|
 La
marginea Sargeţiei
Eugen EVU
Grafica de
Roca (Agero)
Ce este
aceasta, imperioasă, uneori devoratoare nevoie de a ne pronunţa
filosofic, asupra a tot ce mişcă, sau pare că se mişcă în jurul nostru,
inclusiv pe distanţe cosmice? Oare existenţa se auto- spionează,
asaltându-se nimicitor pe sine ? S-a scris enorm despre „ luciferismul
cunoaşterii” metafizice. Dar oare Eminescu, Blaga, Brâncuşi, sau pleiada
filosofiei româneşti, aparţin acestui / blamat încă din Genesa
tipă de cunoaştere? Duce cunoaşterea superioară neapărat la tentativa de
a se revolta omul faţă de Condiţia sa?
Restricţia antedeluvian pronunţată de Instanţa „ de sus”, de însuşi
creatorul, aceea de alungarea din paradis (gr. „ grădină prejmuită de
ziduri” - ceea ce sugerează un spaţiu EXPERIMENTAL genetic! ) şi
reducerea drastică a a duratei vieţii de om
(„duhul
meu nemuritor nu va rămâne mult în aceste trupuri din ţărână, căci
ţărână sunteţi, în ţărână vă veţi întoarce! - citat din memorie, n) -
aşadar la cca. 73 de ani, pare a fi a unui genetician faţă de clone,
dacă nu hibrizi între „ îngeri” şi uman.Ciudat este că inseminarea „
prin duh2; sau altfel ( ?) este unilaterală de la Ei, la femela omului,
aşadar nu şi de la masculul uman, la .îngeriţe. Cine sau ce erau acei „
îngeri căzuţi”, care „ văzând că femeile oamenilor sunt frumoase, s-a
împreunat cu ele şi atunci a venit pe pământ vremea uriaşulor”. Să fi
fost „căderea” în uman a acelor, o abatere de la un program genetic
incompatibil ( ca efecte aberante, urieşism, canibalism, etc, toate
descrise clar în Genesa Vechiul Testament, dar şi în alte izvoare
mitologice, Enuma Eliş, Epopeea lui Ghilgameş, etc.) - între EI şi Noi?
Este imperioasa, irepresibila noastră curiozitate - atât de dureroasă,
de sfâşietoare, de sfâşiere psihologic a speciei noastre, „ a doua” ,
post- diluviene ,- sunt oare întrebările: Cine Suntem, de unde venim, De
ce suntem, încotro mergem ? - este aceasta TABU ? Instanţa absolutului
despre care omul ştie deoarece I S-A SPUS de mii de ani, că este
muritor, însă aceasta ca pedeapsă datorită unor părinţi stră- stră-
antici, este pentru noi paralizantă, de fapt înjositoare, departe de a
ne mai lăsa dreptul iniţial al creaţiei: de liber arbitru, aşadar nu de
ROBOŢI ( de unde ROBI! , n) - ci de Fii ai Cerului - dar şi Fii ai
Omului.(creştinismul, N.Test.). Dubla identitate de care vorbea Isus şi
scriu apostolii, ne spune anume că OMUL ESTE FIU - ci nu COPPY-L (!) al
Tatălui ceresc, Creatorului sau Demiurgului (?) - pluralului Elohim
(corect tradus), dar totodată şi AL OMULUI: cum altfel decât OM FĂCUT CU
OMUL !?
Aceste întrebări nu îmi aparţin mie, îngândurat de acestea, ci omenirii,
marilor cugetători, pe tot parcursul venirii noastre prin timp. M-am
gândit mereu la sintagma biblică „ a trăi vecinic” ( veşnic.), în
bibliile traduse româneşte, mai ales ortodoxe. De unde vine înţelesul de
VECINICIE; stricu sensu, dacă nu de la etimonul VEAC, adică SECOL?
Aşadar cei de dinainte de potop, patriarhii, omul adamic, trăiau „
VEŞNIC”, uneori până aproape o mie de ani ! Măsura de consecinţă a „!
căderii „ îngerilor şi complicităţii omului ÎNŞELAT de ACEIA - care
sunt, nu-i aşa ?,- tot creaţi de Creatorul Absolut ( !!!), a fost
reducerea la sub un VEAC - secol.GENOM-ul uman a primit un nou program,
aşadar a fost - indiferent cum motivat - OPTURAT, ! tăiat de la sursă”,
reprogramat. Arhepărinţii noştrii au plătit nemilos de fapt ceea ce au
comis „ EI”, îngerii căzuţi ( sau fraternizaţi ? .) în omenire. Urmaşii
lor suntem noi, „ nemuriţi”, adică prin faptul că descindem din ei şi
avem urmaşi ( prin împerechiere natural - animalică) - nicidecum prin
mijloacele unei superioare inginerii genetice .Etimonul ENG (la ENGEL -
ANGEL ) sau românesc, ING (la INGER) este acelaşi cu cu ING (la INGINER)
.- ENGINEER. De ce nu ingeri -ingineri geneticieni?
A trăi VEŞNIC ( vecinic) adică durând câteva veacuri - secole (
antedelivian) şi a îţi dori obsedant, timp de milenii !!) în mod
RECUPERATIV, fie parţial, „ iertarea” şi prin emancipare a cunoaşterii (
luciferice?, rebele ? cenzurate?) - a trăi mai mult, fie măcar două-
trei sute de ani (vecii, veacuri!) - este actuala aspiraţie febrilă a
CERCETARII ştiinţifice din domeniul - deloc metafizic ! deloc „
luciferic” - să nu fim habotnici ! - o dorinţă motivată ( faţă de însuşi
Creatorul nostru, dar şi a Naturii - Matrice terestre , Mamei ( Geea,
Venus, Maria ( !) ş.a.m.d.) - adică a Femeii Noastre ca pereche ,
nicidecum a unei Entităţi .colaboratoare ! O metaforă a mea era aceasta,
a geloziei ( de drept!), a bărbatului - om, faţă de acei abuzivi „
inseminatori” pe care Scriptura (adică Scriitura!) îi evocă destul de
ambiguu, oricum, nedrept privind proporţia culpei lor faţă de specia
noastră, nu doar ca vinovaţi morali, inspiratori la rebeliune, ci
IMPLICAŢI în devierea de la un eventual PROGRAM GENEZIC DIVIN.
Voi rescrie - ca jumătate visate, - aceste meditaţii la marginea apei
Streiului, cel atât de drag mie, originar fiind şi din stră-bunic, din
lunca sa. Nu departe e Muntele Surian (saurian?, n) - cu magical
coronament de cetăţi predacice şi daccie, cu sanctuarul şi orbservator
astronomic de la Sarmizegetussa Regală, cu soarele de andezit, dovadă
certă că milenarii originari de aici erau adoratori ai Cultului
Soarelui, acelaşi pe meridianele nordice, acelaşi în Egipt, acelaşi la
popoarele Soarelui ale Americii precolumbiene. Nu departe de munţii
Poiana Ruscăi, cu ale lor culturi terasate , ca la bunăoară Cuzco .Nu
departe de Kogaion, nu departe de Muntele Retezat..Aici eu simt fără a
exalta vreo trepidaţie a delirului de suprafaţă ( l-am numit undeva,
cândva, ) al Sinelui şi Sinei mele .entitare, ale ID-ului meu - aici
ascultând gândul dar şi murmurul Streiului .ceva de când omul, adică
lumea. Lumea noastră. Aici eu sunt Întrebarea Vie , , cea care nu ştie
şi nici poate muri.
Comit eu, astfel gândind, o „ blasfemie”, suntem noi, cei ce învăţând de
la munţi a ne ridica frunţile şi a simţi fiorul transcedenţei ,
boltind-o magic cu bolta cerească, .comit eu o fărdelege virtuală ?
Ţărâna ce în ţărână (materie) se întoarce, da. Însă în plăsmuirea ei, în
plămada ei, ceva este al luminii, al dumnezeimii, ceva ce îi este
atribuit, dar din care mi s-a dăruit, empatic, şi Mie, omul, încă din
copilărie, din trezirea mea în lume. Acest patos îl vei considera
exaltare, exacerbare, misticism, mistagogie iniţiatică? Mulţam frumos că
ai cetit şi eşti liber să mă consideri fie înţelept, fratern, fie nebun!
Fluturi mi se aşează pe faţă, pe creştet, feromonii epidermei mele
încinse îi derutează. Careva a spus că omul este crisalida zeului.
Privesc atent scânteierea apei. Un mic roi de libelule pur şi simplu
intră sub apă, împerecheate, semn că vor depune „ nupţial” ouă
minuscule, ocrtotite sub pietrele Streiului..Vor germina aşa numiţii
scorobeţi (scarabei minusculi), în alveole din nisip,sub ape..După o
vreme A LOR, din aceste gogoaşe larvele metamorfozate în libelule
tinere, vor reieşi la lumină, vor pluti gemene pe luciul apeilor.
Uluitoare transparenţă de aripi, care va fi fost inspirat pe un Da Vinci
să proiecteze elicopterele ! Îmi spun din nou: tu, gând al meu,m eşti
hologramic, eşti în multiple dimesniuni, sărut acest gând, sunt visând
şi sunt fiind! Aţi trăit vreodată acest sentiment indeicibil, al
Bucuriei că SUNT, pur şi simplu, exist ? Viaţa de sub apă a infimei
larve, apoi ieşirea ei în cerul paralel, în dimensiunea din care
intelgineţa o coborâse, ca instinct - al- perpetuării.Şi ochii ei
multipli, formidabili ! În cutare catalog i se spune Drago(n). Miriade
de fiinţe..Gigantismul acestui laborator irepresibil, are el vreun
început, va avea el un sfărşit absolut ? Ţin în palmă acest aparent
mini-sarcofag de nisip cimentat sub ape, pentru a ocroti renaşterea,
învierea ciclică a Libelulei diafane, insectei albăstrui- sidefii,
iubitoare de umbre dulci, aidoma sufletului meu răzleţind prin noimele
poesiei, întrezăririi, presimţurilor, nefricii de cunoaştere .
Copil fiind, am pescuit folosind ca momeală scrabeii ( scorobeţii), la
clean, mreană, porcuşori, larvele scarabei. Ei, peştii, în turme, chiar
asta fac acum, în clipa unei însoriri: nălucind cu burţile răsturnate,
zvârcolind apele Streiului, au ieşit la vânătoare. De sub pietrele
rotunde, şlefuite de milenii, oascioare ale muntelui, peştii devin toţi
zvârlugi.Fac selecţie naturală, pradă parte din micile crisalide ale
posibilei libellis ..Oare de unde în mine superstiţia de a nu pescui
păstrăvul, din aceea că aici este numit „ păstrăv- curcubeu”, verişor
pare-se transplantat din America de Sud şi migrând spre izvoruri într-un
incredibil de dramatic mod: parte din ei sinucigândus-e pur şi simplu la
praguri,însângerând apele înspumate, deoarece doar cei viguroşi fac
slatul salvator, spre a merge spre aşa-zisele uuiburi”, din munţi?
Cine sau ce i-a învăţat pe „ei”, pe făpturile - chiar şi cele fără ochi,
- să trăiască? Ce dimesniune şi în ce spectru de proporţii, pulsează în
tot ce mişcă, tot ce este VIU ? Şi cine sunt eu, aici, „ parcă uitat de
cineva/ de cine - ştie cine/ când”!?? Repetă oare milioanele de oameni
ai veacului nostru, în circularitatea Timpului, acea stigmatică- cenzură
? Pe care Blaga o numea transcedentală ? Marele poet filosof care mi-a
marcat tinereţea spre a gândi poetic lumea, poetul din Lancrăm !) asta
scria, anume că „ cenzura transcedentală” este un TABU al divinului
absolut, pentru omul redus re4strictiv doar la dimeniunea lui terestră
de cunoaştere, aşadar de A FI.
Poetul pune întrebări şi apoi moare. El - poetul, - prin structura -
natura-fiinţa sa, nu dă răspunsuri, el este doart cel ce reia şi
perpetuă Întrebarea : a Operei Vii, înspre Creatorul Absolut, fie Tatăl.
Poesia de acest tip, înnoieşte Memoria Vie a lumii. Răspunsurile ne
privesc pe toţi, ele vor face ( sau nu) mai fericiţi descendenţii,
urmaşii noştri ? Dacă aspirăm inteligent (!), a trăi mai bine, mai
sănătoşi, mai neînjosiţi de sărăcie, frică, foame, singurătate, oare
este aceasta o „ cădere în păcat” ?, este aceasta răzvrătire, este
aceasta „ cunoaştere luciferică” ?? Demonizarea este un procedeu
psihologic milenar, ca şi sacralizarea! Suntem noi „ teatrul de luptă” a
unei divergenţe ce nu ne aparţine, sau poetiv zicând, ducem „ veşnic”
războiul altora ?
Apa Streiului Sargeţia - „ aorta inimii mele”, curge cu iuţeală ei
limpede, alături de mine, „parcă uitat aici de cine ştie cine, când” .
Şi îmi răsare licărind vesel, Tau Ceti, „ peste cearcănul colinei „ (am
citat din prima poesie a mea, editată de Doinaş în 1970, când - iacă-tă,
meditam intuitiv, la aceleaşi avatarice (?) întrebări. Ne naştem, trăim,
murim, dar înttrebările esenţiale continuă, câtă vreme suntem vii prin
inteligenţşă, nicidecum prin orbecăire. Cine suntem, cine devenim mereu,
şi de ce nu ne oprim, de mii de ani, la a observa, inteligent,
inteligenţa -incintei, comportamentală, fenomenală, a Naturii Mame, ea
însăşi inteligentă. Materia este inteligenţă la scara cosmică, iar noi
ne situăm aici, undeva, între macrocosmic şi microcosmic, iar pentru
aceasta avem aparate de măsurare tot mai sofisticate. Ceva recuperativ,
ceva accelerat recuperativ,ce pare a fi propriu legic însăşi
Fiinţei manifestate. În felul ei specific, auto-înregistrându-se, cum
scria cândva gânditorul Waldo Emerson. Rămâne tulburător ordinul versus
liber-arbitrariul : Crede şi nu cerceta.
Însă dacă omul în evoluţia sa, s-ar fi limitate doar la a crede,
superstiţios, înfricoşat, prizonier limitei, oare ar fi ieşit din
pşeteri, ar fi supravieţuit? S nu cerceta ce ? Pe sine? Moartea? Legile
făcute de iniţiaţi, multe dintre ele aboslut caducizate, dacă nu
aberante ? Spiritul ce se manifestă în lume CA UMAN, se auto cenzurează
astfel?
Ştim că
există infinitul mare şi infinitul mic. Prin telescopul Hubble, ca să ne
rezumăm la acest minunat instrument, reînţelehgem Timpul - Spaţiu şi
vedem miliarde de galaxii, le ştim chiar calcula probabilistic numărul.
Înţelegem de mult că întregul univers se îndepărtează de un punct focar
exploziv iniţial, Big Bang. Inteligenţa sporeşte ameţitor, vertijinos,
repet, accelerat şi acesata este în logica rezonanţei Schuman,
corelativă între Univers şi scânteie de existenţă- durată a vieţii
umane, toate sunt UNUL- UNA, suntem interconectati. Proporţiile ne sunt
aparentele graniţe spre a percepe total metafiyic, Totul. Intuiţia
geniilor, e drept, ne-a ajutat mereu să conştientizăm mai mult ce e cu
noi, iar întrebările dăinuie şi pe măsură ce se înmulţesc ipotezele,
cumva magic, persisită şi nasc alte dileme. Ceva care ni se ascunde
arătându-ni-se, paradoxal, ceva pe care omul l-a atribuit mereu unei
instanţe supreme exterioare dar şi conetctate în entitatea fiecăruia.Cei
vechi i-au spus acestei interconectări LIGIO - legătura (cu divinitatea
creatoare) sau Legământul. După o ruptură catastrofală, de care este
învinuit omul ( specia) drept consecinţă a intervenit drastic pedeapsa.
Deşi este clar că specia umană nu a căzut în eroare de sine singură:
dacă ar fi aşa, am fi de acord cu un Shopenuauer sau Nietszche, sau cu
scepticii incurabili, reproşând Creatorului - genetician sau Demiurgilor
ce par a se fi interpus (cu scop explicit fratenizant!) - între
arhetipul - prototipul originar uman, adamic, şi unui Creator Absolut:
unul inclusiv al celor ce au încălcat prin fraudă (rebeliune, erezie,
cădere, etc)- Legea Divină.
A reface legătura se traduce prin RE-LIGIO, de unde religii. Ceva, o
dimensiune paranoietică- însă desigur ontică- deci şi axiologică- pare a
consista în Fiinţe şi a persista în existenţă. Altceva sau altcineva pe
care cei mai ascuţiţi în intelkgienţa lor scrutătoare, l-au numit
INCOGNOSCIBIL: Că se pretinde, interminabil şi nevalidat raţional
palpabil niciodată ca atare, anume că există cunoaştere revelatorie şi
cunoaştere vizionistă ( profetică) este diferit altceva . Şi unicul loc
unde vom continua să explorăm este nu în ceruri, ci în creierul nostru,
de fapt impropriu zis creier- de unde ar fi potrivit verbul A CREIERA,-
ci mai omenesc, a conştientiza prin intelgineţă, ceea ce şi cum anume
funcţionează ea, Inteligenţa. Aceasta metodologie empirică,
experimentală, dincolo de sistemele de învăţare globală, ori cele
codificate în mituri şi dogme, doctrine şi ( sau ) ideologii, este ea
însăşi misterioasă, prin sine.
Prin aceea că mintea suferă o distorsiune riscantă, dezoriendabilă,se „
dedublează” spre a ieşi „ într-un afară” de unde să poată analiza mai
corect „ ce vede” . Cum ai nevoie de perspectiva levitaţiei, a zborului,
pentru a cartografia un areal. A ieşi din timpul tău, pentru a îl
înţelege din alt timp. Pentru a observa un timp îndelungat, ar trebui o
durată de viaţă mai mare. Neavând-o, ori poate pierzând-o în milenii,
suntem frustraţi. Preluăm ca memorie datele observatorilor dinaintea
noastră, selectate şi - curios lucru, - nu întudeauna axiomatice.
Erorile fac ravagii în sisteme, concepte, legi elaborate de savanţii
veacurilor trecute, legi ale fizicii şi matematicii care se vădesc cel
mult valabile doar un timp. Or timpul curge, timpurile viului curg
concentrci se pare, captive cercuri într-o spirală ce este a galaxiilor
reflectată în infinitul mic care suntem, ca proporţie. În alveola unei
cochilii, această clipă se pietrifică şi golită de moluscă, ne lasă doar
semnul mirării. Infimul sarcofag este amprenta ce dovedeşte că în
interior a pulsat o fiinţă, fie una secundară.
Iar noi, după milenii de ciclică, elveolară, spiralată parcurgere
inversă a timpului eonic, ce lăsăm în urma noastră? Privind în minuscul,
să deducem majuscula. Decodificând şi întrezărind acea Prezenţă ubicuă
Absolută, raportată la noi înşine, vom înţelege că opera noastră este
dăinuirea noastră, încă o vreme, mai multe vremuri, de la infinitul mic,
la cel ( mai) mare. Raportându-ne teoretic la propria galaxie, la
periferia căreia pulsăm, am putea spune că suntem în infinitul mic .
Interconectati într-un sistem spre care privim, spre care intelgienţa
purtată de capul omului, temporar, îşi arată totuşi Misterul: acela de a
deveni, a conştientiza viaţa ca o genesă perpetuă, irepresibilă,
înţelegând în felul nostru deocamdată unic AICI, că această Inteligenţă
îşi este sieşi atrasă, curioasă a se RECUNOŞAŞTE ca FIIND, întru a
DEVENI. Lângă această apă curgătoare din incomensurabile milenii, piatră
cugetătoare de am fost, piatră scrisă, şi tot tot m-am dumirit că de
fapt nu curge numai râul, ci şi eu, rezonant în inteligenţa Naturii, cu
Altcineva: căruia nu îi aflu numele real, deoarece nu mi s-a dat
dreptul. Şi aceasta deoarece omul are în el ceva care permiţându-i să
dea nume, ia magic în stăpânire. Adică consacră. Iar Sacrul absolut nu
are cum să fie luat în stăpânire de profan, nici măcar prin adoraţie,
veneraţie, rugăciune ori agresiune. Inteligenţa Fiinţei se gândeşte pe
sine, dar nu se trădează veşnic, ci fragmentar veşnic.
Eugen EVU
|
Comentarii de la cititori |
|
