|
|
|
|
|
Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri |
|
|
EDITURA „CONVORBIRI LITERARE”, 2007 - Virgil DIACONU* Eugen EVU grafica de Roca
Consolidând indubitabil o operă poetică distinctă, a postmodernismului contestatar, dar şi filosofic, Virgil Diaconu se situează antinomic - diferenţiat ambiguu - şi prin a zecea sa carte, „Lepre şi sfinţi” în „binomul” registrului poezie-eseu. Adică în plin avatarul auto-explicării actului poieion. Discursul liric este al patosului filosofic eladic, pliat în modernismul optzecist şi pe axa de rezistenţă ce s-a disociat de ludic şi mai ales de mizericordialitatea ( sic!), derizoriului demitizant. Între eros şi thanatos a arcuit o punte ce refigurează freudian cea mai rezistentă temă – iubirea.
Într-un fel poetul boematic şi militant aproape fanatic-justiţiar sub semnul „poeţilor blestemaţi”, de la Rimbaud la Georg Trakl şi Dimitrie Stelaru, Caraion, Grigurcu, Vasko, Popa sau Nichita (cel crepuscular), ci nu al „roşului vertical”, care e o pată proletcultistă începutului său liric) desigur. Poetul este un critic ce se autocontemplă şi ritualizează discursul până la virulenţa politicului retoric şi agresiv. Un încolţit ce devine colţos, un hiper sensibil şi un sceptic substanţial. Livrescul amestecă alchimic aliaje şi sparge retorte, starea este a transei cu saturaţii şi zburări, răsuciri şi metaforism preţios, însă spontan, revelatoriu. Numai că Diaconu este el însuşi, prin forţa de a renaşte din propriul text; livresc şi predispus la respiraţie amplă, whitmaniană şi „prozaizând” într-o sinergice naturală(…) cu Walace Stevens sau TS Eliot, Virgil Diaconu explorează prin senzualism şi orfeism cea mai dantescă – în fond – temă a umanului: religiozitatea iubirii heterosexuale şi esteticile care se ramifică în mod paranoietic în avanstopurile europene ale cunoaşterii revelatorii. Instrumentul liric este şi al eseistului – chiar când analizează psiho-social „opiumul” colataral religiosului, minus parafraza marxistă.
Volumul este pe două registre, poezie din plin şi în aceeaşi respiraţie diaconiană, deja de admirat, şi un adaos de eseuri pertinente, comentând repere esenţiale; din filozofia eleaţilor şi heraclitiană, dar şi din ortodoxismul românesc. Lider autentic al optzeciştilor el este un combatant tribun de altă natură decât cea compromisă de „barzii aduşi de…barza ştim noi cuiva…!
Eseurile complementează colocvial lirica fluentă şi irepresibilă a patosului polemic declamativ. Marile teme, absolutul, erosul, înstrăinarea, esoterismul resurect, pantheonul edalic, precreştinismul şi creştinismul, oracularul socratic, semiotica, sunt pledate implicit şi cu o fervoare catarsică, antisufocantă. Tonul este profetic sau mesianic, frustrările sublimează în estetic cu o anume violenţă energetică ce pare să se dezvolte din chiar căderile ei, asomptic.
Oricât cinism şi scepticism - de la Diogene la Cioran - agită acest egregor liric, Virgil Diaconu rosteşte sentinţe sub acea transă autoindusă – privilegiu al iniţierii şi arderii terifiante, totale. Întru totul cartea este un recital esenţial şi un portret poliedric al unei neobişnuite energii creative, de natură rebelă, cinică şi exorcizantă. Stihialul şi breugelismul, paranoia daliană şi mai ales şarjele de pamflet necruţător nu sunt componente ale vreunui risc ecletic. Dimpotrivă, unitatea sistemică a poetului-filozof Virgil Diaconu este a unui interior de rezistenţă nucleică şi a unei lucidităţi uneori insuportabilă: ea expulzează jerbe de poeme şi strigăte apocaliptice – în noaptea comedianţilor… Corabia Nebunilor sau a lui Sebastian (A. E Baconsky) iese la suprafaţă din pâclele bermudice ale unei memorii în care acea arcuire – punte - discurs fuzionează onirismul cu cartezianismul şi îl reîmpinge pe Nietszche în „agora” modernă, în care vorbesc toţi deodată şi strigă deoarece sunt surzi.
O poezie a traumei existenţiale şi a nemai-aşteptării unui Godot, o poesie a rinocerismului resurect. A deturnării din iluzoriu prin disperare, respingere paradoxală a agonicului şi încrâncenat eroism axiologic. Romanticul de ieri s-a convertit în „ereticul” faţă de conspiraţia istoriei. Conceptualitatea conţine un virus ancestral, mai rezistent decât genomul? Poezia este luciferică şi ca atare scrisul „cu apă şi funingine” un păcat originar? Supra-egoul face dictatura conştiinţei suprema cenzură? Astfel de temeri(…), transpar subtextual din atitudinea de a scrie - sieşi şi lumii - poetul acesta intrigat. O nevroză sfântă sau ă iluminare razantă? Aproape previzibilă a doua. Cu factor de risc trăirea la acest temperament şi temperatură a cuvântului poetic. Nu eu zic, ci scrierea lui arată.
Parafrazându-l (Piatra filozofală) poetul este o călătorie prin arta sa poetică. O artă ce redevine ştiinţă, cunoaştere în Tao. Dacă balcanismul filimonian al „actualităţii româneşti” respinge enervat şi atacat aşa ceva, este nu vina, ci meritul acestui poet. Iată-l dematerializat în esenţă: „Prietene, nu fi mâhnit: trupul pe care-l atingi/ nu este trupul meu/ Aici încetez” (pag 47).
Logosul este corpul întrupat şi dezintegrant al rostirii oraculare. Poezia devine un flux continuu de ars-poetica, unul a redefinirii de sine. Reintrarea în natură este suferinţă şi sublimare. Eu sunt poetul, deci sunt Poemul. Sacrificial: „silabisind lumina care m-a răpus”. Antiorfeic, deoarece ecuaţia e răsturnată : Euridice este complice cu Hadesul (demonul) şi Sara cu explozia din umbră. „Între mine şi cele ce sunt/ armistiţiul nu se mai leagă”… Ruptura este schizoidism însă controlat febril. ( pag. 56)
Mitosul redevine real şi realul halucinează. „Eu privesc la stea până se întunecă steaua”. Nimic nu confirmă decât această carte de vârf a lui Virgil Diaconu şi a generaţiei lui ca eseul „Poezia ca artă poetică”! Poemele cărţii nu pot fi comentate prin citate, deoarece sunt osmotic legate într-o construcţie structuralistă. Separate, cărămizile oricât de axiomatice par, suspendă neantul vizionar.
Cartea cere repetate reluări la lectură, desigur. Poate că răbdarea care e a constricţiei timpului deja acuzată ştiinţific şi empiric(…), este contracarată de poet prin efortul acesta de a lucidiza terifiantul poeticităţii. Din labirintul în care fiecare carte a sa îl repetă, itinerariul pare captiv . Doar dacă imponderabilul îl va smulge: în sus. Diaconu este poetul capcană şi teoretizarea lirici lui - de fapt - duce la… poeticitate. Orfismul a decăzut: o astfel de poezie (cântec) nu mai îmblânzeşte nici fiara nici omul. Mai degrabă aduce din virtual cartea morţilor devenind manual parapsihologic. Dincolo de poetul Virgil Diaconu este Cioran cel din „Lacrimi şi sfinţi”! Însă lacrimile au devenit lepre. Lazaretul lui Iris Murdoch şi atitudinea suicidară măreaţă eroică umană a ctitorului-arhitect care nu mai crede în cel glorificat prin operă. Să fie acesta poetul modernităţii?
Adaug acestor simple fulguraţii speculative, adiacente, ideea unei editări separate a eseurilor (Libertate şi destin, Poezia modernă şi destinul ei). Editura revistei Convorbiri literare se poate felicita de o aşa carte.
Eugen EVU Hunedoara 17 februarie 2008
.....................................................................
*Virgil DIACONU, poet, scriitor, promotor cultural, născut la 28 noiembrie 1948 la Râmnicu Sărat, judeţul Buzău. Membru al Uniunii Scriitorilor din România. În prezent lucrează ca referent de presă şi publicaţii la Centrul Cultural Piteşti. Director al revistei Cafeneaua literară. Membru în consiliul de conducere al Filialei Piteşti a Uniunii Scriitorilor din România. Colaborează la revistele „Convorbiri literare", „Vatra”, „Viaţa Românească”, „Dacia literară”, „Luceafărul", „Calende", „Echinox", „Suplimentul literar al Scânteii tineretului", „Universitas", „Tribuna", „Familia", „Argeş", „Litere", „Reflex", ,,Ardealul literar şi artistic", „Provincia Corvina", „Bucovina literară”, „Axioma” etc.
De acelaşi autor:
- Departele Epimenides, poeme, editura Litera, 1976 - Depărtarea lăuntrică, poeme, editura Litera,1980 - Călătorie spre sine, poeme, editura Albatros,1984 - Discurs despre linişte, editura Cartea Românească, 1989 - Deasupra tenebrelor, poeme, editura Paralela 45, 2001 - Opium, poeme, editura Paralela 45, 2002 - Dimineţile Domnului, poeme, editura Paralela 45, 2004 - Libertate şi destin, eseuri, editura Muzeului Literaturii Române, 2005 - Jurnal erotic, editura Muzeului Literaturii Române, 2006
Revista „Cafeneaua Literară” este un veritabil port-drapel al mişcării generaţiei ’80 şi membră APLER. O revistă consecventă unui program ferm, novator şi nonconformist. E-mail: cafeneaua_literara2003@yahoo.com http//www.centrul-pitesti.ro
Suntem onoraţi şi deschişi colaborării cu această revistă remarcabilă.
George ROCARedactor AGERO
|
|
|
Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri |
|
|
Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >> |
|
|
AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.
Editor, conceptia paginilor,
tehnoredactarea Revistei Agero :
Lucian
Hetco Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)
|
LEPRE
ŞI SFINŢI
