Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

Av. CORIN BIANU -

JURNAL DE PRE-CREAŢIE

Am chibzuit îndelung, dacă să mă apuc de o asemenea întreprindere: Jurnal de pre-creaţie! Ce va să zică aceasta? Aceasta (strădania mea) vrea să însemne că subsemnatul va încerca în cele ce urmează să evidenţieze minusurile (compensabile) din creaţiile literare ale unor autori (contemporani) dintre cei adunaţi în Şpilu-stan... Dar ce vrea să zică şi această din urmă noţiune?...Şpilu-stan se încadrează (zic eu, care l-am botezat şi nu văd cine să mă contrazică) în categoria unor teritorii, precum Afgani-stan, Hindu-stan, Paki-stan, Bantu-stan şi tinde să acrediteze teritoriul în care anume fiinţe umane se îndeletnicesc cu jocuri literare (serioase), spillen – în limba germană, însemnând a se juca! Dar bag mâna în foc că n-aş fi preluat respectiva categorie din filozofia artei(?), dacă n-ar fi existat cu mult mai înainte, expresia neaoş-românească, în nenumărateie ei variante, aceea, cu şpilu’!

Terminaţia finală de stan (asemănările nu sunt întâmplătoare, ci din contra) are rostul de a sublinia, după cum s-a văzut în exemplele de mai sus, spaţiul, iar faptul (real şi incontestabil) că un anume domn Stan (aflat cu treburi serioase în domeniu) figurează temeinic la baza fenomenului (ca o Ană a lui Manole!), vrea să însemne că, deşi vocabula este în mod obişnuit, un diminutiv sau o prescurtare de la Constantin, Costan etc., noi, cei câţiva care urmează, vom lua în seamă numai rolul de Ană manolesciană (de la zidar, nu de la critic!) al aceluiaşi, spre gloria actuală şi viitoare a bantu-stanu-lui literar pe care l-a durat (împreună cu alţi câţiva, de acelaşi fason!) pe temeliile dâmboviţene... Mai trebuie să explic, de ce pre-creaţie?! Pentru că va fi vorba, în mod, sigur, numai de opere neisprăvite, un fel de pre-creaţii, pe ici pe colo, prin punctele neesenţiale! Mai limpede, subsemnatul îşi ia libertatea (tupeul) de a arăta unor confraţi (în viaţă) paiul din ochiul lor, cu bârna din ochiul lui... Nu e un tupeu prea mare? La aşa ceva meditam şi eu... Dar tocmai când mă lasasem muncit rău de tot de astfel de îndoieli creatoare, un personaj din Şpilu-stan, anume, domnia-sa, pre-clasicul Mihai Samson Petrescu s-a luat (cu acte în regulă) de prea-clasicul (H)a-Zaleus, o floare perenă, un adevărat tufiş, ce ornamentează tangenţial şi Spilu-stanul nostru! A fost fâlfâirea de aripă ce a declanşat la vale avalanşa pronirilor mele anti- şi con- fraterne! Con-faraterne? Da! Pornirea mea este eminamente altruistă şi are drept scop, progresulş şi numai progresul literear-artistic al faunei (din care fac şi eu parte) ce populează Şpilustanul târgoviştean, spre onorarea acelui Stan manolescian din zidul de temelie şi spre reeditarea (măcar în ediţii unicat) a fenomenului Şcolii de la Târgovişte!

Dar, mă mai întreb (pentru ultima dată): din ce postură îmi arog eu legitimitatea demersului meu, altruist sută-n sută?! A creaţiei artistice? Dar în artă, totul e relativ! Da, aşa este, totul e relativ, dar numai până la... chibiţ! Peste chibiţi nu se poate trece decât cu riscul unor eşecuri răsunătoare! Cel mai bine iese în evidenţă chibiţul, la josul de şah! Pe câţi mari şahişti de grădini publice nu i-au salvat chibiţii de la înfrângeri ruşinoase?! Aşadar, voi glosa... pardon, voi chibiţa pe marginea unor lucrări literare perfectibile!

Lucrări perfectibile înseamnă, în optica mea, acelea care au ieşit de sub pana (grăbită) a autorilor avizi de celebritate, neisprăvite – mai pe şleau spus, acele lucrări de mâna a doua, care ar fi putut ajunge opere de mâna întâi (adică, competitive!), dar n-au ajuns, însă pot (şi trebuie) să fie de mâna întâi. Ca atare, lucrările proaste, subproducţiile literare, nu mă interesează din acest punct de vedere şi le voi trata ca pe “sfârâiacul” lui Creangă...

Deci (nu găsesc un alt cuvânt pentru a-l înlocui pe acesta, atât de uzitat actualmente, mai ales când nu e cazul), autorii luaţi în tărbacă, înainte de a mă înjura (ori a-mi atribui alte expresii spontane), trebuie să fie siguri (şi încântaţi) că mizez pe succesul lor şi din sfârâiacul lor literar poate ieşi o unealtă veritabilă, mai punând ei apoi forja să înroşească şi să toarne în forme noi, pasajele mai puţin reuşite, distonante în ansamblul operei, ca un balast ce o trage atât de în jos, încât poate să-şi piardă uneori chiar şi numele de operă literară!

Invoc în sprijinul iniţiativei mele, faimosul (dar puţin cunoscutul) caz al romanului Adela, al criticului Garabet Ibrăileanu! Acest valoros autor (de critică literară) a supus respectivul roman exigenţei mai multor prieteni, care să-l citească şi să-i facă sugestii constructive, mai înainte de a-l fi publicat... O mărturie indubitabilă: scrisoarea lui Păstorel Teodoreanu, din 20-30 august 1932, prin care acesta îi transmite părerele şi sugestiile sale. Se zice că Ibrăileanu l-ar fi rugat şi pe mai tânărul său confrate; George Călinescu... Cert e că romanul Adela a ieşit atât de bun – perfect – şi pentru că făurarul nu s-a sfiit să-l supună judecăţii unor oameni de specialitate şi de bună-credinţă, şi, ţinânt sau neţinând cont de observaţiile lor, a dat publicităţii varianta cea mai bună! Zic eu că nu e nici o ruşine în această atitudine de detaşare superioară faţă de propria operă, deoarece concepţia şi lucrătura sunt ale lui Garabet Ibrăileanu!

Cu aceasta am ajuns (nici nu se putea altfel) la câlcâiul lui Ahile al vieţii noastre editorial-literare din Targava-stan (denumire tracă-indo-europeană a cetăţii literare Târgovişte) şi din tot bantustanul literelor româneşti de azi, în care anumiţi oameni se autoclaustrează şi se chinuiesc (din greu) să dea la iveală opere cât mai bune (pentru uzul celorlalţi): redactorul de carte de beletristică este absent, lipseşte cu desăvârşire din majoritatea editurilor româneşti conteporane! Dacă sunt nostalgic după vreunul din apanajele defunctului regim comunist, recunosc, aici, în scris, că sunt nostalgic după redactorii comunişti de carte beletristică (şi nu numai)! Ce cărţi bune (viabile) scoteau redactorii din editurile comuniste, din manuscrise modeste şi ce romane excepţionale făceau ei din romanele bune ale unor scriitori ajunşi celebri (şi în acest mod)! Cum se mai dădeau de ceasul morţii, scriitori mari, ca să-i aibă redactori pe un Mihai Gafiţa, pe o Elis Buşneag, sau o Geta Dimisianu! Subsemnatul cunoaşte câteva asemenea cazuri importante, dar nu e cazul acum să...

Aşadar, declar sincer, mistuit de regrete, că sunt nostalgic după redactorii comunişti de carte beletristică... Dar, până când se va remedia această hibă (sper, totuşi, trecătoare), la drum! M-a indispus îngijorător de mult, lectura unei povestiri (Camera albă), care a început bine, promiţător, dar după şapte-opt pagini, ţăndările neglijenţelor de stil ale autorului au început să-mi sară în ochi!... Pacienta Cora-Melania, singurul personaj principal, este închisă, izolată complet, în “camera albă” de către medicul psihiatru curant. Putem lăsa la o parte faptul că, în mod obişnuit, pacienţii psihiatriei nu prea sunt lăsaţi singuri şi să acceptăm convenţia artistică propusă de autor... După ceva timp, din perete se desprinde o prietenă a ei, Angela – până aici e cât de cât, e o promisiune de frumos şi de captivant, pentru că natura bolii, dar şi arsenalul artistic, permit procedeul, iar numele de Angela (de la înger) trimit cititorul la legăturile muribunzilor cu inefabilul, cu “lumea cealaltă” prin intermediul îngerilor (mesageri – în greaca veche, între om şi divinitate), când omul, în ultimele clipe, îşi revede secvenţe din viaţa sa, începe să vorbească şi să se vadă cu defuncţi ce îi pregătesc sosirea în lumea de dincolo. Această Angela, precum se vede în continuare, chiar refuză viaţa în cuplu şi e firesc, e bine construită, voluntar sau nu, pentru că îngerii n-au sex, sunt făpturi inefabile asexuate. Aşadar, încă o speranţă de reuşită artistică în latura simbolică!

Dar, însăşi această Angela, chiar de la începutul apariţiei ei în cadru (Angela? Haide dragă! Vino că nu e nimeni aici! Poţi sta cu mine cât doreşti!-s.n.), dă la iveală inadvertenţele stilistice şi de construcţie! În plin prezent al desfăşurării acţiunii, intervine autorul (ceea ce e admis, totuşi), care însă precizează: “Era îmbrăcată...” Dacă ar fi respectat timpul prezent, intervenţa sa ar fi trecut, firesc, neobservată, dar aşa are ca unic rezultat, scoaterea brutală a lectorului din atmosfera creată, trezirea lui la realitatea lecturii unui textului de pe un suport de hârtie! Mă contrazic, formal: în subsidiar, respectivul creator îşi dezvăluie stângăciile, de care nu vrea să fie conştient şi le lasă astfel în pagină, spre paguba generală! Mi s-ar putea reproşa că am ales acest “era”, care a scăpat, poate, după cum ar fi putut scăpa oricui... Nu! Toate celelalte (patru!) personaje aduse în plan prin intervenţia la timpul prezent, sunt caraterizate auctorial , cu “era”! Nu-ţi lasă timp să uiţi acea neglijenţă, că te aduce cu sadism, la re-distrugerea bucuriei lecturii!  Să revenim la apariţia Angelei! În pagina ce urmează (15), dialogul celor două însumează repetarea de cinci ori a numelul de Angela şi de alte cinci a numelui de Cora-Melania (pus o dată, “Melania”)!

Printre numeroasele fraze grăbite ale autorului, îşi fac loc totuşi, şi mostre care dovedesc că autorul poate mai mult şi ar fi putut da la iveală o povestire (literară) cu adevărat memorabilă! “Voi muri cu convingerea că tot nu am dat destul...” – e vorba de o femeie muribundă, la 44 de ani, care, într-un fel sau altul, s-a dăruit vieţii şi a iubit viaţa aşa cum a putut ea. Dar de ce să fi scos autorul (capabil şi talentat) o operă de mâna întâi, când e mult mai lesne să o lase de mâna a doua?!

“Farfuria căzu cu zgomot sec la marginea peretelui, iar conţinutul se împrăştie pe pardoseală”. E vorba de o farfurie cu macaroane, care, aruncată fiind de muribundă cu ultimele puteri, dacă a ajuns la perete, de unde “căzu”, ar fi trebuit să lase să-i sară măcar un ciob!

Apoi, toate personajele vorbesc la fel, nu e numai vorba cu nu poţi deosebi din intervenţiile lor verbale pe un bărbat de o femeie, dar toate au nivelul mental şi expresiv al autorului. “Îngerul” Angela se exprimă cu cuvintele autorului din viaţa cea de toate zilele, cele ale limbajului stereotipizat, sec, ori “de lemn”: “simboluri impuse de dogmele religiilor claselor dominante pentru a împila poporul şi pentru a-şi păstra privilegiile şi cu ajutorul acestor instrumente...” Ar mai fi de adăugat – “pe zi ce trece, de trecerea în nefiinţă”, “nimic nu ne poate ajuta dincolo de ajutorul pe care ni-l putem da noi înşine (în numai un paragraf)– şi altele, dar mă voi opri aici, pentru a aduce sub lupă, o altă povestire, Micul grănicer, scrisă în 1987 şi publicată (după ce va fi fost probabil refuzată, doi-trei ani la rând) în 2004 la Editura Macarie, care o propune traducerii “în limbi de circulaţie internaţională, (nuvelele ...) dând cu adevărat măsura valorii prozei româneşti contemporane”. Date fiind circumstanţele ivirii pe lume a respectivei lucrări, aceasta nu pierde niciuna din lipsurile evidenţiate, ba le şi înmulţeşte, din graba adaptării la “amănuntele” noii societăţi de după dogmatism şi mai ales, graba autorului de a le oferi tiparului! În loc de “tovarăşe” (grad), citim “domnule”, în rest, concepţia hei-rup-istă, voluntaristă, de “totul se poate”, cu voioşie (dar chiar în condiţiile de atunci – tot nepublicabilă ar fi rămas!), rămâne la locul ei de frunte! Povesteşte un băiat de 15 ani, Liviu Tofan, elev la Liceul nr. 1 din Timişoara (tot cu cuvintele autorului, matur şi intelectual grăbit)... În plină relatare la persoana întâi, fără nici un preaviz, intervine autorul, care adaugă: “Liviu se scărpină după ureche şi se apucă să cioplească...” Prima impresie este aceea că personajul povesteşte despre un alt Liviu, iar a doua dă măsura (vorba Editurii M.) “adevăratei valori a prozei”... autorului!

Întâlnim acelaşi procedeu stilistic, deja cunorscut al prozatorului – în plin prezent al acţiunii, căpitanul Vintilă era, colonelul Paraschivescu era etc.! În împrejurări plauzibile, puştiul Liviu Tofan îşi descoperă fratele, soldat la grăniceri, ucis de un lunetist şi se apucă, împreună cu un câine de-al grănicerilor, să-i caute pe ucigaşi şi să se răzbune, dar până atunci... Liviu, întristat de moartea fratelui său, uită pe parcursul urmăririi supărarea de moarte şi că trebuia să-şi răzbune fratele ucis (sau poate că se adaugă la motivul răzbunării?!) şi la un moment dat, se exprimă faţă de câine: “Negrilă, hai să ne grăbim, că dacă ne ajunge nenea Arnăutu din urmă ne suflă decoraţia! încercă băiatul să-şi mai dea curaj”. La rândul lor, nici celalelta personaje nu fac excepţie de la structura lor superficială, “optimistă”! Soldaţii, colegi ai victimei, se organizează milităreşte şi pleacă în căutarea ucigaşilor. Normal ar fi – aşa e în viaţa de toate zilele, aşa e veridic – ca ei să fie gravi, îngrijoraţi, ba chiar înfricoşaţi, că îi poate pândi din desişuri, aceeaşi soartă sumbră, dar nu: “mă tem ca nu cumva flăcăul ăsta să-i împuşte pe nenorociţi şi să nu mai avem ce preda la bază, se înveseli Haralambie spre deliciul celorlalţi” şi altele la fel!

În rest, adică în principal, după 1990, în plină deschidere istorică, un grup de persoane (cu nume nemţeşti) vine în România, spre a înlocui o reţea (de spionaj?) din zona Braşovului, dar de ce şi fraudulos, prin violarea frontierei (tăierea sârmei ghimpate!) şi printr-un asasinat?! Nivelul de dezvoltare al anului 1990 şi mai departe, exclude procedee ca violentarea frontierelor de către spinoni sau ajutori de spioni, ”staful” acestora, iar sârma ghimpată la graniţă fusese numai între bulgari şi turci, între nemţii democraţi şi cei capitalişti, între ţările nordice şi Rusia etc.  Ne amintim cum un ministru de externe rus de după 1990, a replicat într-o afacere de spionaj de prin Suedia, că s-a terminat numai războiul rece, nu şi spionajul, însă metodele serviciilor specializate au evoluat mult, de la terestrele treceri (frauduloase) peste frontierele anilor 950 (apropiaţi celui de al doilea război mondial), şi nu aşa se scrie în domeniul literar, la ora actuală!

Rezultatul “micului grănicer” este un eşec pe toate planurile şi-ţi pui problema, cui prodest, expresia latină avânt tocmai sensul de “cui îi e de folos”? Nimănui în cazul nostru! În subsidiar, iarăşi în subsidiar, astfel de “opere” (şi “decriptarea” lor) folosesc procesului creaţiei literar-artistice în general, dar în stadiul incipient, cu mult înainte de publicare, în faza dezbaterilor cenacliere!...

Repet, pentru ultima oară: dacă n-aş avea certitudinea că din scrierile autorului vizat reies calităţi autentice, cu urmarea firească a perfectibilităţii scrisului său, nu m-aş fi apucat de această discutabilă întreprindere... Punct.

Corin BIANU

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com