Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

Limbile Europei în contextul plurilingvismului şi multiculturalismului

Conferinţă susţinută pe data de 6 iunie 2006 în Sala de Arte a Bibliotecii Bucovinei, în cadrul celei de-a doua manifestări ale Conferinţelor Bibliotecii, sub genericul „Bucovina – Brandul României pentru Uniunea Europeană”

Prof.univ.dr. Sanda-Maria ARDELEANU

Dragii mei Prieteni,

Am ales un Motto la zicerea mea către Domniile Voastre: „Europa este, înainte de orice, o lume a culturii. Şi cultura ei este opera celor talentaţi, inteligenţi şi curajoşi, născuţi la Est ca şi la Vest”. (Eugen Simion)

Şi pentru ca formula inspirată a noilor Conferinţe ale Bibliotecii Bucovinei ne propune polifonia ca formă de discurs, vă rog să îmi permiteţi să dau cuvântul unui olandez şi unui francez, vorbitori şi scriitori de limbă română, în încercarea noastră de e demonstra realitatea unuia dintre conceptele operatorii din titlu: plurilingvismul european :

„România este încă ţara mea preferată, aşa cum era şi pentru prietenul tatălui meu, dentistul, care îşi făcea anual pelerinajul aici. Este ţara mea preferată nu doar din cauza potenţialului său, ci şi din cauza a ceea ce deja există: tradiţiile voastre, mândria personală, vocile, pictorii, sculptorii, poeţii, scriitorii voştri, mănăstirile, munţii, marea, şi, pe ultimul, dar nu cel din urmă loc, poporul vostru cu inima, atât de mare, în mijlocul căruia mă simt oricând binevenit.

România, fără tine nu poate exista dragoste. Preţuieşte-ţi trecutul şi, pornind de la trecut, pune-ţi bazele prosperităţii, aminteşte-ne nouă, „vechea Europă”, de tot ce am pierdut în drumul grăbit către modernitate”.

Anthony von der Heijden, „România mea”, in 2000 de ani de relaţii intereuropene Orient-Occident. Studiu de caz: România – Olanda, 2004,  ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti (coordonatori: Eugen Simion şi Pieter Jan Wolthers)

 „România nu îmi aparţine, dar eu aparţin României”. Jean-Yves Conrad, „Roumanie: capitale.... Paris”, 2003, OXUS, Paris

 „... România, indiferent de mărimea ei, şi românii, indiferent de statutul lor social, ţin organic şi profund de Europa. Noua lor intrare în concertul Europei Naţiunilor nu este, aşadar, decât o dreaptă  întoarcere în timp, legitimată de tot ceea ce au făcut, în ansamblul popoarelor continentului, pentru edificarea unei Europe a păcii şi a fraternităţii.

Îi întâlnesc, în gândurile mele, şi pe fraţii şi surorile din Basarabia, din Bucovina de Nord şi din Ţinutul Herţei, pentru că şi ei au dreptul să se aşeze la masa Uniunii Europene odată cu ţara mamă, aşa cum o fac deja românii din regiunea Gyula sau cei, şi mai vechi, din Grecia, din Munţii Pindului”. Jean-Yves Conrad,  „Începând cu 1 ianuarie 2007: România, capitala ... Bruxelles”

 Îmi place să amintesc aici, în faţa onoratului şi distinsului meu auditoriu, căruia îi mulţumesc anticipat pentru răbdare şi înţelepciunea receptării, şi o afirmaţie picantă (şi poate de aceea celebră în lumea lingviştilor): cunoscutul şi mult citatul antropolog Claude Lévi-Strauss spunea că în limbă schimbăm cuvintele aşa cum în societate se schimbă femeile. Cred că această butadă vrea să spună, de fapt, că în societate femeia serveşte de monedă de schimb ceea ce, răsturnând butada, îmi dă dreptul să afirm că şi cuvântul, astăzi mai mult ca oricând, are aceeaşi valoare de monedă de schimb într-o societate a comunicării.

Pornind tot de la Lévi-Strauss şi antropologia culturală în cadrul căreia formalizarea este mult mai redusă decât în lingvistică, revin la Ferdinand de Saussure pe care sub nici o formă nu îl putem ignora într-un context metalingvistic ca acel din această după-amiază, pentru a situa lingvistica în centrul  sau, dacă vreţi, în inima ştiinţelor sociale, în primul rând pentru înalta sa capacitate de formalizare, dar şi pentru dinamica ameţitoare a faptului lingvistic care ne îndeamnă mereu, la o nouă reflecţie asupra limbilor, justificând, credem, curiozitatea noastră mereu mai proaspătă.

Dar de ce oare omul comun, vorbitorul de rând, adică obişnuit cu realitatea lingvistică doar din perspectiva relaţiei sale cu limba maternă, nu ezită, ci chiar insistă, să-şi pună în viaţa cotidiană întrebări legate de limbă. Pentru fiecare dintre noi cuvintele pe care le pronunţăm se identifică într-o primă etapă a existenţei cu lucrurile, cu obiectele lumii înconjurătoare. Limba maternă ne induce ideea suprapunerii dintre limbă şi realitate. Odată cu primele lecţii de gramatică apare în individ conştiinţa identităţii distincte a limbii în raport cu lumea reprezentată, a existenţei limbii, sub forma ei scrisă sau orală, dincolo de lucrurile reale. Şi mai târziu, aflăm că limba noastră maternă reprezintă un fundament, dar şi o formă de acces la cultură. În cele din urmă, apare învăţarea unei sau a mai multor limbi străine, reprezentând tot atâtea căi de înţelegere a lumii, a aceloraşi obiecte, fenomenul realităţii care ne învăluie.

Împreună cu fondatorul şcolii de lingvistică funcţională André Martinet nu încetăm să ne întrebăm dacă putem să ne trăim viaţa fără să ne trăim limba sau, în cazul contextului plurilingvismului şi multiculturalismului la care ne invită evoluţia lumii de astăzi, fără să ne trăim limbile pe care le folosim. Pentru a ne trăi viaţa astăzi, trebuie, tot aşa cum pierdem conştiinţa permanentei dualităţi a obiectului şi a „semnului lingvistic”, cuvântul, în momentul vorbirii, să ne invităm contemporanii să-şi trăiască împreună şi, în acelaşi timp, distinct, viaţa şi limbile lor.

Poate fi acesta un preambul care să asigure conferenţiarului o intrare confortabilă pe terenul, pentru unii destul de arid al limbilor, o formă de captatio benevolentiae a interlocutorului său care, pregătit de paratextualitatea titlului, se aşează cuminte pe scaun în aşteptarea civilizată a textului doct, impregnat, pentru a nu spune suprasaturat de cifre şi consideraţii de ordin statistic, în diacronia, dar şi în sincronia evoluţiei limbilor în spaţiul european. Către unele din aceste texte specializate îmi îngădui să vă dirijez chiar acum:

Limbile Europei, Marius Sala, Ioana Vintilă-Rădulescu, 2001, Univers Enciclopedic, Bucureşti

Enciclopedia Europei, Horia Matei, Silviu Negruţ, Ion Nicolae, 2001, Bucureşti

Enciclopedia statelor lumii, Horia Matei, 2001, Bucureşti

Dicţionarul Uniunii Europene, (coord. Gilles Ferréol), 2001, Iaşi

Enciclopedia limbilor romanice, (coord. Marius Sala), 1989, Bucureşti

Limbile lumii. Mică enciclopedie, Marius Sala, Ioana Vintilă-Rădulescu, 1981, Bucureşti

La geografia linguďstica, Eugen Coşeriu, 1965

Reflecţia noastră asupra limbilor unei noi Europe porneşte de la Rezoluţia Comunităţii Europene (1984) care spune că:

„Parlamentul european consideră că bogăţia culturală a Europei constă în diversitatea culturilor sale care se exprimă în special prin folosirea limbilor, că respectarea plurilingvismului stă la baza construcţiei europene, că învăţarea limbilor străine îmbogăţeşte personalitatea umană şi facilitează înţelegerea dintre naţiuni, că dezvoltarea schimburilor comerciale, economice şi turistice în interiorul Comunităţii Europene este însoţită de dezvoltarea schimburilor culturale. Iată mai mult de 200 de ani de când teritoriul limbilor, al culturilor şi credinţelor apare între două dinamici contradictorii: pe de o parte, în interiorul occidentalizării lumii, dar şi al religiilor monoteiste cu pretenţie de universalitate, care conduc la dezvoltarea formelor de cultură planetare (valori umane, neo-umaniste...); pe de altă parte, ca un ecou la această forţă universalizantă, se intensifică revendicarea dreptului la diferenţă. Astfel, însoţind şi prelungind spiritul democratic, asistăm la afirmarea multiculturalismului”.

 Asistăm azi, sub ochii noştri la o schimbare radicală a paradigmei realităţii lingvistice europene, în funcţie de noile contexte economice, sociale şi culturale, în funcţie de noile direcţii de funcţionare a limbilor, de statutul lor oficial sau care ţine direct de cotidian.

Însuşi conceptul de limbă europeană se relativizează acum când schimburile umane în interiorul Europei sunt atât de dinamice şi hotărâte: limbile europene conţin, fără îndoială, şi principalele limbi extra-europene „imigrante”. Rezultatul este o imagine neaşteptată asupra limbilor: în cele 48 de state ale Europei, există aproximativ 300 de limbi, cu multe dialecte, graiuri; iată un domeniu de reflecţie practic inepuizabil.

Louis-Jean Calvet în cartea sa La Guerre des langues et les politiques linguistiques (1999) demonstrează modul în care limbile, culturile, religiile, tot atâtea producţii umane prin care se construiesc comunităţile, se afirmă unele faţă de altele sau unele împotriva altora. Limbile ca viziuni asupra lumii nu scapă nici ele raporturilor de forţă. Ele sunt instrumente de identitate şi uneori de dominaţie deoarece orice limbă reprezintă produsul unei istorii culturale, politice şi economice. Situaţia actuală a limbilor Europei nu se poate înţelege decât plecând de la istoria societăţilor componente. Politicile lingvistice europene încearcă să reglementeze situaţii lingvistice complicate, de aici şi intenţia parlamentarilor europeni de a reduce distanţa dintre textele documentelor europene şi realitatea lingvistică.

Claude Hagčge, în ultima sa lucrare Combat pour le français. Au nom de la diversité des langues et des cultures (2006, Paris, Odille Jacob), spune:

„La société contemporaine est caractérisée par le plus formidable de tous les défis auxquels l’ensemble des langues de l’humanité ont jamais été confronté. Ceux pour       qui les langues ressemblent en quelque mesure, aux espčces vivantes de la nature sont en droit de penser que l’état linguistique du monde d’aujourd’hui, oů l’anglais occupe une position dominante et peut-ętre en voie de la devenir davantage encore, offre au regard un stade ultime de l’Histoire...

L’Europe a été le berceau de la civilisation américaine, laquelle a apporté au monde des valeurs de liberté, de tolérance, de crétivité qui ont certainement fecondé l’univers, avant de devenir un modčle unique dont la pression est une menace pour la diversité. C’est donc ŕ l’Europe qu’il appartient aujourd’hui de proposer d’autres choix de civilisation. Cette proposition, pour avoir un sens et une réelle valeur symbolique, doit ętre faite dans des langues diverses et non dans une seule langue dominante.”

O privire grăbită asupra situaţiei limbilor în Europa ne-ar putea face să credem că majoritatea ţărilor din UE sunt unilingve. Nimic mai inexact.

În afara variantelor dialectale ca elemente de diferenţiere a oricărei unităţi lingvistice, în majoritatea ţărilor din CEE se întâlneşte o diversitate a limbilor vorbite de un număr mai mare sau mai mic de locuitori şi care, dat fiind spaţiul de manifestare bine delimitat[1], se bucură de un statut special.

Portugalia, cea mai vestică ţară a Europei, este, din punct de vedere lingvistic, excepţia care întăreşte regula. Această ţară se caracterizează prin omogenitatea lingvistică generată de prezenţa unui singur sistem lingvistic: portugheza. Codialectul mirandez este varianta dialectului leonez vorbit în Spania. Graiurile frontaliere sunt practicate într-un număr restrâns de localităţi : spaniola, la graniţa cu Portugalia şi portugheza, în partea spaniolă.

În Spania, situaţia este mai complicată. Spaniola, ca limbă oficială de stat, este "dublată" de alte trei limbi: catalana, basca şi galiţiana, limbi vorbite pe 18% din teritoriul spaniol, de către o populaţie de aproape 19% din populaţia Spaniei. Aceste limbi au avut, până în 1990, statutul de limbi vernaculare devenind, de atunci, în Regiunile Autonome, limbi oficiale alături de spaniolă.

Franţa, în pofida centralismului lingvistic secular, este spaţiul de manifestare a unei largi diversităţi lingvistice: catalana, basca (ce au pătruns şi dincolo de Pirinei), bretona, flamanda, lorena, alsaciana, corsica, varietăţile oil şi oc, ale franco-provensalei :  iată o serie de limbi care se confruntă cu mari probleme de supravieţuire, învăţarea lor fiind dificilă, iar numărul real al vorbitorilor rămânând o necunoscută.

Şi Italia este o ţară în care, în spatele trunchiului unităţii lingvistice, se ascunde o „pădure a diversităţii". Aceasta se manifestă în două direcţii: cea a prezenţei pe teritoriul Italiei, a unui număr de limbi ne-italice, precum: franceza din Val d'Aoste (cu statut de limbă oficială alături de italiană), germana (cu statut de limbă oficială în Adigia de Nord); o a doua direcţie o constituie prezenţa numeroaselor dialecte a căror practică e foarte răspândită printre italieni, fenomen încurajat de relativa inaccesibilitate a italianei normative pentru un anumit număr de vorbitori.

Ţară meridională balcanică, Grecia cunoaşte aceeaşi varietate lingvistică. Dialectul grico, vorbit şi în sudul Italiei, cretana, pontica, tsakoniana ca dialecte neoelenice, turca, albaneza, aromâna, macedoneana sunt doar o parte din limbile vorbite pe teritoriul Greciei. Un conflict ideologic în căutarea identităţii limbii greacă este tradus de katarevusa, voinţa de întoarcere la formele vechi ale elenei din textele clasice şi, pe de altă parte, dhimotiki, tendinţa de normalizare a limbii greacă pornind de la recunoaşterea formelor populare şi literare nu foarte îndepărtate de oral. Printre limbile minoritare, turca este cu o situaţie specială: e limba vorbită de cel mai mare număr de locuitori şi joacă un rol asimilator în comunitatea musulmană.

Nici Germania nu face excepţie de la norma diversităţii lingvistice. Germana este limba oficială a statului. Ea se caracterizează printr-o puternică fărâmiţare dialectală, intens răspândită în rândul vorbitorilor. Pe teritoriul ţării sunt întâlnite alte trei limbi: soraba (Germania de Est), puternic influenţată de cehă şi poloneză, aparţinând grupului de limbi slave occidentale şi fiind puternic fărâmiţată urmare a răspândirii ei în mediul rural, frizona şi daneza (Landul Schlewig-Holstein), având o poziţie intermediară între două mari arii lingvistice (germanica de nord şi germanica de vest). Daneza permite comunităţii danezilor din Germania să-şi păstreze şi să-şi cultive autonomia culturală.

Şi în Danemarca, 20.000 de persoane din comunitatea germanofonă beneficiază de învăţământ în limba germană. Daneza este limba oficială a ţării, iar modelul normativ îl reprezintă limba vorbită în Copenhaga unde se con­centrează 25% din populaţia ţării. Majoritatea dialectelor tradiţionale aproape că au dispărut, nu se mai păstrează decât graiuri regionale provenite din daneza comună. Un fapt demn de remarcat în Danemarca este subtitrarea în daneză a jumătate din producţia de filme difuzate prin televiziune, ceea ce stimulează o bună cunoaştere a limbilor străine în rândul populaţiei daneze.

Neerlandeza, ca limbă maternă a olandezilor, pierde tot mai mult teren în favoarea limbilor străine, olandezii neezitând să renunţe la ea în prezenţa unui interlocutor străin. Neerlandeza numără multe dialecte şi este numită incorect olandeză care, din punct de vedere lingvistic, denumeşte grupul de dialecte din provinciile Olanda de Nord şi Olanda Meridională.

În Regatul Unit al Marii Britanii predomină incontestabil engleza ca limbă maternă sau ca limbă a doua. Gaelica şi galeza, de origine celtică, coexistă alături de engleză. Galeza, ultima supravieţuitoare a britanicii, pare să recupereze teren ca urmare a reglementărilor din 1967 (Welsh Language Act) care i-au asigurat în Ţara Galilor acelaşi statut cu engleza. Gaelica este vorbită în Scoţia, mai ales în insulele din vest.

Irlanda este un stat independent din 1921 şi, tot de atunci, o ţară constituţional bilingvă în care engleza şi irlandeza sunt limbile oficiale. în mod paradoxal, irlandeza, limbă minoritară, este prima limbă oficială, folosită ca primă limbă de comunicare doar de 5% dintre locuitori. Învăţarea irlandezei este obligatorie în şcoala primară şi gimnazială, însă numai 52% dintre studenţi o consideră utilă ca disciplină de învăţământ faţă de 88% care optează pentru franceză. În vestul ţării (Gaeltacht), irlandeza e folosită ca primă limbă în toate situaţiile de comunicare. Dialectul hiberno-englez, foarte influenţat de engleză, e larg răspândit în Irlanda.

Micul teritoriu al Luxemburgului prezintă o situaţie cu totul specială în Europa din punct de vedere al realităţilor lingvistice. Aici sunt folosite trei limbi concurenţiale: luxemburgheza, înrudită cu dialectele germane, franceza şi germana. Germana este limba presei scrise, alături de franceză şi luxemburgheză egal reprezentate în rubrica „poşta cititorilor". Limba agenţiilor de presă pentru ştiri este respectată (franceza sau germana). Limba franceză este limba administraţiei şi a justiţiei, dar şi luxemburgheza, ca limba maternă, poate fi folosită. Discursurile oficiale sunt întotdeauna în franceză, dar dezbaterile din Parlament se fac în luxemburgheză. Biserica foloseşte mai mult germana în comunicarea scrisă, dar predicile şi liturghia se fac în luxemburgheză.

Luxemburgheza, folosită în trecut, în special în sfera familială şi a privatului, începe să ocupe un loc tot mai important în viaţa publică. Germana pierde teren, dar franceza îşi păstrează intact prestigiul.

Belgia reprezintă un frumos exemplu de plurilingvism recunoscut oficial. Trei comunităţi lingvistice - flamandă, franceză şi germanofonă - coabitează pe un teritoriu împărţit în trei regiuni: regiunea flamandă, regiunea bruxeleză şi regiunea walonă. Prima este spaţiul comunităţii flamande; regiunea bruxeleză este locuită de neerlandofoni şi francofoni, aceştia din urmă fiind majoritari; în regiunea walonă se întâlnesc două comunităţi lingvistice: franceză, majoritară, şi germanofonă. Fiecare regiune îşi apără drepturile lingvistice ale comunităţilor lingvistice care o locuiesc, organizând învăţământul în funcţie de interesele acestora. Audio-vizualul păstrează echilibrul în reprezentarea celor trei limbi oficiale, dar presa scrisă este predominant în limba franceză. Persistă încă micile conflicte lingvistice, dar cele trei limbi oficiale ocupă întreg centrul de interes al belgienilor, fapt care nu-i mai motivează în însuşirea limbilor străine.

Situaţia se complică în spaţiul noii Europe. Aici, tranziţia a creat de multe ori confuzii grave la nivel lingvistic. Cum se poate aprecia, de exemplu, situaţia hilară (dacă nu ar fi dramatică) din Republica Moldova unde, în mod oficial, constituţional, există o limbă oficială - limba rusă şi o limbă de stat - limba moldovenească, iar atunci când se vorbeşte despre limba din Moldova, în documentele europene şi în discursurile de la Strasbourg şi Bruxelles, ea este denumită "româna, variantă moldovenească"?

În România s-a ezitat mult până a se ajunge la formularea din Constituţia actuală (2003) conform căreia limba maghiară, ca limbă minoritară, funcţionează în spaţiul localităţilor cu cel puţin 30% populaţie de naţionalitate maghiară ca mijloc de comunicare oficial, alături de limba română, în justiţie şi administraţie.

În Ucraina, în afara limbilor minoritare, situaţia lingvistică reală a creat o concurenţă între limbile rusă şi ucraineană, înregistrându-se, în anumite regiuni, un puternic sentiment de insecuritate lingvistică în rândul vorbitorilor.

 André Martinet remarca încă din 1968 faptul că „serviciile unei administraţii centrale rar evidenţiază problema divergenţelor lingvistice care se manifestă în zonele supuse competiţiei sale. Rar un Stat organizat vede cu ochi buni menţinerea - pentru a nu mai vorbi de expansiunea - uzajelor lingvistice divergente pe care se pot grefa mişcări autonomiste sau separatiste. Autorităţile vor fi tentate să ignore tot ceea ce poate aduce prejudicii unităţii naţionale", in Le Langage, Encyclopédie de la Pléiade, Gallimard, Paris, p.10

De altfel, insecuritatea lingvistică marchează profund majoritatea locutorilor din ţările noii Europe: se înregistrează un număr mare de schimbări ale sensului cuvintelor din cauza incertitudinilor etimologice, se "glisează" în interiorul sensului ca urmare a "invaziilor" străine, se inovează oricum pentru a se satisface noile nevoi ale vorbitorilor adaptate unor realităţi noi, oralitatea pătrunde în scriere graţie, în primul rând, exploziei mediatice. Este o dinamică lingvistică ce generează, de multe ori, fenomene patologice care sunt analizate adesea sub semnul globalizării.

Mai mult decât atât, dihotomia vechea Europă / noua Europă antrenează alte dihotomii cum ar fi cultură tânără / cultură veche, care, şi ele, au legătură cu mondializarea fenomenelor culturale. Creaţiile (inovaţiile) lingvistice ale tinerilor se pare că nu se mai supun legilor inerente fiecărei limbi naţionale.

În spaţiul Europei post-comuniste au apărut probleme lingvistice majore care impun reglementări în baza unor studii şi analize de specialitate. Exemplul situaţiilor din Europa occidentală, cunoaşterea situaţiilor lingvistice dintr-un spaţiu care tinde spre perfecţiune în legislaţie şi funcţionarea ei ne pot ajuta să înţelegem mai uşor ce se întâmplă cu limbile noastre şi să găsim soluţii optime în exprimarea noilor realităţi.

Realitatea lingvistică a Europei de astăzi s-a transformat deja într-un obiect de studiu în contextul schimbărilor sociale, politice şi economice care marchează profund sfera culturalului şi dinamica limbilor. Exemplele de mai sus demonstrează că întreg continentul se află în această plină schimbare, toate ţările trec prin şocul adaptării (ca noi membri sau ca urmare a acceptării cererilor lor de aderare). Experienţele lingvistice schimbă realitatea limbilor chiar în interiorul aceluiaşi deceniu, astfel încât studiile asupra acestei probleme trebuie repetate la intervale mult mai scurte (mă întreb acum dacă informaţia acestei conferinţe nu se perimează deja pe măsură ce v-o prezint Dumneavoastră).

Situaţia vorbitorilor monolingvi e mult diferită de cea a bilingvilor sau plurilingvilor[2]. în ţările cu limbi de circulaţie internaţională, monolingvul manifestă o tendinţă de egocentrism lingvistic în comparaţie cu bilingvii sau plurilingvii. Aceeaşi tendinţă se observă şi la cetăţenii naţiunilor cantonate într-o singură limbă şi o singură cultură. O întreagă tehnică sofisticată şi scumpă încurajează oamenii să se "închidă" în universul limbii materne : traducerea simultană întăreşte ideea şi formează convingerea că lumea se reduce la ceea ce ne-am însuşit în prima copilărie, limba maternă; mai mult, tehnica dublajului cinematografic permite celor care au acces la ea, identificarea cu personaje din spaţii îndepărtate, necunoscute. Producţia audio-vizuală elimină, practic, problemele legate de varietatea lingvistică, dialogurile dintre personaje de naţionalităţi diferite desfăşurându-se într-o singură limbă, cea a (tele)spectatorului.

În ţări ca România, care nu-şi permite încă (vai, din fericire!) cheltuieli de dublaj, sub-titrarea reprezintă norma, mai mult, condiţia care facilitează accesul la varietatea limbilor. Pentru noi, învăţarea limbilor străine este o formă de supravieţuire într-o Europă care nu ne aşteaptă, într-un spaţiu al libertăţii lingvistice generată de pluralitatea limbilor vorbite. Dezvoltarea conştiinţei individuale a plurilingvismului european este, printre altele, dezideratul Europei unite. Cum s-ar explica, altfel, numărul mare de diplomaţi occidentali care vorbesc impecabil rusa, .româna, maghiara, .ceha, greaca, şi .seria aşa-numitelor "limbi europene mici" poate continua.

Spre deosebire de continentul american, Europa este şi va fi un spaţiu al plurilingvismului. Folosirea oricărei limbi europene are implicaţii economice şi culturale profunde. Toate limbile Europei au fost şi rămân vectori ai culturii europene în egală măsură. A sacrifica pe oricare dintre ele devine sinonim cu a atenta la integritatea culturală a "bătrânului nou continent"[3]. Nu putem nici măcar simula o indiferenţă faţă de fenomenul deschiderii limbilor unele către celelalte atâta timp cât, de exemplu, contactele, interferenţele lingvistice generează o dinamică spectaculoasă a împrumuturilor la diferite nivele ale limbii. Limbile Europei „se mişcă” mai mult ca niciodată, atrag reacţiile puriştilor care, deşi, în majoritate anacronice, vin totuşi în „apărarea limbilor aflate în pericol”.

De aici necesitatea, transformată în obligaţie a lingviştilor de a ne investi în explicarea acestor fenomene ce unesc experienţa lumii de unităţile semnificative cu care operează Limba. Este şi aceasta o modalitate de a recurge la valorile situaţiei de comunicare, ceea ce ne aminteşte, la limită, de valoarea practică a limbilor[4]. Din perspectiva limbii materne, cultivarea fiecărei limbi europene înseamnă, practic, întărirea spiritului european. Din perspectiva limbilor străine cunoscute, învăţarea şi practicarea lor reprezintă victoria noastră asupra egoismului, în bună parte inconştient, care ne face să promovăm limba maternă în detrimentul celei vorbite de vecinul sau concurentul nostru.

În loc de concluzie, îmi propun să contrazic, poate, publicul universitar care, la urma urmei, lansează modele şi preferă adesea zonele de umbră ale mesajului interdisciplinar, şi să sintetizez, funcţionalist, un discurs pe care nu-1 vreau deloc voalat sau ambiguu, dar totuşi, deschis lecturilor individuale. Cu riscul de a obosi prin claritate şi de a exaspera prin precizie, îmi îngădui câteva formulări sintetice care converg către o posibilă lectură:

• plurilingvismul este caracteristica fundamentală a civilizaţiei europene actuale, trăsătură care, departe de a se estompa prin globalizare, se accentuează şi se întăreşte;

• cultivarea tuturor limbilor Europei reprezintă şansa păstrării patrimoniului cultural al „bătrânului nou continent";

• limbile nu (re)cunosc frontierele, ele fiind folosite în funcţie de nevoile şi interesele participanţilor la comunicare (redarea experienţelor lumii, construirea pertinenţei mesajului, transmiterea şi receptarea lui corectă);

• stă în puterea vorbitorilor supravieţuirea limbilor, asigurarea dinamismului dezvoltării lor, în timp ce puterea politică le marchează istoric statutul şi evoluţia;

• spiritul concurenţial caracterizează întreaga realitate lingvistică a Europei, fiecare limbă, fie ea majoritară sau minoritară, de prestigiu sau minoră, internaţională sau regională, aflându-se în acest moment în competiţie cu alta / altele (a se adăuga la lista exemplelor cazul limbii franceze înlocuită adesea, şi din ce în ce mai mult, în corespondenţa oficială externă, cu engleza);

• principiului diversităţii lingvistice din spaţiul european i se opune cel al economiei lingvistice care tinde să reducă la un minim numărul limbilor de comunicare;

• cum nu există nici o limbă care să deţină supremaţia absolută şi incontestabilă, nici una nu merită să fie sacrificată prin dispariţie, dimpotrivă, toate limbile Europei au dreptul la viaţă, deci la dezvoltare;

• necesitatea însuşirii uneia sau mai multor limbi străine devine o parte activă a realităţii lingvistice europene şi pentru că lingvistica ne-a învăţat că: „... în momentul în care dispare un bilingvism, apare un altul nou"[5].

„Face ŕ la prétendue mondialisation, la lutte pour la pluralité des cultures et des langues est une des formes de l’action humaine, pour inverser le cours, apparement inéluctable, des choses du monde.” (Cl. Hagčge)

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)