UN POET SUB OBLĂDUIREA LUMII

Lazăr Lădariu, „Vâslele timpului”, Antologie,

Editura Nico- Târgu-Mureş

CEZARINA ADAMESCU, AGERO

         Lazăr Lădariu este un nume sonor, care s-a impus în lirica românească a ultimului sfert de veac, cu numeroase apariţii editoriale care au suscitat aprecieri de la vocile criticii româneşti de marcă. El şi-a căutat şi şi-a găsit drumul propriu, distigându-se prin modernitate, originalitate, timbru şi substanţă poetică de neconfundat.

         Lazăr Lădariu ne propune o antologie de autor, un  florilegiu din întreaga sa creaţie.

         Volumul de debut, „Câmpuri cosite de ceaţă”, apărut la Editura Dacia, Cluj-Napoca, în 1985, cu o prefaţă de Alex. Ştefănescu intitulată: „Modernitatea unui tradiţionalist”, volum distins cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Târgu-Mureş – oferă o selecţie riguroasă pentru această Antologie.

Simbolistica abordată încă din titlu şi chiar de la primele poeme, dezvăluie în Lazăr Lădariu un poet de concepţie modernă, cât se poate de ancorat în cotidian, cu reflecţii de o anumită structură conceptuală care se disipează în peisajul oniric propriu marilor modele universale.

         « Eu sunt acela, / fiul marelui miriapod / din al şaptelea cerc / peste cerul rupt în două / de şarpe” – spune poetul în deschidere (În armura cu mii de picioare), lăsându-ne să privim, printr-un colţişor de fereastră, atât cât ne permit dioptriile.

         Universul său este, ontologic vorbind, închis cu un lacăt şi cheia se află în mâinile autorului. Într-o zi şi o oră anume, însă, putem pătrunde lejer în acest luminiş, trăgând cu coada privirii exact în fântâna cu apă dulce a sinelui.

„La ora cea mai calmă a zilei în mausoleul nostru mişcător/ punem zăvoare dinăuntrul odăii cu peştişori de aur. // Aici în fiecare sâmbătă la ora zece / putem discuta despre zbor / ca despre floarea galbenă a dovleacului / amintindu-ne de resturile gloriei umilitoare. // (...) //  Spre seară în albul pânzei zburăm / peste vârfurile uimite ale copacilor. (În fiecare sâmbătă).

Simbolismul şarpelui este mereu prezent, fie în ipostaza persuasiunii, fie a înţelepciunii sale ştiute.

         Vulturi, salamandre, fluturi, cameleoni, păsări, arici, o piele de bivol sunt vietăţile care populează „camera în formă de om” unde poetul meditează, până când e nevoit să părăsească „marsupiul lipicios al obişnuinţei. Dar, atenţie: „Între ce se vede şi adevăr, unic obstacol – / imaginaţia de a vedea / vârful unui aisberg tăind pulberea / sub care-mi scriu scenariul / propriei vieţi fără martori”. (Camera în formă de om).

Sunt semne care cifrează sau descifrează misterul  în cheie simbolică. În universul acesta fabulos, cineva ne face semne binevoitoare cu mâna.

„Aşteptam cu toţii să cadă / un fluture. / Şi nu mai cădea. / Veninul cobrei, secretat îndestulător pe lună plină, / nu ne va îngrijora câtuşi de puţin, / nu vom tresări aproape de casa / în care ne întoarcem ca o ninsoare umilită; / ne abandonăm tot mai adânc în fântâni, / tot mai adânc, / unde scuturându-ne de tristeţe / pregătim ruşinaţi cruciadele ierbii artificiale. / Ca într-o izbăvire / aşteptăm să cadă un fluture /

în preafericirea ochiului preaclar văzător, / când vom afla dacă / aceeaşi singurătate ne mai plăteşte cu ora. (Cădere de fluture).

            Oarecare grijă  calofilică manifestă Lazăr Lădariu în curgerea versurilor pecetluind imaginea şi sunetul cuvintelor, cu ţăndări de curcubeu care măsoară un cer nou şi o zarişte nouă, după ce primul cer a dispărut  şi suntem invitaţi să îl reinventăm.

Astfel, curcubeul sare din cadrul iniţial şi alunecă în abisul  evanescent al privirii. Îl prindem în plasa genelor micite din dorinţa de a vedea cât mai departe. E aici, peste „Câmpuri cosite de ceaţă”:

„Fluturii aceia, / toţi negri în noapte, / cad dincoace de paravanele schimbându-şi culoarea / unul după altul, / miroase a ger prin părul arlechinilor dansând / toată seara în mâini, /

până spre zorii / peste care se va tăvăli încă o zi. / Prin grădini pomii au prima oară fructe adevărate, / pe câmpuri cosite de ceaţă, / sub tălpi plapuma cu margini de pământ se surpă, / ziua îmi ţine ochii deschişi / să nu-mi pierd actul de naştere.”

            Şi brusc, aterizăm în cotidian, în mijlocul unei amintiri, privind o fotografie mişcată:

„Ce dureros tremurau mâinile tatălui meu / sub vântul lovindu-ne în faţă. / Cădeam în genunchi, / ne ridicam din genunchi / şi iar porneam spre o nouă despărţire; / în fiecare buzunar tata punea câte o sămânţă / şi frunze amare simţeam sub picioarele noastre, / şi frunzele miroseau a carne de armăsar, / şi armăsarul a abator. // Ce furios ne scuipa vântul acela în faţă, // el, băutorul de noapte biruitor, / martor / între câmpul cu flori sălbatice / şi drumul de cerneală minat. // Ce dureros tremurau mâinile tatălui meu, /ce furioşi scuipam noi vântul în faţă. // Acelaşi câmp, / acelaşi vânt /  fără tata. / La fel drumul prin visul nopţii cu încetinitorul./ Cămaşa lui asudată aleargă după mine, / În urma ei cad rar anii / de culoarea agrişelor congelate”. (Culegători prin câmp minat).

Ne urmăreşte chiar şi cu ochii deschişi,  „tăcerea ţăranului cu degete noduroase rupând pâinea, / miez al zăpezii; / şi femeia lui cu mâinile aţipite în poală, şi întrebarea / din ochii plimbaţi prin tihna cinei înfiorând aerul. / Se coace porumbul.” (Tihnita cină).

         Dar iată că cineva a îndrăznit mai mult şi

„A pătruns cu cele mai străine chei /  în cămăruţa mea. / Din perete în perete /  se zbate cămaşa lui argintie, / tremurată în scâncet; / sub frânghia teiului / în curte, ultima îngrijitoare povesteşte / despre casa pregătită cu pomi văruiţi, / despre fotografiile mele de familie, / mereu pe scaunul dintre părinţi, / zâmbind cu părul de o albă cânepişte. / La ore fixe, / hoţul caută locul / unde se afla oglinda. (Din depătare).

         Intruşi? Prieteni?  Poetul ne avertizează că nimic nu e ceea ce pare, că el însuşi este: „Expulzat cu bucurie din Teritoriul Nimănui. / Unde-mi desenez eu cercurile, nisip nu există, / doar şarpele îşi leapădă pielea în pădurile bântuite / de înfometatul lup al singurătăţii; / în casa mea de sub pământ vizitatorul acelaşi / vine în fiecare seară, / priveşte la raftul cu cărţi şi pleacă; / de fiecare dată o carte / devine cenuşă şi calul pustiei / se aude nechezând / şi toate întâmplările se adună / pentru a se mai scrie o carte / care se va preface şi ea în cenuşă; / între naştere şi moarte / vizitatorul se întoarce în fiecare seară. / Şarpele doar îşi mai leapădă o piele în pădurea / existând în memoria dicţionarului explicativ.” (Expulzat cu bucurie din Teritoriul Nimănui).

            Sentimentul predominant este singurătatea, mai bine zis, însingurarea, distanţarea, depărtarea, pierderea. Iar imaginea cea mai frecventă este aceea a unor fluturi. Toate acestea când  „timpul, / carcera noastră, / iniţiază în taină / discursuri despre faţa nevăzută a fiinţei.” (Dinspre pierduţii fluturi vine).

         În acest context, îl surprindem pe poet în următoarea ipostază: „În coridorul prea lung / aştept anotimpul mâncat de umbră / şi, iată-mă, îngenuncheat / în faţa neprevăzutului cu picioare retezate” (Dinspre pierduţii fluturi vine).

         Lazăr Lădariu trăieştee o anume stare de urgenţă lirică, izvorâtă dintr-o permanentă necesitate de a-şi expune gândurile, fie în chip metaforic, fie direct, explicit, cu o anumită densitate pe categoriile filozofice fundamentale: naştere, viaţă, moarte, singurătate, fugă, absenţă, retragere. Toate acestea, în mod   paradoxal, fiind prezent în  iureşul cetăţii, ca un veritabil cronicaar al vremiii sale.

„Am fost şi la capătul tunelului violet, / la gât purtam cheia / ca un flaut / în ştiuta noastră răbdare. // Noaptea am călărit pe şei întoarse, / caii umbră nu cunoşteau / sub clorofila de sânge a razei.// Am fost pe străzi, /  în spitale, /   în armate, /  la circ şi  la morgă / şi iar am luat totul de la capăt cu fiecare

ţipăt.” (Neîmpăcaţi am găsit cuvântul).

         Al doilea volum antologat este „Doar lumina deasupra”, apărut la Editura Eminescu, Bucureşti, 1986 continuă periplul ideatic prin „Teritoriul nimănui”, vâslind printre metafore şi sintagme dinspre teluric spre celest, dinspre real spre imaginar până pe „Tărâmul natal” unde, o dată ajuns, poetul spune:

„Parcă m-aş întoarce dintr-o ţară îndepărtată / în fiecare primăvară, / parcă m-aş întoarce dintr-o boală / odată cu plutirea aceea pe cer / de miei lânoşi / şi mă cufund într-o baie / a devălmăşiilor adormitoare; // de fiecare dată de mă întorc aici / îmi ţin o clipă răsuflarea prin limpezimea / ochiului cu o pupilă mare, / tremurătoare / ca o zăpadă primă-n declin;// din cerc în cerc / de şapte ori ies, / de şapte ori intru doar într-ale mele ştiute, / asemenea puiului din ou în ou / până la peretele de cretă / mai alb decât pânza închipuirii de-atunci.// Doar aici e unicul loc / unde cu un deget pot împinge / mătasea întunericului / dincolo de sunete”. (Tărâm natal).

         În acest tărâm ancestral,  familiar autorului, oamenii îşi urmează destinele sub oblăduirea luminii care e pururi neschimbată: „iată, / parcă din sticlă şi fum, / când umbra de toate se leapădă / în casa lor de tihnă fecundă / stau / bărbat şi femeie – / două îmbrăţişate seminţe, / o singură rădăcină albastră; / doar lumina deasupra / şi spicul tăcut, / tăiş prin auzul atâtor naşteri / la fel de tăcute. (Doar lumina deasupra).

                                                        II.

         Vâslind prin mările propriului Timp, „spre maluri care nu se surpă” – ca să împrumutăm sintagma unui alt mare poet mureşean, Lazăr Lădariu întreprinde această călătorie iniţiatică, spre locul de unde survine fiinţa, acel dasein specific fiecăruia, mai îndepărtat ori mai apropiat, după cum şi omul se simte mai străin sau mai  apropiat de sine, de Dumnezeu şi de ceilalţi.

         Din poemele lui Lazăr Lădariu nu lipsesc vieţuitoarele fabuloase, inorogul, îngerul, vulturul de ipsos, ca şi magia provocată de viziunile stranii care-i bântuie somnul şi trezia.

„am furat puterea apei cu negru descântec,/ fericit am dansat în pieţele acelea străine,/ în nouă fântâni mi-am scăldat osul cântător,/   steagurile mele s-au ofilit în gura pământului;/ cineva cu alt chip mă caută,/ rotind o frunză de gheaţă/ ceva uşor mă atinge...(Cineva cu alt chip mă caută).

Lazăr Lădariu ne îndeamnă să căutăm prin sufletul său „mirositor ca o rodie” ca să-i aflăm rădăcinile înflorite: „Caută bine prin sufletul meu mirositor ca o rodie / şi-l vei găsi pe tata aruncând seminţele serii pe cer / în sfânta semănătură / spre noaptea cabrând peste dealuri. // Caută bine prin sufletul meu / când coboară fluviile miresmelor / şi vei vedea cum curge sufletul pomilor; // au rodit deja seminţele aşteptării, / caută doar bine prin sufletul meu. (Caută bine prin sufletul meu).

         Un alt volum oferit spre antologare este: „De pe celălalt mal”, apărut la Editura COLUMNA, Târgu-Mureş, 1991.

         Aceeaşi voce gravă, puternică, se prelinge nestingherit prin auzul, arterele şi venele noastre, conturându-şi fluxul continuu şi hrănindu-se din jarul incipient al focului sacru, cel fără cenuşă.

         Joc spectral de lumini şi umbre dansând pe gheaţa subţire a lucidităţii şi apoi rotindu-se şi ridicându-se în (văz)duh în spirale de fum lânced, spre malul unde amurgul abia aşteaptă să nască aurora. « Moale păşeşte lumina / prin mlaştina albă; // zăpada aceasta / împrumută treptat / ceva din căldura corpurilor în aşteptare; // în gara uitată / de bunăvoie am poposit / să privim / singura pasăre frângându-şi aripile / prin trupul de sticlă / al unui aer necunoscut; // departe, / soarele amurgului / răstoarnă pahare neatinse. (De pe celălalt mal).

         Tonurile dominante sunt alb-negru ca într-o haşură abia creionată de o mână grăbită. Motivul păsării care « în altă pasăre zboară » revine frecvent, simbol al crugului lăuntric spre care ochiul interior se pleacă pentru a-şi afla « îngerul adâncurilor », de fapt, o altă faţetă a hohotului provocator al  singurătăţii.

« Pasărea în altă pasăre zboară, / aripa înlăuntrul aripii, / mărgeaua se limpezeşte în miezul moale / al scoicii; // ştim totul despre singurătate, / îngerul adâncurilor se prăbuşeşte în noi, / căderea lui înceată / peste iedera din camera goală / înfioară faţa oglinzii; // pe riduri alunecă o apă supusă / şi îndepărtatul cântec până aici nu va ajunge / în luntrile acelea cernite; // ce iarbă mâloasă, / ce umbră înaltă / e aşteptarea în ultima haltă. (Pasărea în altă pasăre zboară).

Şi peste toate, ca un miracol bland, naşterea clipei “între două ţipete”, alunecând prin colul clepsidrei foarte frumos ilustrată metaforic de către autor: « Din moment ce s-a întâmplat, / naşterea aceasta este adevărată; // nici bobul de nisip, / nici firul de iarbă / nu vor opri ceasul acela; // zadarnică / până şi mâna lungă / din apă ieşită, / din aer; // prin măceşii târzii / trompeta vremii cântă / rugina; // de mii de ani se pregăteşte / clipa dintre două ţipete. (Dimineaţa născându-se).

         Dacă ar fi să-i căutăm poetului un portret cât mai aproape de realitate, ar fi cel desenat în acest vers: “copacul singur îşi creşte inelele » - fiindcă până la urmă, singurătatea poetului e suverană, chiar în mijlocul unui vacarm asurzitor de voci cunoscute şi străine. El îşi asumă această singurătate necesară în « Cetatea de dincolo de câmpuri » dar şi în Agora, acolo unde se află în centrul evenimentelor.

         Acest sentiment este şi mai pregnant în poemul « Cu mâinile ridicate » :

         «  Viaţa trece cu mâinile ridicate: / un semn de iertare, / un semn de trădare. / Flash-uri succedându-se: / după fiecare fotografie / picură o frunză de sânge. / Gălăgioasa lume îşi înconjoară vedeta, / chemând-o la rampă cu fluierături prelungite. / Prin piaţă trece paiaţa / cu mâinile ridicate ».

         O oarecare atenţie calofilă se poate observa în dispunerea versurilor ca şi în grija pentru acurateţea stilistică.

         Următorul volum antologat se intitulează : « Dimineţi fără coloane », apărut la Editura TIPOMUR Târgu-Mureş, 1994.

         Timbrul grav nu-l părăseşte nici în acest spaţiu în care dimineţile au dispărut după amfilade înalte iar poetul, la răscruce de vârstă, se vede nevoit să-şi memoreze cu nostalgie anii pierduţi, clipele risipite ireversibil, obligat să-şi salveze aparenţele :

         « Ce repede s-au împrăştiat, / seminţe de salcâm sonor /  ţâşnind din păstaie, / toţi anii mei / în cele patru zări / şi singur m-am trezit la răscruce / cu floarea de măr la butonieră / sub norul fosforescent alunecând / spre steaua / până azi neştiută; // ce repede se-ntristează grădina-nserării, / când nimeni nu ară / cu plugul acelei întoarceri, / nici măcar o ambiţie de-o oră, / de-o seară; // ce repede se duce / şi lotusul cântător / pe valurile cerului roşu, / şi murmurul răzbate uşor / pe apele-n lună, / precum pasărea nevăzută în zori; // ce repede / şi fără nicio scăpare. (Ce repede).

         Şi aici sunt folosite simboluri : lotusul cântător floarea de măr, pasărea nevăzută ş.a.

         În « Poem despre singurătate » - poetul spune : « pe tăcute/ hârtia începe să mă scrie / apăsat nemilos ».

         Acest volum are ca personaj principal Singurătatea. Aproape în toate poeme se regăsesc cuvinte precum : singur, solitar, indiferenţă, nepăsare, pajişti pustii, « copacii în fluvii fugind spre pădurea cea mare » ; « iarba cea resemnată » ; « ultimul câine vagabond » ; « caii cei trişti » ; « verzile dureri ale câmpului » ; « vânătoarea celui singur » ; « singur în adâncul depozitelor de gheaţă » ; « cerul palid » ; « sânul alb de zăpadă », spini, otrava vânturilor,  întreg bagajul romantic, elegiac şi nostalgic al poetului visător. Iată şi câteva imagini proaspete : “mi-am oblojit rănile / cu luminoasa iarbă a zăpezii, / apă, / câtă privirea / înapoi / şi-nainte; // gândul meu – / pasăre adormită-n copac, / un rod care pică” (Întoarcerea fiului risipitor).

         Fără îndoială că Lazăr Lădariu nu este un poet selenar, ci mai degrabă aurorar, un poet al dimineţilor.

         Insă nu lipsesc din orizontul privirii nici « peisajele în mov » care « se retrag dincolo de rama tabloului,/ chicotesc şi mor ».

         Un anume fior bacovian străbate lirica lui Lazăr Lădariu, în orice caz, frigul e atotstăpânitor, singurătatea e suverană, movul şi nuanţele de gri abia se întrevăd. O simbolistică a luminii sărace, difuze, nesigure, uneori ca o furtună,  pune stăpânire pe vers deşi Lazăr Lădariu nu e un poet lunar, aşa cum am menţionat. Spectrul său are doar câteva culori complementare. Se mai constată lipsa totală a ludicului. Chiar şi copertele ilustrează peisaje cosmice, cu cer, aştri şi cioburi de lună sfărămată cu pietre şi risipită pe boltă, în timp ce omul alb, stă de veghe. « Planete pentru iscoadele albe » (Editura TIPOMUR, Târgu-Mureş, 1995) (Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Târgu-Mureş) - este un alt volum din care autorul şi-a extras un mănunchi de poeme reprezentative.

            Aici îşi face un autoportret complet în care autoironia fină se vădeşte chiar de la primele versuri: “Sunt un redactor cu probleme sociale, / norocul meu că nu port ochelari şi barbă / când citesc prin sticla uşii grele / ziarul dimineţii. / E dincolo de toate Noaptea Sfântului Bartholomeu a cuvintelor,/ o boleşniţă, / o spaimă prin ore, / atârnând ca nişte zdrenţe / înghiţite de ploi carnivore. / În găoacea oboselii / embrionii / se lungesc donquijotesc, / umbre subţiri în dans valpurgic / se întorc în gheaţa tăcerii, / altele pe ridurile unor feţe bătrâne / se-nalţă spre altare de foc. / Cuvintele catharsisului în plexiglas / cu vis de play-boy pornesc în derivă, / cele ce au trecut zidul antipoeziei / mor de molimă, / de cancer, / de infarct, / numai exilatele de ciomegele semnelor de exclamare. / Întrebarea singură se prăbuşeşte teatral, / apoi putrezeşte / pe brânci. // Sunt ruguri înalte, sunt focuri mocnite, / doar filele rămân albe, / prind aripi contopindu-se cu pescăruşii albaştri / ai mării aparţinându-mi numai mie. // Ce puţină cenuşă din atâta Sodomă şi Gomoră! / Lumina ca o furtună, / paznic de zi, anunţă: / rădăcinile sunetelor aşteaptă corabia. / Se vede catargul. (Redactor printre întâmplările cuvintelor). Poezia este dedicată lui A.E.Baconsky, in memoriam şi într-adevăr aluzia la « Corabia lui Sebastian » este clară.

          Adânc înfipte în contingent, poemele lui Lazăr Lădariu lasă mai puţin loc cosmicului, metarealului, oniricului. Ele par mai degrabă crâmpeie de existenţă cotidiană, aşa cum se prezintă, îndeobşte. Însă de rama tăioasă a ironiei nu scapă nimic.

“Îndură-te, viaţă, / că şi noi te-am iertat / peste greşelile noastre, / cu vinul cel prost îndestulător te-am plătit, / cu ţigări puturoase, / fumate până la capăt, /cu ochii noştri uimiţi de tot ce se-ntâmplă, / cu copiii şi fără copiii / veniţi să ne dezmoştenească, / cu o mare de bunătate / şi de răutate, / cu şarpele nostru ieşit la drum, / la fiecare colţ de stradă/ devorându-ne urmele, / cu rănile noastre bandajate / cu câte un poem, / cu trenurile ducând doar femei platinate, / pentru care merităm şi noi / măcar o amânare. (Poem în afara concursului de debut).

Şi o tulburătoare poezie care respiră nostalgia căminului natal,  glasul părinţilor, fotografiile îngălbenite şi pragul casei care-l cheamă cu glas stins:  « Mă cheamă iarăşi tata cu steagul alb de pace, / departe-i este faţa şi eu tot mai departe. / Sub deal i-au înflorit în ochi / doi meri / şi-un vânt de noapte. / Îl văd, / el urcă plugul / pe muntele nimbat – / o cruce de martir, / iar eu cobor o vale cu vulpile în spate; / crăpată-i este palma şi umedă-i cămaşa, / el m-a adus de mână, / eu nu mai aflu casa ». (Ca un ecou).

         În acelaşi ton elegiac, nostalgic se înscrie şi poemul : « Aş vrea să trec prin tine, iarbă » : Aş vrea să trec prin tine, iarbă, dar nu mai pot / de un hotar de vreme, de un hotar de iarnă / mă ţes în vălul lor ninsorile – mirese de zăpadă, / fulgi trec prin mine albinele de ceară. / De-un anotimp plângând un clovn mă tot întreabă / de-or şti cumva vreodată orbii pustiilor oraşe / cum naşte-n brazdă o sămânţă / când binele şi răul vor face o rocadă / şi muşcă bolovanul din trudnicul Sisif. / Pribegii cai cu lacrimi ard un loc de execuţii, / decapitaţii crini îşi cată cupele vărsate pe butuc, / cuţitul îndoielii bolnav îşi culcă tăişul pe-o petală / şi simt, amar, cum creşti în cerul gurii mele, iarbă ».

         « Ieşirea din iarnă » - un alt volum antologat al poetului Lazăr Lădariu, (Editura TIPOMUR, Târgu-Mureş, 1997. Coperta de Mariana Cristescu) – cuprinde tot un grupaj de zece poeme în care autorul îşi defineşte dubla, kantiana însuşire : aceea de a trăi pe pământ, dar cu privirea veşnic îndreptată spre cerul înstelat de deasupra : « să fii pe întinsul acesta, / cu ochiul dincolo văzător / singurul paznic / al umbrelor fără stăpân. (Ieşirea din iarnă).

         Poetul se recunoaşte un solitar în turnul de veghe aşteptând clipa saltului suprem : « uitat în turnul meu de veghe / simt limba grea de clopot iarăşi / şi-n dangăt lung, de înviere, / în cer fereastră tai /  şi mă arunc. (Fereastră tai în cer).                 

         Clopotul e un element nelipsit din toate volumele şi el apare în diverse ocazii, fie ca un şir de clopote care-l cheamă, fie în dangăt lung şi sfârşietor care anunţă ceva, oricum el este un simbol al vestirii.

 «Bătrân ca drumul ce îmi duce paşii / mai singur azi în vis mă-ntorc acasă anii, / şi casele tresar: cine-i străinul? / Iar piatra de sub tâmplă mă alungă. // Nu ştiu dacă de vină-i vremea tot mai rea din urmă, / când umbra serii peste mine se prăvale / sub coasta stângă-n tainică vecernie / şiragul cel de clopote mă cheamă ».  (Şiragul cel de clopote mă cheamă).

         « Zăpezi dilematice » - este de asemenea o antologie, apărută în 1999 la Editura Tipomur.

         Acelaşi vers amplu, orchestrat pe o suită de voci şi de instrumente, se recunoaşte şi-n acest grupaj reprezentativ care începe cu o « Bucurie simplă » în care autorul slăveşte minunăţia întâmplărilor neprevăzute, a lucrurilor obişnuite care totuşi dau savoare vieţii : « slavă, / slavă, / cântăm nervurilor frunzei luminându-ne palma / sub ochii noştri fotografiind în exclusivitate / verzi tentacule, / ritmic tact în pielea argintie / a cutiilor de conserve / se ridică vie pădurea;// pe sub iarbă se aude un tren / sau poate şi mai adânc / pe sub noi trece, o singură dată la o sută de ani, / miriapodul ».

         Şi în acest grupaj apare motivul şarpelui casei, ca simbol al ceasului amiezii, când îşi face siesta şi îşi leapădă pielea în iarbă.

         Umbra, (mai grea decât trupul), zborul păsării, cerul, şarpele, ninsoarea,  clopotul, valurile, sabia, şopârla, arlechinul, acrobatul şi clovnul, sunt elemente lirice pentru construcţie.

         Un alt volum este « Onomastica ierbii », Editura Tipomur, Târgu-Mureş, 2001. Aici apar personaje stranii precum « Vânătorii de tăceri » :

“ E ora când vin, / tiptil, / rătăciţii vânători de tăceri, / în uriaşe rucsacuri / ducând, / sub lacăte mari, / uneltele lor cu cifruri secrete; // trec încet câte doi, / de mână, / prin pupilele mele, / atenţi la fiecare mişcare / a ierbii abia trezite din somn; // cu liniştea în pământuri ascunsă, / prin culori mişcătoare, / din cele două direcţii ei vin / să schimbe sacii lor / grei de cuvinte; // la ceasul serii văzuţi, / vânătorii cu aură / de litere mari, / anume alese, / trec iar peste deal / pe un nor luminos ».

         Culoarea preferată a poetului este albul. Vietatea : pasărea, sinonimă cuvântului. Alte  coordonate lirice : ninsoarea, aşteptarea, gara, munţii, iarba, floarea soarelui, miriapodul, zidul, secundele, cerul, colivia, gratiile, pustia, pământul, furtuna, cuibul, seminţele, rugurile, cohortele de frunze ş.a.

         Un poem aparte care se distinge este „Icoane de sfârşit de veac”: „Bat clopote prelung în zare / De-ngropăciune de mileniu şi de an, / Din Alba-Iulia, în Putna lui Ştefan cel Mare, / Credinţa dă floare în suflet de ţăran. / Din ramele-nceputului de secol, / Icoane rătăcind prin munţi înalţi, / Coboară toţi ai mei, tăcuţi prin viscol, /Pe caii murgi de brumă-ncălecaţi. / Îl văd pe tata trist şi încruntat, / La sânge rasă e faţa-i de pământ / Cu brici de ger, în holde-nveşmântat, / El, veşnic sol cu-al gliei legământ. / O văd pe mama cea rămasă-n drum, / Să mă petreacă-n şcoli şi în domnie, / O lacrimă-ascunzând în zâmbetul de fum, / Acolo-n cap de pod şi de vecie. / Şi-mi văd şi fraţii, pe-ai mei toţi, / Cu palma aspră mângâind ogorul, / Făclii prin vremea asta de nepoţi, / Urmaşilor ducându-le, greu, dorul. / Trec toţi, tăcute cruci, icoane sfinte, / Făr’ să privească unul înapoi, / Şi-aud scâncind, în urma lor, prin ploi / Şi prin zăpezi, puţine, ca de leac, / Căţel supus, urmându-le cuminte, / Colindul de sfârşit de veac”.

         Filonul autentic patriotic străbate tot acest poem înflorind în metafore superbe.

         Altundeva, poetul se recunoaşte pasăre din codru: “Pasăre în codru-am fost / Din arat şi până-n iarnă / Primăvara a trecut / Cu lumini la subsuoară, / Peste râu cu apă lină / Trecu vânt cu şa de rouă. / Vara am lăsat-o-n urmă / Cu a ei gură de fragi / Şi cu floarea de pe coasă, / Tremurând sub nalţii fagi. / Toamna-şi clatină arama, / Cătinel să treacă munţii, / Dimineaţa-şi trage geana / Şi părul din seri cu lună. / Iarna-şi sună iar argintul, / Dorul arde zilele, / La fântâni, lângă pârleaz, / Sub cojoc dorm satele.”

         În acelaşi spirit al reîntoarcerii la vatră se înscrie şi poemul: „S-a-ntors Ion acasă” şi se vorbeşte aici de înstrăinare: „S-a-ntors Ion acasă din moartele oraşe, / cu gândul alb al pâinii, cu val de frig în oase. / S-a-ntors din morţi cel dătător de nume / al ţării hăcuite de-nstrăinaţi de mume. / S-a-ntors, cu palma-i aspră să mângâie pământul / rămas în amintiri cu trupul greu, / cu dorul şi cu vântul. / Şi-a pus cămaşa albă şi încălţări de rouă, / şi-a dat cu briciul aspru pe barba lui, / răzor de spini. / Păşeşte rar Ion, / cu el se-ntorc strămoşii, / pe palme cu biserici, / răsună prin hrisoave oftatul greu din cronici./ Se-ntorc din ţintirime să dea tribut la vreme / cu coasa arsă-n timpuri, cu plugul să îi cheme. / S-a-ntors Ion acasă din moartele oraşe / cu gândul alb al pâinii, cu val de frig în oase./ Şi-aude-o-nstrăinare gemând, / acolo-n fundul / pământului furat cu fapta şi cuvântul./ Din morţi Ion se întoarce / la vii ce-l ocolesc, / tresar bătrâne case, / mirate se întreabă / şi nu-l mai recunosc”.

         Pasteluri închipuind rotirea anotimpurilor, se derulează în această carte, într-o suită de poeme, pline de imagini calde, metaforice:

„ Se-ndepărtează copacii tot mai mult de frunze, /O despărţire mută-n răscrucile de drum, / Pecetea urmei, pe mine, nu m-ajunge, / Zadarnică-i pornirea în haitele de scrum. / Îmi cere iarăşi iarba nou zălog, / Mă ard caii prin sânge, sub biciurile grele, / De drum m-adună snopul aceluiaşi pârlog, /

Pe sub tăceri mai deapăn un râu căzut din stele. / Mai ar şi-acum, în zori, pământul cel din vise / Şi duc în palme o tânără grădină, / Abia ating cu tâmpla, cu gândurile ninse, / Amfore bete, în cântec de lumină. (Mai ar şi-acum pământul cel de vise).

         Cine nu a încercat sentimente de nostalgie când şi-a amintit de zăpezile de altădată ? Aici zăpada e sinonimă cu vârsta copilăriei.

« Duios trec, prin sângele meu, / turmele mieilor copilăriei / pe pajişti sfinţite cu lapte; // prin ceaţa unui vis nesfârşit / coboară blândeţea zăpezilor neîncepute, / până spre frunte, / spre tâmplă ajung, / zvon îmi aduc izvoarele toate / venind dinspre toamnă, / cântând dinspre munte; // peste trupul meu, / tăcută / trece ninsoarea de miei, / cu apa lor neîncepută / pe umede boturi, / lacrimă pentru jertfa / noii primăveri. (Zăpezile de altădată)

         La ceas de bilanţ provizoriu, Lazăr Lădariu îşi permite să treacă în revistă stările ingenue pe care le-a încercat la scrierea poemelor, acum antologate. E o adiere, un parfum care se confundă cu cel din vis, o dulce-amară nostalgie după ILLO TEMPORE, Hiperboreea, paradisul pierdut. Câteva imagini, câteva cuvinte au rămas, cu toate acestea mărturie…

         Veghe cu fluturi – o altă carte semnată Lazăr Lădariu, apărută la aceeaşi editură în 2002 are o puternică tentă mistică relevând trăirile poetice la citirea Psalmilor evanghelici. Şi aici poetul are un imbold de a urma pasărea în zborul ei  “ pe calea tuturor celor ştiute/ la marginile cele de ceaţă ale pământului” - spre muntele nădejdilor.

“Lângă izvoarele apelor stau, / pom abia înflorit în zorii treziţi, / praful îl spulberă vântul ivit / pe calea tuturor celor ştiute / la marginile cele de ceaţă ale pământului; // cu ochii pe muntele nădejdilor sunt, / rugându-mă rodului cu strigările mele, / cu glasul stins, cu ochiul dureros tulburat, / de luciul de aur al săbiilor aruncate de soare; // pe creştet, / colbul trecerii mele coboară, / urechea ia aminte la toate / până să mă mut în munţi, ca o pasăre, / sub suflare de vifor, pe căile aspre; // strig, şi cuvintele mele cad pietre pe stâncă, / acoperite de aripi sub laţul subţire al morţii, / prin norii văzduhului pândesc şi aştept / la temeliile lumii o vană răsplată; // mă întorc şchiopătând pe cărările uitate ale tăriei, / curăţat de toate greşelile începutului, / cu ale mele cununi de pietre scumpe, / cântare nouă cântând / acolo unde, cu ochii la cer, / „am şezut şi am plâns”. (Citind psalmii lui David). Poetul e conştient că tot ce lasă în urmă este, după expresia dramatică a Eccleziastului, “deşertăciunea deşertăciunilor” şi “vânare de vânt”. Tot ceea ce rămâne – sunt cuvintele. Ajuns la o asemenea conştiinţă, poetul le revendică şi le reclamă prezenţa.

“Cuvintele mele / sunt ca munţii, / ca stâncile sunt, adunate, / snop de aur /în mâna lui Dumnezeu; // cuvintele mele, / de departe privite, / au forma văzută / doar de cei / care urcă muntele; // cuvintele mele, / înşirate pe spinarea ceţurilor, / sunt ca stâncile / din pumnul zilei; // cuvintele mele, / invers rostite, / s-ar putea să vă sperie, / în oglindă privite; // cuvintele mele, / ca o cometă, / ca ursul greoi, / ar putea uimi ochiul; // cuvintele mele / sunt ca munţii, / ca stâncile sunt. » (Cuvintele mele).

         În altă ipostază, poetul este un Iona în burta chitului, aşteptând « încărunţit de lunga lui aşteptare, / cu dorul cel de moarte / în ruga lui de pe urmă. (« În burta acestui peşte enorm »).

         De o notă aparte, aproape stranie în frumuseţea lui este poemul « Baladă »  - emblematic pentru  întreaga creaţie a autorului  care se doreşte sămânţă îngropată în pământul strămoşilor pentru ca din nou să dea colţ, să răsară, să crească şi să rodească la rândul ei seminţe :

« De-o viaţă ar / cu plugul luminii pământul / şi subpământul strămoşilor duşi, / sămânţă să fiu, să fiu şi cuvântul / peste apusuri cu ochi nesupuşi; // făcut-am drumuri pe jos, drumuri pe cal, / fost-am cândva ce-am dorit, fost-am fierul călit, / fost-am sub cruci aurite trupuri trase pe roţi, / val răcoritor sub dogoare de vară; // fost-am sunetul grânelor acum pârguite, / lemn de vioară şi mugur de cânt, / fost-am steagul din frunte de plai, / steagul cu capul de lup; // fost-am călăreţ peste nori, peste treceri pe apă, / izvorul din timpuri curgând, / fost-am plug, fost-am sapă, / fost-am descântec de stea / în hotarul de holde; // fost-am sânul de roade / al gliei sub roua din zori, / calendarul cu aripi, / litera cea mare am fost; // fost-am sămânţa şi culegătorul am fost, / fost-am tăcerea din ciobul de lut”.

         Şi nu în zadar, pentru că poetul are această capacitate de a fi orice doreşte prin cuvântul său cu putere magică.

         Trimiterea la Blaga şi la Nichita Stănescu nu e deloc întâmplătoare: “A fi sămânţă şi a te sprijini/ de propriul tău pământ” (Elegia a unsprezecea. Intrare în muncile de primăvară).

“Vânătoare de umbre” – un alt volum antologat, apărut la Tipomur în 2004 dezvăluie aceeaşi sensibilitate lirică, cu deosebirea că acestea sunt ecouri din psalmi la care face trimitere permanent. Temele principale sunt: urcarea muntelui, aşteptarea Învierii, odihna lângă izvoarele apelor (Ps. 137); periplul pe uliţele Înaltului, stâncile cu idoli de piatră; haosul atotstăpânitor, vânarea de vânt (temă recurentă), peregrinul rătăcit prin capitala florilor de câmp, aşteptarea unui tren care nu mai soseşte niciodată, schimbarea la faţă (valabilă şi pentru natură); bobul de grâu care e îngropat în pământ, moare ca să nască viaţă. Tema aşteptării este predilectă. Din acestea, foarte frumoase toate, am ales: „Fericit cel care se teme / de poruncile Domnului”, / El vede, prin întuneric, lumina drepţilor, / cu numele Lui închide gura păcătosului, / lăsând legea moştenire neamului;// vas al spălării şi brâu este cinstea, / sub ochii Lui răsar picăturile ploii, / în cununa roadelor / lumina cântă, / urmând curcubeul; // urechile Lui aud / minciuna uscată în gura duşmanilor, / ochii Lui deprind tăria cerurilor,/ bunătăţile cetăţii / cu inima primindu-le, / pe pământ neumblat / El află că linguşirea vrăjmaşilor / e limbă şi sabie; // cu piciorul marea trecând, / în casa odihnei ajuns, / El aude grâul înmulţindu-se. (El aude grâul înmulţindu-se).

            „Pasărea cântătoare” duce cu gândul la poemul „Soldatul şi pasărea” al lui Nichita Stănescu: „Soldatul bătrân / mi-a dăruit demult / o pasăre cântătoare / şi o cheiţă din aur; / îmi ciugulea bucuroasă din palmă / mărgelele fiecărei dimineţi, / împreună traversam seri pergamute, / zburam până dincolo de nori, / sfidam furtunile mării; // copil şi pasăre, / nedespărţiţi întâmpinam zorii, / treceam peste nopţile albe / cu zilele succedându-se; // din întuneric apărea cântecul ei, / precum fantoma zeiţei din valuri, / din neguri ţâşnea lumina dintâi / peste vârfurile uimite ale copacilor, / cu tăceri împletite / curcubeul lega frunţile munţilor; // într-o zi cineva mi-a furat / cheiţa de aur; / în prima linie în mine soldatul / murea / deodată cu pasărea mea cântătoare.”

         Şi iarăşi o poezie de esenţă tare este: „Despre palma ţăranului”: „Despre palma ţăranului / nu se vorbeşte niciodată / cu gura plină, / nu se strigă lozinci / prin pieţele publice, / se murmură doar, / se şopteşte, / se plânge în gând; // în palma / grea de atâtea seminţe, / sunt semnele acelea / săpate adânc / pe obrazul ogorului; // în cuta / de pe fruntea lui / se citesc toate pâinile / cele adevărate, / odată cu cărţile / date pe faţă / în veşnic / răsăritul de soare ».

         « Sub norii d plastic » - (Editura DACIA, Cluj-Napoca, 2005. Volum apărut cu sprijinul Primăriei Târgu-Mureş şi al Fundaţiei Culturale „Cezara Codruţa Marica”. Coperta de Mariana Cristescu.)  Premiul Special al Asociaţiei Scriitorilor din Târgu-Mureş – în care se regăsesc aceleaşi teme : aşteptarea, trenul, călătoriile, porumbeii albi, îngerul, steaua de dimineaţă, gara uitată. Cităm pentru frumusţea ei genuină, poezia : « Dimineaţă trezindu-se » : « Grăbită, / dimineaţa-şi trimite câinii zorilor / tulburaţi de nesomn, / cu glas şoptit / vântul descântă / nevroza frunzelor / sub ninsoarea cernută / a colbului; // abia trezită pe văi, / cu palida faţă / buimacă, / lumina umblă prin sate / numărând albi nuferi / abia ieşiţi din smoala nopţii; // pentru viitoarea amiază de-arome, / din umbra înaltă / îmi fac haine noi, / când cerul hohoteşte de îngeri. »

            Un alt volum este « Litaniile cerului »   (Editura NICO, Târgu-Mureş, 2006. Coperta autorului.)  Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Târgu-Mureş. În chip surprinzător, poetul părăseşte stilul de până acum şi se întoarce la poezia clasică, în ritm şi rimă susţinute de imagini superbe. Toate, absolut toate sunt frumoase, dar ne vom opri la „S-aprind prin vii lămpaşe de lămâie” şi la „Aici, la noi, în Ardeal”: „Ca nişte clopote abia întoarse / Se clatină uimiţi ciorchinii-n vie, / Stă bruma sus, în deal, cu frigu-n oase, / Chemând prin ceţuri toamna belalie. // Se culcă iarba-n caier printre dealuri, / Urechea la pământ îşi pleacă vântul, / Se tânguie un vaiet printre valuri, / Pădurile-şi încep în murmur cântul.// Pasc turme grase pe cerul adormit, / În vechiul corn un tânguit învie, / Moţăie gutuii sub un vânt uimit, / S-aprind prin vii lămpaşe de lămâie. // Trist doarme codrul pe umbre alburii, / Se-nclină bolta-n seară cu mirare, / De îngeri plină-i toamna asta în vii, /Sub norii-ntorşi de-o veşnică vâltoare.”

„AICI, LA NOI, ÎN ARDEAL: „Nu-i lapte pe lume mai dulce, / Nici soare să urce pe deal, / Mai altfel, mai blândă chemare, / Ca aici, la noi, în Ardeal. // Nu-i ninsoare căruntă pe munţi, / Nici zăpezi să respire-n val / Prin pădurea pândită de lupi, / Ca aici, la noi, în Ardeal.// Nu-i seară mai plânsă pe culmi, / Pe Mureş, pe ape-n aval, / Nu-i doină mai tristă să cânte / Ca aici, la noi, în Ardeal. // Nu-i loc să coboare în vuiet / Clopote-n chemări de caval, / Cu gloanţe mari, de ploaie şi jar, / Ca aici, la noi, în Ardeal. // Nu-şi sună în tropot pe ceruri / În marşul de ploi triumfal, / În trăsnet, furtuna, saboţii, / Ca aici, la noi, în Ardeal”.

         O poezie duioasă, tulburătoare este şi: „Maica-i lacrimă-n icoană”: „Maica-i lacrimă-n icoană / peste spaimă, chin târziu, / despuiată de păcate, / inima-i ceasornic viu. // Peste bolta sfărâmată / sufletul se-nalţă lin, / blândă porumbiţă albă – /cânt de viaţă, cătilin. // Vin rugi din zări, păsări cântând / se-nalţă prin tămâie, / mirosind a vechi altare / sub ochiul de lămâie.// Maica-i lacrimă-n icoană, / peste spaimă, peste chin, / când inima-i ceasornic viu, / sufletul se-nalţă lin.// Cânt de viaţă, cânt de moarte”.

         De asemenea, un poem încântător care cântă ţinutul mirific, meleagul natal este: „Cu capetele sure îşi mână bruma calul”: Pe o câmpie arsă, din cronica pustie, / Cu capetele sure îşi mână bruma calul, / În răzburata vreme, pe calea neîntoarsă, / Prin viile ruginii mă cheamă iar Ardealul. // Cu ai mei eu vin, cu toţi încep tăcutul cântec, / Ei toţi, cei răstigniţi azi cu palmele în cuie, / Oglinzile-aburite întoarcă timpu-n vrere, / Prin iarna care vine, pe o colină suie.// A gheaţă sună timpul trist din goarnele de ger, / Prin ceaţă caut ninsori de-odată cu văleatul, / Ţăruş în carnea gliei, eu aici am să rămân, / Să dau bineţe vremii: mă cheamă iar Ardealul”.

Volumul: „Trecerea râului”, (Editura NICO, Târgu-Mureş, 2007. Coperta de Mariana Cristescu.) Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Târgu-Mureş – continuă seria antologatelor lui Lazăr Lădariu, în care apare iarăşi steaua de dimineaţă, motivul trecerii râului, clopotul lumii, păsările uriaşe, munţii înalţi, acele « Câmpuri cosite de ceaţă », zborul păsărilor şi cartea scrisă pe cer. Poetul se simte îndreptăţit să se întrebe, ca şi Francois Villon, « Unde sunt zăpezile de mai an ? » - când e conştient că « lumina e acum ultima şansă ». Cităm din acest volum poemul : « O cruce singură urcă dealul » : « O cruce singură urcă dealul, / din când în când odihnindu-se, / nimeni în jur, / singurătatea doar, / cu apă şi văzduh botezată, / în urma ei vine / cu o ramură de izmă în mână; // din norii cerului / coboară rugăciunea tânguindu-se, / cu mielul în braţe; // prin iarba cuprinsă de friguri, / omul păşeşte rar / după paharul / înaintea lui îndepărtându-se”.

Lazăr Lădariu, un poet cât se poate de intresant, original, ceremonios,  cu accente dramatice şi tonuri elegiace, sensibil, cu putere de penetraţie la cititori, receptat pe merit de critica şi estetica literară,  un român adevărat care-şi cântă glia strămoşească şi e mândru de obârşia sa.  Şi care, în Antologia de faţă a reuşit cu succes să-şi expună sufletul  şi să-l realcătuie din cioburile de vitraliu existente în fiecare volum, într-un suiş continuu spre Înălţimile la care aspiră, îndeobşte, fiecare poet care se respectă.

CEZARINA ADAMESCU, AGERO

2 septembrie 2010

www.agero-stuttgart.de

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com