greciei antice, alţii l-au apropiat de Shakespeare şi de romantici (Shelley, Byron) cu care are în comun amestecul genurilor, intrigile complicate, acumularea de violenţe şi efluviile de poezie. Subiectele dramelor sale au fost valorificate în muzica de operă prin lucrările compozitorilor Rameau, Gluck, Cherubini,  Richard Strauss, Bentoiu etc. Goethe, care a creat un strălucit remarke după Iphigeneia în Taurida, şi-a exprimat de multe ori admiraţia faţă de autorul modelului său antic. Ca un alt phileuripides modern, poetul de la Weimar se întreabă : ’Oare au produs toate naţiunile lumii până astăzi un singur dramaturg vrednic să-i ducă papucii?’ (Goethe, Tagebücher ( Însemnări zilnice), 1831, noiembrie 22).

            În literatura română, Dan Botta, în drama sa Alkestis reia mitul antic al dragostei dublat de sacrificiul morţii, temă folosită frecvent de Euripides.

            (…) Opera tragediografului, mereu actuală, emoţionează atât la lectură, cât mai ales la reprezentare. Dramele lui se întruchipează în cadrul solemn al festivalurilor desfăşurate în amfiteatre antice, de pildă la Epidauros sau la Agrigente, în stagiunile curente ale teatrelor de pretutindeni sau în versiuni cinematografice izbutite. Neirosită de vreme, ci îmbogăţită cu noi înţelesuri, creaţia lui Euripides, sinteză de observaţie, filosofare şi transfigurare poetică, aruncă asupra lumii moderne luminile şi umbrele sale.” (pp.17-18).

            Este ştiut că, onoarea, datoria, constituie pentru atenian valoarea de căpetenie, valoarea supremă a eroului thessalian în virtutea căreia,  le sacrifică pe toate celelalte. Astfel, a nu-i primi pe oaspeţii ce-ţi bat la poartă, vădeşte un semn de ocară, o decădere şi simţul civic are de suferit.

            În tragedia Alkestis,  rege în Pherai, deşi îndoliat după soţia lui credincioasă, nu pregetă să-l ospeţească pe Herakles, în palatul său, fără a-i pomeni de nenorocirea care s-a abătut asupra sa. „Antistrofa 2 :  Astăzi, de asemenea, larg a deschis/ porţile casei sale/ şi-a găzduit, cu pleoapele umede,/ un străin, în vreme ce noi plângem/ peste trupul preascumpei sale soţii,/moartă-n palat adineauri./ Marilor suflete le este sortit/ să-şi înăbuşe pururi durerile./ Drepţii au parte de darul înţelepciunii./ Noi  cu tărie credem/ că pe omul cucernic îl ajută norocul” – spune personajul colectiv Corul.

            Motivul predestinării este rostit de tatăl lui Admetos, Pheres : „Noroc sau nenoroc e datul tău, spre care eşti născut” (p.74).

            Cu rol de personaj colectiv, omniprezent, Corul tragic, aşezat anume, nu mai părăseşte scena, urmărind desfăşurarea acţiunii dramatice.  Personajul numit Corifeu are rolul de comentator al evenimentelor, fără a interveni însă, în destinul personajelor, ci creionând, subliniind, punctând, prin reluările lui, dramatismul scenelor sau al caracterelor. El ţine loc şi de bocitoare, însoţind cortegiile funerare.

            În gura doicilor, a sclavilor sunt puse formulări aforistice, meditaţii asupra vieţii stăpânilor. Ei sunt totodată, alături de Corifei, comentatorii acţiunii, cei care vestesc, aduc sau duc ştirile, persoane de încredere în casa stăpânilor, care văd şi ştiu tot, dobândind în felul acesta experienţă, cunoaştere, înţelepciune, temere de zei, cumpătare. Corul se alătură acestei voci singulare şi preia ştirile, amplificându-le, dându-le adevăratul înţeles.

            Acest impozant volum ilustrează spiritul nesecat de cunoaştere a unei lumi fascinante,  apuse, dar nu pierite definitiv, pe care minţile luminate ale unor dramaturgi, filosofi, poeţi, le-au recompus din cioburile unor vitralii ce nu-şi vor pierde niciodată strălucirea.

            La aceasta se adaugă şi efortul celor care le-au tălmăcit pentru ca lectura acestor capodopere să ne fie accesibilă.

            Munca lor jertfelnică de scribi sacri, dusă de cele mai multe ori, până la sacrificiu, aplecaţi pe coala albă, nu a fost cu nici un preţ răsplătită.

            Răsplata ar fi ca noi să o receptăm, cu smerenie, cu respect şi consideraţie.

            Cutezanţa traducătorului de faţă stârneşte, nu numai admiraţie, dar şi o anume veneraţie. El ne-a creat puntea trainică de legătură dintre trecut şi prezent, între civilizaţii apuse şi cele prezente, punte împinsă până în viitor, pe care pot trece, cu pas sigur, împătimiţii Cuvântului.

            Volumul constituie o izbândă a Cuvântului, a minţii, a cunoaşterii, care transgresează spaţiul şi timpul, într-un spaţiu nemărginit, în care spiritul hălăduie liber şi care  ne oferă o viziune asupra lumii, la modul mitologiei elene, calată pe seninătatea anticilor greci asupra sorţii. Cu excepţionale corespondenţe în originalul străin, dar şi cu originalitatea expresiei româneşti, traducătorul, mişcându-se familiar în spaţiul antichităţii ne-a oferit o lirică fascinantă nutrită din puterea magică de a seduce a poeziei care dobândeşte  culoarea şi gustul eternităţii.

            Lucian Blaga spunea : „Despre arta traducerilor în domeniul poeziei nu se poate spune decât atât . un text de tradus trebuie să devină un pretext de creaţie”.

            Prin efortul acesta supraomenesc, de câteva decenii, se poate spune că traducătorul, a intrat definitiv în galeria celor care şi-au câştigat, prin creaţia lor, cununa biruinţei.

                                                                       *

            Când am primit în dar volumul masiv „Euripide – Teatrul complet”, am fost, pe drept cuvânt, impresionată. Cartea(1320 de pagini!) impunea respect şi smerenie dar am simţit şi un soi de nevrednicie din parte-mi, pentru că, puţinele mele cunoştinţe, rămase, vai! De pe timpul liceului şi completate, sporadic, prin câte o reprezentaţie la radio sau la TV, privind monumentala tragedie greacă, atât de magistral scrisă de corifeii ei, cât şi de măiestria traducătorilor, care mi-au luminat cunoştinţa – se dovedeau nu numai insuficiente, dar şi, ridicol de sărace.

            Un lucru mă salva : dragostea mea constantă pentru teatru, pe care l-am văzut, auzit, jucat, în toţi anii aceştia, chiar dacă, în calitate de actriţă amatoare, absolventă a Şcolii Populare de Artă şi apoi făcând parte din echipa „Teatrului Nostru”, condusă de actorul şi regizorul Lucian Temelie, echipă transformată, după 1989 în teatru profesionist, numit „Trianon”.

            Cu toate acestea, a mă apropia de tragicii greci însemna un curaj (inconştient!) şi o sfială aproape mistică. Câteva luni bune, am stat deoparte adulmecând, amuşinând cartea, apărută în condiţii grafice excelente, dezvelind-o de folia ei protectoare şi mângâind-o ca pe o fiinţă vie. Era ca o delicatesă, ca un tort supraetajat, cadou de nuntă sau un superb tort onomastic la o aniversare rotundă, care-mi stârnea simţurile, dar nu voiam să mă înfrupt deocamdată din el, ci să-l degust, linguriţă cu linguriţă, pentru a nu pierde nimic din savoarea, dulceaţa şi aromele lui unice.

            Aparatul critic, notele, comentariile, prefaţa, aceste instrumente, mi-au fost cât se poate de utile ca să pot pătrunde o lucrare de o asemenea anvergură. Ele mi-au servit ca să mă familiarizez cu atmosfera, cadrul, particularităţile epoci de glorie a culturii universale, rămasă peste milenii la o asemenea înălţime încât şi astăzi rezonează în inima uriaşă a planetei, dând mărturie despre o civilizaţie strălucită, din care mii de scriitori, dramaturgi, muzicieni, pictori şi poeţi şi-au găsit izvorul, potolindu-şi setea de cunoaştere.

                        Pe de altă parte mă intimida nespus faptul că piesele, în traducerea lui Alexandru Miran fuseseră jucate de cele mai prestigioase teatre din ţară şi de peste hotare (una, Bakchantele – o văzusem recent în montarea teatrului Naţional „I.L.Caragiale”- Bucureşti) şi despre ele scriseseră, de asemenea,  cu mult discernământ şi profesionalism, critici de teatru şi film, condeie remarcabile. Ce aş fi putut eu să adaog? Aveam sentimentul că totul s-a spus, de multă vreme şi mă trezisem multe prea  târziu (sau mă născusem multe prea târziu?) – după ce expresul plecase din gară. Alergam cu gândul printre şinele paralele ca să-i disting măcar silueta strălucitoare şi suplă, fantomatică, pierzându-se parcă, după linia orizontului şi eu rămânând cu ochii scurşi şi mâna fluturândă, un mic punct nemişcat, ca în visele mele de noapte, destul de frecvente, când se face că pierd trenul, alerg, alerg în urma lui, şi desigur îl pierd, după eforturi aproape ucigătoare.

            Ulterior aflasem şi cum se apropiase Alexandru Miran de cultura hellenică din cartea doamnei Annie Bentoiu „Timpul ce ni s-a dat”,  vol. I – Editura Vitruviu, 2000 şi vol. II, Editura Vitruviu, 2006, pe care le studiasem recent.

            Având o deschidere atât de mare în lume şi atâţia devoţi, chiar şi astăzi, teatrul antic demonstrează, a nu ştiu câta mia oară în plus, că valorile civilizaţiilor apuse, sunt eterne.

            Mulţumesc Domnului că am avut şansa să mă îmbogăţesc astfel în cunoaştere.

Cezarina ADAMESCU

Galaţi, 1 mai 2007

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com