La centenarul naşterii poetului Horia Stamatu.

Ciudăţenii post-comuniste

 

Isabela Vasiliu Scraba

 

Motto: “Toate ieşirile sînt închise/ Nu aveţi pe unde fugi/ Strigă într-o zi îngerul morţii/ Pe un continent mai mult/ Mai puţin pământesc” (H. Stamatu, Memnon, 1934); “Scriu ca să tac/ nu ştiu ce,/ dar pun pe foc/ tot ce e binezis/ ca să răzbun/ ce-am tăcut” (H. Stamatu,Descifrare, 1989)

 

Horia Stamatu  (9 sept. 1912-7 iulie 1989) îi scria pe 16 ianuarie 1988 doctorului  Alexandru Lungu că poezia lui San Juan de la Cruz este inimitabilă, în sensul precis ca nu se poate scrie “in maniera” acestui sfânt care scrie o poezie sublimă izvorâtă din cea mai autentică trăire mistică. Traduse dintr-una din inspiratele sale poezii (Noche oscura), versurile “mor pentru că nu mor” pot fi privite într-o dublă semnificaţie: rupte din contextul iniţial, ele ar avea darul de a trimite către credinţa (şi năzuinţa) creştină că pe Domnul nostru Iisus Hristos “îl vom vedea după moarte” (N. Mladin, Asceza şi mistica paulină, 1996, teză de doctorat susţinută la Bucureşti în 1946) în “Ierusalimul Ceresc”.  Poezia misticului spaniol sugera însă dorul către unirea mistică prin chinul unui suflet care “trăieşte si nu trăieşte” în el însuşi, orientat cum este dincolo de sine, înspre izvorul a tot ce-i viată, înspre Dumnezeu. Romance 10 redă unirea mistică prin versurile: “Muream de Tine-n mine/ si înviam în Tine, /Că amintirea Ta/ da viaţă şi-o lua” (San Juan de la Cruz, Romance 10, asupra Psalmului 136: Super fulmina Babilonis).

 

În traducerea lui Horia Stamatu un fragment mai întins  din Noche oscura  sună în felul următor: “…în mine nu mai trăiesc/ Şi fără Dumnezeu nici pot trăi/ iar fără El si fără mine/ traiul acesta ce va mai fi?”  (San Juan de la Cruz, Noapte neguroasă).

 

Există o poezie pe care Horia Stamatu (membru fondator al Centrului Românesc de cercetări) a compus-o după moartea soţiei Prinţului Nicolae cu sprijinul căruia a fost fondată la Paris această primă “instituţie românească de grad universitar în străinătate, sub preşedenţia lui Mircea Eliade, având concursul lui E. Cioran, Horia Stamatu, P.C. Deleanu, Eugen Ionescu, Leontin Constantinescu, precum şi a doi scriitori şi academicieni francezi, Edmond Jaloux şi Marcel Brion” (Octavian Vuia).

 

Intitulată Cântecul înecatului, în poezie se face referire la nemurirea sufletului omenesc folosind chiar sintagma “mor ca să nu mor”. Desigur, din exprimarea ideii creştine că moartea nu reprezintă un sfârşit prin versurile “mor ca să nu mor” nu se poate concluziona decât cu mare superficialitate că Stamatu ar scrie “a la maniere de San Juan de la Cruz” şi că muero porque no muero l-ar aminti nici mai mult, nici mai puţin, decât pe însuşi Platon  cu “moartea faţă de lume” (I.P. Culianu, Cateva consideraţii pe marginea operei lui Horia Stamatu) ca premiză pentru “deschiderea unei vieţi lăuntrice” (ibid.). Din cele  Cateva consideraţii…, se vede limpede că licenţiatul în italiană pasionat de scrierile lui Hans Jonas citează dialogul Gorgias fără a înţelege textul platonic. Doar spre a-şi împăna articolul din 1977 cu trimiteri savante. Lucru n-a trecut neobservat, căci Andrei Pandrea îl descrie (după moartea lui Mircea Eliade) pe doctorandul în istoria religiilor ca pe un “june întârziat, soi de snob infatuat în ştiinţe cam disparate, cu temenea adâncă, practicând teribilisme imberbe, fără teamă de ridicolul în care recidivează” (v. rev. “Cuvântul românesc”, nr. 68, noiembrie 1986, apud. Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, Fundaţia Luceafărul, Bucureşti, 2001, vol. II, p.1173). 

 

Desconsiderând sfatul lui Eliade care îi scrisese la Milano să nu se lase “terorizat de momentul istoric” (M.E., 16 aprilie 1976), Culianu a redactat prima versiune a articolului indreptat împotriva lui Stamatu în mai 1977. Era tocmai anul în care comunistul A. Pleşu călătorea dincolo de Cortina de Fier, ca bursier Humboldt dispunând de dublul sau poate triplul lefei pe care o incasa Culianu ca asistent de română în Olanda. Dintr-o scrisoare către  Eliade pe care o aşterne pe hârtie pe  21 iulie 1977 (Corespondenţă, 2004, p.114), aflăm că, desi trecuse un întreg cincinal, după farmecele tânărului Culianu încă mai suspina în România muzicologul George Bălan, care, povesteşte Andrei Pleşu în articolul său despre Culianu, avea o casă la Sinaia unde el însuşi, prin 1971-1972  se întrecea cu Nene Culianu la traducerea din Rudolf Steiner (v. Andrei Pleşu in rev. “Obs. cult”, nr.87 din 23 oct. 2001). Când  George Bălan i-a cerut lui Culianu o fotografie considerând legăturile lor personale asemenea unor “legăminte”, asistentul de română i-a răspuns fostului său maestru că Eliade este acum maestru său, că faimosul istoric al religiilor rămâne exemplul lui “cel mai bun” pe calea “faustică” care-l impiedică să se oprească “sub pedeapsa damnării” (Culianu, 21 iulie 1977).

 

Încântat de a fi fost trecut la “dragă Ioane” (căci până în primăvara anunui 1977 Eliade i-a tot scris cu “dragă Culianu”, după primii doi ani de “draga domnule Culianu”) în acea vară a lui 1977 tânărul îi scrie noului său maestru că antroposofia nu-l mai pasionează şi că printre “antroposofii” din jurul lui George Bălan roiau în Romînia “nebuni, arivişti şi securişti” (21 iul.1977).

 

Un an mai târziu, când articolul despre Horia Stamatu trezise indignarea marilor personalităţi ale exilului, Culianu i-a scris lui Eliade că nu poate retrage articolul (“prea explicit favorabil”) dat lui Sorin Alexandrescu despre poezia lui Stamatu (care “nu-i place”) invocând motivul că ar fi deja “în tipografie” (v. scrisoarea din 19 XI 1978) …unde a tot fost… până în 1983 cînd a apărut în “International Journal of Roumanian, 2/1980, pp.123-134. Tereza si Dan Petrescu semnalează în notele corespondenţei că numărul revistei ar fi ieşit “efectiv în 1983”.

 

Leonid Arcade îşi amintea cum, în toamna anului 1983 l-a vizitat pe poetul Horia Stamatu (bolnav de inimă) câteva minute, să nu-l obosească, acesta fiind internat la secţia de reanimare a unei clinici. Si în corespondenţa cu poetul şi doctorul Alexandru Lungu publicată fragmentar în 1999 şi 2000 de revista “Romania literară”  Horia Stamatu menţionează “iminenţa” de infarct pe care i-a cauzat-o Ion Negoiţescu tratând despre poezia sa religioasă pentru care n-avea nici o afinitate.

 

Academicianului Mircea Eliade - a cărui operă ştiinţifică şi literară făcuse obiectul lucrărilor unui Colocviu în SUA, la Universitatea “Notre Dame” din Indiana, 12-14 aprilie 1978 (v. scrisoarea lui Eliade din 6 aprilie 1978 si volumul cu lucrările colocviului Imagination and Meaning: The Scholarly and Literary Work of Mircea Eliade, New York, 1982) şi în vara aceluiaşi an în Franţa, la Castelul din Cerisy-la-Sale din Normandia, (v. scrisoarea lui Eliade din 10 august 1978) -, tânărul Culianu îi mai scrisese că Leonid Arcade l-a sfătuit cum să mai dreagă recenzia ca Stamatu “să nu fie jignit” si că i-ar fi urmat sfaturile, aşa că articolul dat la tipografie ar fi mult îmbunătăţit faţă de prima variantă.

 

Titus Bărbulescu evidenţiase în opera eseistică, poetică şi dramaturgică a lui Horia Stamatu “substratul” ei în care i-au părut amestecate mituri străvechi româneşti, hermeneutica populară sau savantă a acestora la care s-au adăugat implicit spiritul limbii româneşti şi nenorocul care-a insoţit istoria românilor cotropiţi mereu de alte neamuri (T. Bărbulescu, Citind pe Horia Stamatu, 1986). O părere similară avea si L.M. Arcade care scria că deschiderea spre universal a poeticii lui Stamatu ar fi “realizată într-o mult mai mică măsură (decât s-a spus) prin asimilări occidentale şi în mod mult mai amplu (aşa cum se va spune) prin relevarea latenţelor graiului românesc” ((v. textul lui Arcade inclus în vol. O viaţă în exil: Horia Stamatu, ediţie prezentată şi îngrijită de Matei Albastru, Ed. “Romania Press”, Bucureşti, 1998, p. 76). Extrapolând ideea, filozoful Octavian Vuia scrisese la moartea lui Stamatu că poezia acestuia împreună cu doina străbună i-ar lega pe exilatii din generaţia lor într-un destin comun de “pelerini daco-romani” în căutarea “Ierusalimului ceresc” al credinţei lor creştine (v. textul lui Octavian Vuia inclus în vol. O viaţă în exil: Horia Stamatu, ediţie prezentată şi îngrijită de Matei Albastru, Ed. “Romania Press”, Bucureşti, 1998, p. 83).

 

Asemenea opinii ar confirma presupunerea că la reuşita transpunerii pe româneşte a poeziei mistice a Sfântului Ioan al Crucii trebuie să fi contribuit şi familiarizarea lui Horia Stamatu cu limbajul religios al Psaltiriei în versuri publicată de Dosoftei în 1673. Iată şi versurile pe care le-a văzut “manieriste” (în stilul lui San Juan de la Cruz)   proaspătul asistent de limba şi literatura română de la Groningen (cu contractul de muncă semnat pe 24 iunie 1977, v. rândurile lui Culianu către Pleşu din 21 iunie 1977, în “Obs. Cult.”, nr.87 din 23 oct. 2001):  “Noapte s-a lăsat/ ziuă s-a făcut…/Greu mi-era la voi!/ mă trăgea un dor/ tot către-napoi/ Dar iată că zbor/ mă topesc şi pier/ apă fum eter/ mor ca să nu mor.” (H. Stamatu, Cântecul înecatului).

 

Dintr-o scrisoare trimisă de Stamatu în 1968, se poate vedea în ce măsură şi până la ce punct apropierea dintre poezia sa si poezia mistică a spaniolului l-a măgulit. Intr-adevăr, când exilatul Radu Enescu îi spusese că unii au asemănat Noche oscura *cu poezia scrisă în amintirea Domniţei Ioana, Horia Stamatu a tras concluzia că a reuşit să dea versurilor sale o “expresie suavă, lucru în care  San Juan de la Cruz  este neîntrecut, pentru că nu există limbă de o mai paradisiacă suavitate”. Dar oricât de măgulitoare ar fi apropierea dintre creaţia sa originală şi poezia misticului, ea pierde din vedere diferenţa temei celor două poezii: în Noche oscura este vizată unirea mistică în viaţă fiind, în poeziaCântecul înecatului poetul se referă la răposarea unui suflet. Si acestă deosebire esenţială o pune în lumină Horia Stamatu pe 28 decembrie 1968 într-o epistolă către  Paul Miron (v. Corespondenta publicată de Nicolae Florescu la Editura “Jurnalul literar” în 2007, p. 41-42; volumul cuprinde 44 de scrisori trimise de Horia Stamatu).

 

La două decenii distanţă, lui Alexandru Lungu traducătorul Horia Stamatu îi scrie că a fost foarte măgulit şi “aruncat într-o grea ispită: “să mă cred”. Dacă traducerea e într-adevăr bună, aceasta se datorează marelui spirit care-a dat originalul. Pentru că marele spirite provoacă, “inspiră” /…/ Opera Sfântului, partea lirică, am tradus-o aproape toată. Aşa ceva dă enorme satisfacţii. Cum azi nu se mai poate scrie cum scriau San Juan sau Hoelderlin, si cum acest fel de a scrie este aproape de sublim, eu îmi vindec nostalgia traducându-i. (…) Nu ştiu dacă mă înşel sau nu, dar această scurtă poezie de patru strofe mi-apare de o intensitate şi concentrare încă mai mari ca Noche oscura. Iar ca “poezie de iubire” nu ştiu dacă are seamăn (…) Aceste trei poeme, ‘Noche oscura’ , ‘Clama de amor viva’ şi ‘Cantico spiritual’, sînt comentate cuvânt cu cuvânt de poet în trei tratate mistice (Horia Stamatu, 25 martie 1988).

 

Când Culianu a repus pe tapet ideea imitaţiei după Juan de la Cruz spre a-l “desfiinţa” pe Horia Stamatu într-o revistă “pentru export” scoasă la Amsterdam de nepotul lui Eliade, Stamatu (fără a bănui că dincolo de Cortina de fier verdictele lui George Călinescu aveau să treacă decenii în şir drept infailibile), îi scrie lui Mircea Eliade: “cum ţi-ar părea chiar dumitale, dacă despre literatura pe care ai scris-o, nu ar rămâne decât “judecata” lui Călinescu? Mie îmi face Culianu, cu ajutorul lui Sorin Alexandrescu, ceea ce ţi-a făcut dumitale Călinescu” (Horia Stamatu, 3 XI 1978, în Mircea Eliade şi corespondenţii săi, vol. IV, Ed. Criterion Publishing, Buc., 2006, p.396).

 

Pentru aşa-zisa “schimbare” adusă de post-comunism, de-a dreptul ciudată ne pare incredibila “dispariţie” a paginilor de corespondenţă în care Horia Stamatu comentează pe îndelete eronatele opinii emise de asistentul de română de la Groningen pe seama operei sale poetice. Scrisoarea pe care Stamatu i-o scrie pe această temă lui Eliade e de “negăsit” în niciunul din  cele cinci-şase volume editate şi răseditate după 1990 în care s-a scos la vedere corespondenţa primită de Mircea Eliade. Se pare că respectiva epistolă  a avut aceeaşi soartă - din motive desigur diferite – cu rândurile scrise de junele Andrei Plesu lui Eliade în 1976 (Box 68, Folder 12) nepublicate nici după 1990.

 

Dar nu numai din corespondenţa lui Eliade lipseşte scrisoarea lui Stamatu comentând inepţiile unui fost comunist decis a-l “desfiinţa” pe unul dintre poeţii cei mai de seamă din exilul de după ocupaţia sovietică a ţării. Ea a fost făcută “dispărută” şi la publicarea în “România literară” nr.51-52 din 1999 şi nr. 10 din 15-21 martie 2000 a scrisorilor lui Horia Stamatu către Alexandru Lungu.

 

Asta ca să nu amintim de aceiaşi scrisoare primită de Virgil Ierunca, în urma căreia Ierunca, în 1978, într-o epistolă “rece” (apud. I.P. Culianu) l-a rugat insistent să renunţe la recenzia sa. Fiindcă prin articolul scris împotriva marelui poet Horia Stamatu, asistentul de la Catedra de Romanistică a Universităţii din Groningen n-ar fi făcut altceva decât să-şi deconspire adevăratele relaţii cu ţara comunistă din care pretindea că a “evadat” (auto-deconspirarea lui Culianu avea să fie remarcată şi de Marian Popa în monumentala sa Istorie a literaturii române de azi pe mâine (vol.II, Fundaţia Luceafărul, 2001, p.1173). Scriind despre poetul Horia Stamatu într-o enciclopedie de referinţă pentru spaţiul francofon, Virgil Ierunca subliniase apăsat că lirismul lui Horia Stamatu “revendică privilegiile cunoaşterii” (v. cap.Litterature roumaine in vol. II, Histoire des Litteratures, Encyclopedie de la Pleiade), cărţile sale de poeme fiind “iniţiatice”. În opinia lui Basarab Nicolescu, ele chiar posedă puterea de “transformare a celui ce pătrunde în universul lor poetic” (referitor la vol.: Horia Stamatu,Imperiul, 1981). 

 

Ca nouă ciudăţenie post-comunistă ar mai fi de menţionat că odată cu publicarea într-un volum de recenzii a “consideraţiilor” apărute în revista scoasă de Sorin Alexandrescu în 1983 replica lui Stamatu a fost iarăşi “uitată”. Chiar la 20 de ani după căderea  regimului totalitar ! Într-adevăr, în cel de-al doilea volum I.P. Culianu, Studii româneşti (Ed. Polirom, 2009) consideraţiile lui Horia Stamatu privitoare la opiniile acestuia despre opera sa poetică n-au fost trecute la note, aşa cum s-ar fi cuvenit.  În schimb în volumul scos de Polirom apare foarte la vedere, citat de Culianu,  unicul rând în care George Călinescu “îl pocise” pe tânărul Horia Stamatu premiat în 1934 de un juriu format din Mircea Vulcănescu, Tudor Vianu, Petru Comarnescu, Serban Cioculescu, etc., trecute sub tăcere fiind cele scrise despre poetul Horia Stamatu de către Bazil Munteanu, în Panorama de la litterature roumaine contemporaine (1938), de Eugen Lovinescu în Istoria literaturii române, 1900-1937, sau de către Vladimir Străinu în Pagini de critică literară (despre Horia Stamatu a se vedea şi Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului, Ed. Star Tipp, 2002, p.88-91).

 

* În notele editiei de corespondenţă rămasă din scrisorile primite de la Horia Stamatu, îngrijitorul volumului, Paul Miron, transcrie în paralel traducerea poeziei Noche oscura si Cantecul inecatului. Apoi comenteaza că "transcederea" la Stamatu ar salta iepureste,  spre STIINTA (neaparat!): zdup, zdup, "de la poezie spre stiinta", incrucisandu-se in saltul petrecut "in aceiasi zi" cu "transcendentul" din nuvelaPodul de Mircea Eliade care scrie beletristică plecând “de la stiinta spre literatura"(v. notele lui Paul Miron din vol.: Horia Stamatu, CORESPONDENŢĂ, 128p. ISBN 9789739365802, Ed. Jurnalul literar, 2007, p.42). Numai ca “prostia” nu indică neapărat “prostia” celui care scrie inepţii de genul saltului de la poezie către ştiintă (în cazul lui Horia Stamatu) si de la ştiinţă către literatură (în cazul lui Mircea Eliade) ci ades orizontul de aşteptare al unui public dresat jumătate de secol să tot audă şi să repete aşa ceva. Pentru că Paul Miron a fost unul dintre puţinii români din exil care aveau bune relatii cu  ţara aflată sub “ocupaţie comunistă” in care mai ajungea din cand in cand deşi în tinereţe apucase a frecventa cercurile discrete ale Frăţiilor de cruce, la modă în tinereţea sa, fiind arestat la 15 ani în "lotul Valeriu Gafencu" si amnistiat de Ion Antonescu în primavara anului 1944 (v. Jurnalul lui P. Miron din perioada dec.1944-aug.1945 în vol. sorei sale Elisabeta Ionescu, Drumul străinătăţii, Ed. Cartea românească, 2005). În Corespondenţa primită de la Stamatu şi publicată de Editura “Jurnalul literar” în 2007, Paul Miron nu a inclus paginile (cca 20p.) în care Horia Stamatu a comentat “poetica” recenziei tânărului Culianu referitoare la poezia sa religioasă din volumul Kairos.

 

Isabela Vasiliu Scraba