Liniştea dinlăuntrul furtunii

Liviu Popescu

 

„Aventura prozastică”, a poetei Maria- Elena Cuşnir , continuă în „Eu şi umbra mea” , carte apărută, recent, la Editura  „Opera Magna”, din Iaşi. Volumul beneficiază, imediat după primele pagini, de un „Alt cuvânt de însoţire”, semnat de criticul literar Adrian Dinu Rachieru. Doza de sentimentalism a scriiturii ei este înglobată în continua permutare, in planuri unde observaţia poate deveni, imediat, notaţie. La  o „aruncătură de băţ” de Suceava, peisajul magnific de la Vârful Dealului prinde consistenţă în ample descrieri. În codrul din apropiere (şi acesta „frate cu românul”) ,„durerea se preschimbă în melancolie şi apoi în resemnare”.

„Leac” pentru suflet poate fi şi monotonia  unei ploi mărunte,  „când simţi picăturile în adâncul tău”. Drama situaţiei umilitoare în care a ajuns marea majoritate a populaţiei ţării noastre (prin condamnare la foame şi sărăcie)este trăită de autoare în accente de revoltă, împinse spre disperare : „ Lupta cu mizeria zilnică, lipsa de certitudini, iau proporţii răvăşitoare, tragice, răul îşi înfige ghearele tulburător, ca nişte rădăcini nemiloase”.

Nu autocompătimirea este cea care iese mereu la rampă  în aceste descrieri, ci mai degrabă o impetuozitate uşor atinsă de narcoza reveriei pune în balanţă şansele ieşirii din chingile încercuirii, într-o lume promisă distrugerii.Câmpul magnetic al naturii mereu îmbietoare, prin limpidităţi echilibrate, e o punte salvatoare, unde: „Sufletul nostru primeşte tot orice îi rezervă talazurile vieţii”.

Evocarea Maramureşului natal, vine să întărească cunoaşterea noastră în privinţa raportului viaţă-moarte : „Lumânările ard şi , în lumina amurgului, seamănă cu cerul înstelat. Aici răspunsurile la toate întrebările vin cu uşurinţă”.

De pe Vârful Dealului, perioada copilăriei de la Vişeul maramureşean e privită reverberator, din perspectiva  iminenţei sacrului. Sacralitate ca o poartă deschisă, într-un joc de lumini şi umbre, unde „clipele dispar unele după altele” şi unde „vuietul timpului are braţele neobişnuit de lungi”.

Apăsătoare pe suflet, ruina unei societăţi în disperare întunecă până şi cerul patriei. Între popor şi cei ce conduc e o prăpastie ce se adânceşte necontenit:”Cu vorbe sforăitoare şi cu puţine eforturi, în spatele binelui ce îl aduc ţării şi tuturor, având certitudinea că reformează societatea, distrug orice urmă de sens existenţial ”.

În această atmosferă de dramatism perpetuu, suflul naturii e definit de ritmicitate. Sosirea primăverii  aduce cu sine diafanitatea, în repere precise: „Vine ea , primăvara. Se revarsă din trilurile ei. Îi simt braţele deschise”. Entuziasmul vizionar adună imagini fracturate într-o proză de notaţii fulgurante. Trecerea de la un plan la altul, în angrenajul întregii transmisii, se bazează pe cât de mult efort fizic poate depune autoarea în peregrinările ei, fie în împrejurimile de la Vârful Dealului, sau pe străzile din Suceava. Oricum,”sensul plimbărilor este clar: să-mi menţin tonusul psihic şi fizic şi, mai ales, să pătrund zilnic pulsul urbei, să fiu în mijlocul oamenilor, să fiu cu umbra mea”

Cele câteva poeme, de la sfârşitul cărţii, sunt un omagiu adus părinţilor, cei care, acum, „râd din cer”.   Între decepţie şi entuziasm „Nicăieri, niciunde, nimic nu rămâne / Din ce ţi-e îngăduit să fii”.„La urma- urmei, susţine autoarea, viaţa e o furtună pe care o privesc uimită, încercând să desluşesc liniştea dinlăuntrul ei”.

 

Liviu Popescu