LAUDA LOCCO

„Vă mulţumim că aţi venit pe la noi !”

Eugen Evu

Grafica de Ion Măldărescu, Agero

Sus, la Meria, în pădurenimea delureană, oamenii sunt foarte diferiţi de cei din văile Poienii Ruscăi, bunăoară luncanii: ei sunt bruneţi, cu ten măsliniu, asemeni bănaţenilor şi celor din Sud, cu faţa smeadă şi semeţi, adaptaţi condiţiilor de izolare moştenite din veac. Sunt oameni ai pădurilor, oieritului şi vitelor, ai culturilor terasate, siliţi a-şi cultiva bruma de hrană, cartofii, fasolea, porumbul, grâul, păşunatul, oieritul, în condiţiile climei şi ale vecinătăţii munţilor cei mari, ai Retezatului. De nicăieri nu ai o panoramă mai spectaculopasă a acestor munţi legendari ca de pe nedeile Meriei. Apropos, originea cuvântului Nedeie: sigur că este un slavism, venind de la numele duminicii, Nedelia, însă asociat cu sărbătorile primăverii, nedeie defineşte platoul neted al fiecărui deal sub-montan, în întreaga depresiune a Haţegului, dar mai cu seamă la Momârlanii Văii Jiului,  ca şi în munţii Zărand şi Orăştiei. Din prima zi de Paşti, timp de o săptămână, fiecare comunitate - mai nou doar grupuri familiale sau amicale, se adună pe dealurile din apropierea lăcaşurilor de cult,  (sincretic venind din origini arhaice, când pe culmi erau sanctuare, unde participă la tradiţionalele petreceri câmpeneşti( engl. Picnic)-  cunoscute în zone sub denumirea de Nedei. În fiecare zi are loc câte o petrecere  impropriu zisă „câmpenească”. Tot în Mai, sărbătoarea Armindenilor dăinuie din şi mai arhaice vremuri.  În porţile caselor sunt înălţaţi stâlpi din mesteacăn (arbore magic), cu buchet de liliac (scumpie, scumpină), în vârf. Simbolul vechi este de fapt al Feciorului, flăcăului casei şi obiceiul se pierde în ancestralitatea colectivă a unui vast areal din Ardeal. Comportamentele colective ale unor astfel de datini vin din păgânismul venerator al Mamei Natura, al Vetrei, al sacralităţii Locului, al paideumei. Sus, la Meria, cu oamenii ce ne-au găzduit, în jurul  „Cinei de taină” a ospeţiei lor joviale şi presărate cu un umor specific, dar şi irepresibilă nevoie de comunicare cu cel venit, am auzit acea exprimare de neuitat, pe care am auzit-o şi în Zărand, dar şi în Haţeg sau pe Mureş: „ Vă mulţumim că aţi venit pe la noi”. Primiţi cu drag, ce altceva să facem decât să intrăm în vorbele lor, subiectul fiind obsesiv al originii lor, al identităţii lor, al existenţei lor vitrege şi deopotrivă fascinante, de un exotism ce aparţine în fond Naturii... Ceea ce păstrează deasemeni simboluri mioritice – pastorale, este şi datina „ măsuratul oilor”, la care am asistat la Meria, un obicei ce merită descrieri analogice, aparte.Revenind la Nedei. Păcat că se pierde, sau stăruie doar ici-colo, un obicei cu totul tulburător prin semnificaţia ce pentru mine e o regresiune în Basm, în Mitologie. Serbările  de pe înălţimi  se numeau şi ALIMORI (în Transilvania întreagă şi în Banat).  Copiii, feciorii, mai ales, păstrau din bătrâni obiceiul - probabil dacic - atât de 9 Mai (armindeni) cât şi de Paşti (la Mucenici), de a rostogoli roţi de foc, la vale. Aceste ritualuri se numesc în Apuseni Hodiţe. Poate că starea drumurilor este protectoare, paradoxal, măcar ferind locuitorii acestor nedei şi vârfuri terasate ca ale incaşilor (!), de vandalismul specific „orăşenilor”, bizar lucru, dedaţi la comportamente deloc urbane, ci mai degrabă barbare, sau cum zic momârlanii de bărabe. Să fie vreo legătură între barbarie şi barabism ?

„Dacii sunt aninaţi de munţi”, scria istoricul latin. În Transilvania, pare-se, urmaşii lor sunt aninaţi ca ciorchinii, sau dacă vreţi, invocând un poet francez, satele lor aninate de munţi şi nedei, dau imaginea unor uriaşe scroafe cu purcei, alăptându-i prin secole, din milenii. Osmoza aceasta este deopotrivă ancestrală şi suprarealistă, indoeuropeană, cu toate aciuările de „bărabe” şi uneori nefericite asimilări.

Bine aţi venit la noi, desigur. Dar există şi glume care spun altceva : „Vine omul, dar mai şi pleacă”! ...Sau „Bine aţi venit la noi, plecare-aţi!”

Post - comment: Safari  sau braconaje ?

Despre ceea ce aş numi  Safari-uri ale unor neo-bresle organizate de-a dreptul mistico-massonic, sau dacă vreţi un soi de trans-barbarism. Undeva, adus de puhoirile „anotimpului nebun”, am văzut  (cu ochi stranii, de copil milos), un mistreţ enorm, în putrefacţie. Fusese desigur împuşcat însă reuşise să scape de acerbii vânători „orăşeni” sau venetici, şi probabil murise agonizând la vreun izvor,  înroşind apele cu sângele lui... Nu, nu e vorba de mistreţul cu colţi de argint din te miri ce Bizanţ, ci mai degrabă de unul din safariurile miliardarilor „autohtoni”, colo, prin alte sacre  păduri, la Săvârşin, voila ! Mistreţul-hoit nu l-au tras nici măcar  câinii hoinari, îl vor devora viermii şi muştele. Cu mintea mea înebunită de poezie (...), aş fi rostit un prohod păgân, dar am preferat să urc în maşina amicului şi să plec din aşa întâmplare. Mistreţul acela este altceva, este CEEA CE ÎNSEAMNĂ EL, la urma urmei.  Ceea ce ne dă de gândit.  Un trofeu pentru câinii vagabonzi, sau pentru lupi, care, pare-se, s-au rărit şi ei. A pierit magia lycantropiei, pier şi oamenii care au văzut lupi, ca să parafrazez un  drag poet american. Pe alocuri, haite de câini fără stăpâni, recad în sălbăticie, dar nu atacă oile, ci drumeţii răzleţi. Un fals simţ al teritoriului, ca să zicem aşa, iar în sus, spre alte vârfuri, urmare a prăbuşirii mineritului multi- secular, satele pădureneşti sunt total sau parţial abandonate. Apropos, într-o adâncime din zonă a mineritului încă dacic, ulterior al vremelnicului cuceritor roman (Gaurianus, înscris pe o stelă de andezit), arheologii au găsit intactă, o „cătuşă dacică”. Conotaţia este plurisemantică. Cum am văzut de pildă la Alun, la Curpeni, la Cerişor şi alte câteva aşezări, „uitate de Dumnezeu”, adică de oameni, dar asta e o altă poveste, că „de n-ar fi, nu s-ar povesti”...

(Lui Constantin Stancu, lui Nedel, din Vaideei şi lui Ion Sccorobete).

Eugen Evu