LIRICA BĂNĂŢEANĂ PENTRU COPII ÎN EPOCA PARADOXISMULUI (1)

(1960 / 1965 – 1989 / 2000)

Prof. dr. Marin BREIU (tuş: Lidia Ungureanu, 22 X 2002)

- Prof. Gabriela PACHIA (Master în Jurnalistică)

UNIVERSUL COPILĂRIEI ÎN CREAŢIA POEŢILOR BĂNĂŢENI DIN EPOCA PARADOXISMULUI (1960 / 1965 – 1989 / 2000) 

«Copilul râde:„Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!“»(Lucian Blaga, Trei feţe )

Copilăria a fost, este şi va rămâne elementul esenţial al vârstei mitului de aur, având – după cum sublinia criticul / istoricul literar Mircea Tomuş – «darul particular de a amesteca realul cotidian cu mitologicul, de a trăi planul mitologic ca pe unul real şi de a ridica planul vieţii reale la dimensiunile mitului; copilăria este mitul, cel mai simplu şi cel mai durabil, în acelaşi timp, trăit după firescul vieţii fireşti; ea reprezintă şi naşterea, construcţia, şi experimentarea firească a mitului şi dimensiunii mitice din materialul existenţei reale; marile repere mitice sunt întruchipate de copil în dimensiuni reale, în realităţi familiale, iar realităţile familiale pe care el le pipăie, în fiecare moment, cu toate simţurile sale, sunt ridicate la dimensiunile marilor repere mitice; în societăţile care trăiesc firesc în dimensiunea mitologică vie, fiecare individualitate umană cuprinsă într-o anume experienţă de vârstă care este, totodată, şi o experienţă existenţială fundamentală, contribuie, prin această latură a eului său, la însumarea şi funcţionarea structurii unitare şi coerente a ipostazei mitice, a „zeului“ respectiv; după cum, substanţa şi funcţiunea mitică a fiecărei ipostaze în parte, a fiecărui „zeu“, se răsfrânge apoi asupra vieţilor trăite de indivizi luaţi separat, în identitatea experienţelor lor de viaţă proprie, le modelează pe acestea după tiparul „zeului“.»1. Este „tiparul“ zeului-copil, al copilului-zeu, în care se încearcă şi poeţii tuturor vârstelor literaturii române, de la Ioan Cassian şi Eminescu, la Tudor Arghezi, Elena Farago, Otilia Cazimir, Marin Sorescu, Ana Blandiana ş. a., inclusiv personalităţile poetice contemporane din Banat, de la Ilie Măduţa, la Ion Pachia-Tatomirescu, ori la: Ioan Baba, Octavian Doclin, Eugen Dorcescu, Geo Galetaru, G. Mărcanu, Ivo Muncian, Silvia Negru, Sabin Opreanu, Mariana Sperlea ş. a.

Cea mai veche ipostază a copilului-zeu a fost surprinsă în literatura română încă din anul 429 d. H., de Sfântul Ioan Cassian, în A douăzeci şi patra convorbire duhovnicească, unde elogiază vârsta de aur reprezentată de copilăria sa fericită, cu «plinul inimilor de mamă, de tată», printre bunii, înţelepţii călugări de pe moşia părintească, din Dynogaetia / Dobrogea: «Mai marea cauză a dorinţelor noastre rămânea / aducerea-aminte de evlavia, de pietatea, / din plinul inimilor de mamă, de tată. / Ştiam că ei / nu ne-ar fi-mpiedicat vreodată / de la-mplinirea bunelor noastre plănuiri; / mereu ne gândeam / că mai mult lor le datorăm / înaintarea-ne-n duhovnicie. / Ne scuteau de toate grijile, / toate-ale traiului ne-asigurau, / îndeplineau cu bucurie / tot ce-ar fi trebuit să facem noi. / Pe deasupra, nutream în suflet / speranţa bucuriilor deşarte, crezând / că primi-vom cea mai mare roadă / din convertire de mulţimi ce-ar fi urmat / să se îndrepte pe a mântuirii cale, / la îndemnul nostru şi dup-a noastră pildă. / Ne apăreau – ca-n faţa ochilor – tablouri / cu parcelele averii, strămoşească moştenire, / şi cu frumuseţile din plaiurile-ntinse, / cu singurătăţi şi cu păduri / ce pot să-ncânte pe monah, / ce pot să-i dăruiască bunul vieţii...»2.

Pământul naşterii – moşia, satul, casa părintească etc. sunt topos-uri asimilate «paradisului terestru» încă din vârsta de aur, vârsta copilăriei. Acestora li se adaugă altele ce ţin tot de sfera mirifică a temelor / motivelor lirice ale „copilăriei copilului universal“ (G. Călinescu), întâlnite şi la mai toţi autenticii poeţi bănăţeni din epoca paradoxismului (1960 / 1965 – 1989 / 2000).

1. Casa şi ograda părintească – spaţiul sacru al copilului-zeu; „autorităţile interne şi externe“, benefice şi malefice, ale spaţiului sacru: Bunica, Bunicul / Moşul, Mama, Tata, Mătuşa, Unchiul, Preotul, Vrăjitorul / Medicul ş. a.

Casa, curtea părintească, după cum atrăgea atenţia şi Romulus Vulcănescu într-una din cele mai bune lucrări de specialitate în domeniu, Mitologie română (1985), devin «centrul microcosmic al activităţii» spirituale magico-mitice a Valehului / Dacoromânului, inclusiv a „copilului-zeu“, a „zeului-copil“, «în care se reflectă rânduiala microcosmosului întreg; este incinta sacră în care autohtonul s-a născut, întocmai ca şi înaintaşii lui, în care îşi duce traiul cu toate greutăţile vieţii, cu aspiraţiile, visele, datinile şi tradiţiile neamului său, în care în cele din urmă îşi va da sfârşitul; de rostul casei este deci legat cu toate rădăcinile lui etnoistorice, etnotonice şi spirituale magico-mitice; în casă se răsfrânge ecosistemul lui cultural, atmosfera domestică a acestui ecosistem cultural generator de mituri, legende şi basme...»

3.

Casa părintească este spaţiul sacru al zeului-copil pentru că aici învaţă să facă primii paşi în viaţă, pentru că aici, în casa părintească, articulează primele cuvinte («În fructul greu, silaba gravă sună / ca bila nopţii aruncată-n lună.» – Dulce înălţare de Geo Galetaru), aici îşi formează „vocabularul fundamental“, „punând nume“ obiectelor înconjurătoare din „primul cosmos“, aici este în cea mai mare siguranţă, aici acumulează, clipă-de-clipă, „adevărurile fundamentale“, aici află ceea ce este bine / bun şi ceea ce este rău, aici pune temeliile primelor sale „întreprinderi“, „palate“, „armate“ etc.

În viziunea poetului Geo Galetaru, casa-copilărie ca spaţiu sacru se înfăţişează astfel: «Voi, copii, ştiţi ce mai este / dincolo de-orice poveste? // E-o poveste mai frumoasă, / cu o pajişte şi-o casă, // cu o vatră şi-un pridvor / şi, pe-aproape, un izvor. // Ei, dar iată şi-o-ntrebare: / cine locuieşte, oare, / în căsuţa minunată / cu pereţii ca de vată? // Or fi locuind bursucii, / zănatecii şi uitucii, // ursul, iubitor de ghindă, / să deretice prin tindă? // Sau, la ceasurile-amiezii, / vin să se adape iezii // la izvorul de afară, / să îi soarbă apa clară? // Vietăţi, şi mari şi mici, / trec adesea pe aici // şi se-opresc pe la chindie / la Casa Copilărie. // Şi mai vin să stea aici / doi părinţi şi doi bunici // şi, cât e vecia-ntreagă, / îi primeşte casa dragă. // Iar copiii şi nepoţii / s-au mutat în ea cu toţii..».4 (Casa-Copilărie).

 Casa Părintească are şi locuri de mare taină, de „iniţiere“ în „cele din vechime“, „în cele dedemult“, unde se pot petrece minuni, ori unde se pot releva şi revela „adevărate“ drame / tragedii: podul, sau pivniţa / „beciul“, ambele surprinse în „misterioase“ lumini de Ion Pachia Tatomirescu; căci în podul casei, lângă horn, se încearcă un Revelion al Pisicii («...dar a zărit pisici perechi / cum se urcau spre-acoperiş, / printre păianjeni, la grindiş», unde «plâng cuiburile părăsite – /  la căpriori şi printre site, / spânzurate tot mai sus, / ori de vr-un cui, ori de vr-un fus...»), Revelion „spart“ de sir Şory Creţul într-un mod „eroic“, extrem de ingenios («C-a spart Revelionul Mâţei, / acolo, sub aripa şiţei...!»5 – La Revelionul Pisicii); în pivniţă / beci sunt ascunse şi comori: «Acest minunat poem de primăvară (...) / a fost scris în limba Dacilor, de Ovidiu, / la Tomis, înflorindu-şi exilul; / eu l-am descoperit întâmplător, / într-o prăfuită casetă de fildeş, / înfăşurată-n caierele groase-ale păianjenilor, / lângă podvalele uriaşei butii cu vin / din pivniţa de la castelul bunicului, / când mă jucam de-a pituluşul / cu trei verişoare de pluş... / Comoara am dus-o bunicului, în cerdac, / în seara de mătasă, cu privighetori; / n-a reuşit să deschidă caseta de fildeş / nici cu ajutorul celui ce-a cântat „pătimirea noastră“ – / că poposise, peste noapte,-n castel; / au dat-o atunci, înţelept, spre păstrare, / tatălui meu, mulţumindu-se-a urmări cu lunete / paşii de brebenei / ai Nebuloasei Crabului, printre cetini...»6 (Îngropatul viscolului).

Printre „autorităţile“ sacrului spaţiu al casei, Bunica, Bunicul / Moşul, Mama, Tata, Mătuşa, Unchiul, zeul-copil află şi de existenţa altor „autorităţi“, „din afară“, având mai ales „rol punitiv“, „justiţiar“, ca Preotul („popa care taie limba“), Vrăjitoarea („cu briceagul cu douăsprezece limbi“), Medicul („cu siringa / injecţia“), Poliţistul („care vâră pe cei răi la zdup / temniţă“) ş. a., ori începe să cunoască „tipologiile umane“, de la „avar“ la „Zgripţuroaică“, la „Spân“, la „Omul Roşu“, la „Zmeu“, la „Zmeoaică“, „Babă-Gaie“, sau la „neasemuit de frumoasa Cosânzeană“ şi la „atoatebiruitorul Făt-Frumos“ (Cosânzeana şi Făt-Frumos – după cum subliniază, mai întâi, prof. dr. Ion Pachia Tatomirescu – «constelează într-o direcţie unică, originală, Zalmoxianismul, dinspre mitul pelasgo- > valaho-dac al Sacrei Perechi Secunde, cei doi eroi din basmele Valaho-Dacilor reprezentând totodată „iniţierea“ în marea taină a celor cinci elemente-„împăraţi“ întru cunoaşterea fundamentelor Lumii / Universului: Aer, Apă, Foc, Lemn, Pământ» – PTDelrc, 269 – 273) ş. a. Ieşind în curte / grădină, dintre jocurile cu păpuşi, cu „maşinuţe“, „tractoare“, „bascule“, „autobuze“, „avioane“, „uneltele-jucării“ etc., copilul-zeu descoperă „realul“, lumile extraordinare ale animalelor domestice, ale păsărilor, ale insectelor etc., încercându-se în „primele zboruri de recunoaştere“, totul constituindu-se mai târziu în „substanţă lirică“, graţie sensibiltăţii excepţionale, graţie geniului poeţilor. Această temă generoasă, „columbiană“, este abordată din inedite unghiuri şi de liricii bănăţeni din epoca paradoxismului (1960 / 1965 – 1989 / 2000), bineînţeles, cu mijloace diverse, în funcţie de diapazonul şi de diametrul orizonturilor de cunoaştere ştiinţifică şi metaforică.      

În sacrul spaţiu al casei, al gospodăriei, primele patru zeităţi protectoare ale copilului-zeu rămân, desigur, Mama şi Tata, Bunica şi Bunicul / Moşul; lor li se cuvine respectul cel mai profund, respect la care copilul-zeu este îndemnat şi de poetul Sabin Opreanu: «Ascultă-ţi aproapele, pe mama şi pe tata, / Ei sunt părinţii, adevărata // Cinste prin ei vei dobândi / Precum pe cer ard stelele făclii».7 (Ascultă acest timp). Mâna mamei aduce alinare copilului-zeu, după cum spune cu mult farmec, alt poet bănăţean, Geo Galetaru: «Când noaptea-n cuibul ei respiră, / o mână-n întuneric – punte – / se lasă blând şi îţi răsfiră / şuviţa somnului pe frunte. // Iar dimineaţa,-n roua caldă / puii de rază când se scaldă, / mâna duioasă şi senină / îţi trece peste ochi lumină».8 (Mâna mamei, alinare). Şi mama, zeitate prim-protectoare a zeului-copil, după cum certifică tot Geo Galetaru, dar în tonalitate coşbucian-eminesciană, aparţine sferei tinereţii fără bătrâneţe şi vieţii fără moarte: «Pe pleoapa norilor cărunţi / Se stinge-ncet arama... / Îmbătrânesc păduri şi munţi, / Dar niciodată mama... // În preajmă umbrele când cresc, / O, cum ne-nvinge teama... / Şi paşii-ades se poticnesc, / Dar niciodată mama... // Cărări şi vaduri s-au închis / Şi-i noapte-n jur, ia seama... / Mai cade uneori un vis, / Dar niciodată mama... // Şi, dacă frunzele de nuc / În vânt îşi zbat năframa, / E semn că în curând se duc, / Dar niciodată mama...»9 (Cântec pentru mama). De aceea, nu trebuie să uităm alinarea unei flori pentru mama, după cum glăsuiesc şi versurile poetesei Silvia Negru: «Creşte soarele-n petale / Pe pământuri ca arama / Şi din mii de flori pe lume / Numai una-i pentru mama. // Ea, ce le-a sădit pe toate, / Le-a-nvăţat să crească drept, / Dar pe care dintre ele / O mai ţine azi la piept? // Împărţindu-le iubirii, / Să-nflorească bucurii, / Cu buchetul împlinirii / Ne-mbrăcase de copii. // Prin comorile grădinii, / Ea, cu ochii plini de soare, / Mai aşteaptă să aline / Din buchet măcar o floare.»10 (O floare pentru mama). Vocile liric-auctoriale îndeamnă copilul-zeu să-şi iubească mama cea „luminoasă ca o stea“ (Sabin Opreanu, Mama), să-şi iu-bească tatăl, neînfricatul cunoscător de poveşti «cu fata de-mpărat, / cu luna şi stelele, / cu prinţii şi cosânzenele» (ibid.), să-şi iubească fraţii şi semenii cu «chip senin».

În «Povestea adevărului», Ion Pachia Tatomirescu, apelând la rafinăriile stilistice ale melancoliei şi ale strategiei dialogului, atrage atenţia copilului-zeu asupra sacrificiilor făcute de generaţiile de bunici şi de tătici, „de părinţi-eroi“, pentru anotimpul prezent, sugerând totodată că munca este sursa prosperităţii şi bucuriei urmaşilor: «Spre soare, zglobii, / ce ştiţi voi, copii, / despre taţii voştri, / despre bunii voştri / cu plete albite, / ori aşa, cărunţi, /  cu-ncreţite frunţi, / când stau în grădină, / pe-un colţ de lumină, / când se uită-n zări / cu iluminări, / de pe-o bancă,-n parc, / calmi, proptiţi în arc / şi-n săgeţi de gânduri, / zburând rânduri-rânduri, / departe-n tărie, / sub cea neagră glie, / în copilărie...?!? // Ştiţi, prin anii grei, / dragi copii, chiar ei / au fost mititei... / Dar ei, cum se ştie, / în copilărie, / n-au avut vreodată, / moşi de ciocolată, / iepuraşi de vată, /  păpuşi, zmei şi crini, / ori albe maşini, / nici simple bomboane, / nici mici avioane; / sub fierbinte soare, / trudeau pe ogoare / pentr’-un colţ de pâine, / de azi până mâine; / trudeau în uzine – / şi chipuri străine / cu biciu-i loveau, / când pâine cereau; / şi întregul an, / mânjiţi de catran, / răniţi, / schingiuiţi, / foamea încercară / din zori până-n seară. / Pentru voi, spre vară, / greul îndurară, / foame, frig şi chin, / şerpii de venin, / şerpii veninoşi, / reci, întunecoşi, / balauri, războaie, / moartea în şuvoaie, / cu negri tăuni / dinspre mari furtuni, / ca astăzi, copii, / voi să fiţi zglobii, / mai liberi sub soare – / şi-n seri, pe răcoare, / fragi şi viorele / chiar şi dintre stele / voi să le culegeţi / şi să-i înţelegeţi – / clar să înţelegeţi, / că greul cel greu / l-au dus ei şi eu... / Şi-am adus în zori / soarele, spre flori; / şi-l poartă-n amiază / fruntea noastră trează / de moşi, de strămoşi, / cu-alese putinţi / de eroi-părinţi, / de părinţi-eroi, /  de luceferi-noi !» 11 (Povestea adevărului).

O imagine iconică a Bunicului / Moşului este fixată cu tact pedagogico-liric de poetul Ivo Muncian: «Bătrânelul din desen / e bunicul Eugen. // Părul lui e alb, se ştie, / tocmai cum îmi place mie. // Numai că eu am uitat / şi nu l-am mai pieptănat. // De aceea-i ciufulit / moşul meu cel mai iubit.» 12 (Moşul). Geo Galetaru surprinde pe „pânza-i de celuloză“ un tablou cu „Bunic odihnindu-se“, copilul-zeu dovedind că ştie să respecte recreaţia vârstnicilor: «“De ce bunicul tace?” / întreabă-n şoaptă Cristinel. / Ar vrea un pic să nu-i dea pace, / să-l tragă de mustăţi niţel. // “Şi de ce ochii lui nu sânt / deschişi, ca-n orice dimineaţă, / şi faţa-i pare de pământ, / şi fruntea-i rece, ca de gheaţă? // Şi mâinile lui mari şi bune / de ce nu se întind spre mine, / să-mi dea stafide şi alune, / să ia din vie un ciorchine?” // Codruţa vine lângă el, / îl ia de mână şi-i şopteşte: / “Hai pe afară, Cristinel, / bunicu-acum se odihneşte...”»13 (Bunicul).

Dar ochii copilului-zeu din satul bănăţean Seleuş, unde s-a născut şi a copilărit poetul Ioan Baba, fixează pe retină şi imagini zguduitoare, cum cea a morţii Bunicului: «Tata m-a trimis în fugă după lumânări / şi nu-mi era clar, căci / bunicul ţinea ochii deschişi.»14 (Moartea Bunicului), ori a executorilor sârbi de după al II-lea război mondial, jecmănind şi maltratând ţăranii dacoromâni din Seleuş-Voivodina: «... cum l-au bătut pe Moş Nica / de l-au gârbovit / prin... anul o mie nouă sute cincizeci... / în timpul achiziţiei, din pricina faptului / că nu aveau încă un porc / şi un sac de grâu pentru foamea statului.»15 (Executorii).

2. Elogiul pământului naşterii copilului-zeu, al satului / oraşului natal

De la Lucian Blaga încoace, după cum bine se ştie, satul românesc este topos pentru „naşterea veşniciei“, în care copilul-zeu se avântă în orizonturile cunoaşterii. Acest topos – vatra satului şi împrejurimile, cu pădurea, râul, lunca, dealul, râpa, măgura etc., are ca puncte cardinale pentru copilul-zeu: „polul plus“, al Binelui / Dumnezeirii, marcat de biserică, de troiţă, de arborii sacri etc., „polul minus“, al Maleficului, marcat de „Râpa Dracului“, de „Malul Rău“ etc., „polul sacru-protector“ cu Casa Părintească şi „polul cunoaşterii“ cu Şcoala, unde capătă primele „învăţături / iniţieri oficiale“.

„Aventura cunoaşterii cosmice“ începe la copilul-zeu imediat ce iese de sub streaşina casei, după cum se relevă şi în lirica lui Ion Pachia Tatomirescu: «– Buburuză, Buburea, / Gongoriţă, Gongorea, / bună-i vremea, ori e rea – / pot să merg în poieniţă / ca să caut o rochiţă / puilor de rândunea /  de lângă streaşina mea...?»16 (Gongoriţa).

La poetul Geo Galetaru, lunca Mureşului de lângă satul natal, Cenad, miroase «a linişte şi parcă a lumină»17 (Lumină în luncă), scăldându-se într-o ninsoare de fluturi, dintr-o „pace albă“.

Pentru poetul Sabin Opreanu, satul de munte, din Valea Cernei, de lângă Băile Herculane, unde au loc «poznaşe întâmplări cu un greieraş albastru», este «falnic ca un vultur în zbor» şi pădurea din apropiere este «o poveste neasemuit de frumoasă»18.

În satul Seleuş, al copilăriei poetului Ioan Baba, ca şi în Bulzeştiul lui Marin Sorescu, «porcarul Trăian Trulă» este fixat pe retina copilului-zeu „pocnind din bici“ şi «trâmbiţând din corn» pentru adunatul porcilor; după Trulă îşi face apariţia văcarul satului, apoi alaiul gâştelor «ca nişte râuri albe...»19.

La Ion Pachia Tatomirescu, probabil, în oraşul copilăriei / adolescenţei sale, Timişoara, de vreme ce locul este marcat de minunatul Parc al Trandafirilor, eroul liric primeşte «somnul cu tramvaie pe pleoape»; este un «oraş nedreptăţit de-a lungul aerului, / oraş cu păduri poluate şi cu vieţuitoare, / cu vânzătoare de seminţe de floarea-soarelui, / cu troleibuze şi surdo-muţi frumoşi; / oraş cu catedrale şi savanţi taciturni, / oraş cu pieţe pestriţe, unde gâlgâie timpul / din urechile unui sfinx cu clopote pe labe; / oraş în care melcii / migrează spre parcul trandafirilor, / urcându-şi casele şi liniştea-ntre ramuri – / aici, nu pătrunde praful de la periferia cu animale / decât cu bilet de călătorie pe vânt, / ori strecurându-se-n minijupa vreunei taxatoare brunete; / zgomote târăsc şobolani pe timpane, / de sub tâmplele unui oraş superb, cu lespezi pătrate, / pe unde se plimbă arborii cu soţiile lor, / pe unde ies doamne cu chelie / să-şi plimbe-n aer căţeii de vată, / închingându-le toracele-n curele cu pafta aurie; / oraş cu străzi şi limuzine / printre pantere somnambule cu portocale în bot; / oraş cu piramidele-n plopi, cu muzici...»20 (Burg). Şi primăvara, în parcul oraşului copilăriei lui Ion Pachia Tatomirescu, «zbor’ ciocănitori în arc, / punând telefoane-n parc; / guguştiuci şi turturele / fac în zboruri / doar inele...»21 (Poveste cu Când...).

Oraşul copilăriei într-o ninsoare abundentă, cum rar se întâmplă la Timişoara, este „fotografiat“ în cele mai veridice culori de Raluca, „protagonista“ plachetei lui Eugen Dorcescu: «La trezire, în zori, să vezi ce minune ! / Cerul nu mai era, ca-n alte dimineţi, de cărbune. / Maşinile nu mai ridicau norişori de ţărână, / câinii nu mai alergau hămăind, prin  parcul de-alături, cum aleargă la stână. / Nu. Cerul se topea, la nesfârşit, venea peste străzi, peste case, / într-un stol luminos, cu milioane de petale lucioase. / Maşinile lunecau uşurel, câinii înşişi, pe-alee, / tropoteau zgribuliţi, cu puf alb pe spinări, pe tuleie. / Uimită, Raluca se duce la geam, îl împinge / şi-nţelege că da, în sfârşit, s-a-ndurat Dumnezeu şi-acum ninge. / Ninge des, viguros, din belşug, făcând să dispară gălăgia, zumzăiala, traficul. / Ninge ca-n munte, demult (Cum i-a spus ei bunicul).22 (Ninge).

3. Iubirea de moşie părintească a zeului-copil, iubirea de Patrie / Ţară

Copilul-zeu se dovedeşte deosebit de receptiv şi faţă de poezia autentică din sfera sacră a educaţiei patriotice. Şi iubirea de moşie părintească a zeului-copil, iubirea de Patrie / Ţară, dragostea faţă de Tricolor, faţă de Sfânta Limbă Română, faţă de eroii istoriei româneşti se află în majoritatea plachetelor / volumelor semnate de liricii bănăţeni din epoca paradoxismului (1960 / 1965 – 1989 / 2000). «Despre ţară să vorbeşti frumos...», încât să te simţi înmiresmat ca de glasul mamei – spune într-un Cântec despre Ţară poetul Sabin Opreanu –, subliniind că Tricolorul este însemn al dăinuirii noastre şi «Drapelul Patriei Române / Va flutura etern...»23 (Tricolorul); «Peste spice-i tricolorul, / pe el scriem viitorul...»24 (Desen), după cum ne încredinţează şi poetul Ivo Muncian; la Geo Galetaru, Patria / Ţara nu este «decât pământu-acesta / pe care ştim să fim ...»25 (Cuvântul de iubire); la poeta Silvia Negru, «Patria-i cu munţii ei cărunţi, / Cu demnitatea ei săpată-n piatră / Când oamenii mai ştiu să fie munţi, / Când visele mai ştiu să fie vatră.»26 (Inimă de Ţară). Şi Nişte cântece de soare pentru cei din grupa mare, de Ion Pachia Tatomirescu, se constituie în vibrant-neasemuite, autentice poezii patriotice, unde «grădini cu albe briliante» cheamă receptorul în «sori de primăvară», unde lăstarii asediază lumina, «brazda de aur», înviorând pământul ţării (cf. «Primăvară»), unde «e-atâta bărbăţie spre izvoare / şi spre rostiri din vârste şi din grâne», unde «o muzică solemnă-i spre amiază», unde «ard trandafiri în inimi, pe-anotimpuri» şi «atâta dragoste cu stele ne veghează / către înaltele fântâni, în câmpuri, / şi în rubiniul viu, în rug, în soare: / sublimă bărbăţie spre izvoare!»27(E-atâta bărbăţie spre izvoare), unde «purtăm istoria în păsări, în fântâni», unde naşte în inimi «chipul soarelui de ţară», unde «argintul viu irigă o iarbă legendară / dinspre bătrâni în ore, şi iarăşi, în bătrâni» şi unde sunt «din Maramureş, până-n Dunăre: aceiaşi fraţi», deoarece «suflet de fluviu-n cărămizi ne strânge, / Columna lui Traian ne limpezeşte-n sânge» şi inima lui Decebal «bate în Carpaţi», în fântâna Gurii de Rai, în Ţara lui Mircea cel Bătrân, a lui Ştefan cel Mare, într-un «munte cu voievozi», care-i «tot câmpul transilvan», într-a poetului casă eternă – «Casa mea eternă preacurată-n grai !»28(Odă pe Gură de Rai).

4. Copilul-zeu şi universul floral

Elogiul universului floral se constituie într-o temă bogat reprezentată în lirica pentru copii a poeţilor bănăţeni din epoca paradoxismului (1960 / 1965 – 1989 / 2000).

La Ion Pachia Tatomirescu, «brazii drepţi» din pădure nu trebuie să fie atinşi de secure, ci «doar cu tâmplele fierbinţi / înălţimea lor s-o simţi!»; căprioarele au «gene de viorele» (Scrisoare); fuga în poieniţă se face «pe floare de lămâiţă» (Gongoriţa); prin pana acestui poet, până şi frunzele de scai capătă valenţe lirice: «Este rouă-n vârf de pai / şi pe frunzele de scai. / La casa lui Iepurilă...» (Iepurilă); cufărul, lada de zestre a unei broscuţe se află «pe-o frunză de nufăr» (Broscuţa Anicuţa); mai apar la acest poet metafore ca «râul de viorele», «mările de trandafir»; «în noapte stau aprinşi / călinii, de floare ninşi, / păduceii-n văi, măceşii, / în livezi, iar ning cireşii – / de se-ntoarce-n seri albina / limpezind în ochi lumina» (Crocodilul albastru) etc.

La Silvia Negru, întreaga plachetă stă sub titlul Carnavalul florilor (1985). „Deschiderea“ carnavalului este onorată de păpădie, în ritm topârcenian, s-ar putea spune, dar la o remarcabilă distanţă de „registrele ironic-stilistice“ cu care ne-am familiarizat la acest mare poet român din primele decenii ale secolului al XX-lea, parcă într-o veritabilă direcţie lirică a „solemnizării florale“: «Suflă-n visele curate / Blânde păpădiile. // Pomii-mbracă primăvara / Alandala iile, / Aurul arzând ca para / Poarte-l păpădiile!»29 (Blânde păpădiile). Laurul, floarea biruitorilor, apare «lângă-al viselor tezaur»; floarea-de-colţ stă cu fruntea în ceruri: «Pe catifea de stâncă, / Din pulbere-aleasă, / E jumătate furtună / Şi jumătate mireasă. / Iubeşte vântul, / Iubeşte gerul, / La tălpi e piatra, / Pe frunte e cerul. / Visează glorii, / Visează stea, / Floare de nimeni, / Floare a mea. / Visează gustul / Vreunei bolţi, / Floare de suflet, / Floare-de-colţ.»30; ghiocelul pâlpâie «pe sub zăpadă», «în albă iie», zambilele „ne împacă zilele“, floarea soarelui este «floare de poet – / numai ea, de-i, una, / face un buchet»; liliacul înfloreşte fără privighetoarea macedonskiană: «Veniţi, miroase-a rouă zarea, / Veniţi cu cei ce n-au venit; / N-a mai venit privighetoarea, / Dar liliacul a-nflorit!»31. Nu sunt uitate nici alte minunate flori: trandafirul ce „parfumează visul cu scânteieri de jar“, narcisa (căreia Valaho-Dacii îi spuneau cocoriţă – cf. PTZalp-I, 95 – 99), nufărul, «potop cu alb de suflet», frezia cu «corole de şoapte» etc.

G. Mărcanu dedică în întregime placheta sa arborilor din livadă, livadă ce «pare-o casă / cu tavan de frunză deasă»; cireşul deschide «spre cer arcade, braţe tari», «peste pajişti / cu grăbite, roşii roade.»; la cireş, «Albă-ca-Zăpada, mică, / nici cât boaba unui strugur, / s-a refugiat de frică / în căsuţa unui mugur.»; cireşele, „mulţime de fetiţe“, «toate au acum scufiţe / roşii, feţe-mbujorate / şi-n costum de acrobate / stau prin ramuri atârnate.»32 (Cireşul); nucul „umbros“, cu «armonii de catedrală» dă toamna «grindină de nuci» (Nucul); piersicul din vie oferă parfumatele fructe «bune pentru marmeladă, / gem, dulceaţă şi nectar.» (Piersicul); mărul rupe «fire lungi din soare / iar din curcubeu culori», culori «cu-nţelepciunea frunzei» (Mărul); părul are «creştet ţuguiat / de copil nepieptănat» (Părul); caisul este «cel mai gingaş / fructifer de pe colină, / cel mai însetat de soare» şi dă fructe «îmbrăcate-n puf de lună» (Caisul); vrednicul gutui îşi arată fructele de aur livezii, «cu obraz catifelat / şi cu păr oxigenat» (Gutuiul); «fluviul de sevă» curge în sus» şi prin prunul ce-aduce în toamnă „cohorte“ de fructe ce «se prăvălesc în ropot / prin firele de iarbă ca stropii grei de ploaie»33 (Prunul) etc.

5. Copilul-zeu şi elogiul universului faunistic

În competiţie cu botanica, intră – în lirica poeţilor bănăţeni din epoca paradoxismului (1960 / 1965 – 1989 / 2000) pentru zeul-copil – şi zoologia.  La Geo Galetaru, cocoşul este «Pintenat şi încrezut, / sfâşie văzduhul / Cu un strigăt de temut, / Parcă şi-ar da duhul. // Dă din aripă, apoi / Stă pe loc, să vadă / Nu cumva domnul Cotoi / Trece prin ogradă. // Şi, de-l vede, se repede / Şi-l admonestează, / Căci în sinea lui se crede / Moralist de vază. [...] „Pe nimic nu l-aş schimba, / El e... ceasul nostru...“»34; un câine, „soi rău“, «Îşi propteşte în ulucă / nasul de copoi, subţire. / Astăzi n-are chef de ducă: / treaba nici să nu vă mire. // [...] // Ia un os din farfurie, / apoi strâmbă nasul, latră, / că te-apucă o furie, / chiar dacă ai fi de piatră! // Dă apoi sfios din coadă, / parc-ar vrea să te împace, / deşi cine să-l mai creadă, / după tot circul ce-l face!...»; câinele mai face paradă şi printre curcile plouate, dar când «se stropşeşte / la el cumva vreo dihanie, / o tuleşte... vitejeşte / tocmai în şopron, sub sanie.» // «Merită să-l mai curteze / cei din jur cu mii de-atenţii? / Până când să mă sfideze / o potaie cu pretenţii? // Dar de-acum, fără cruţare, / îi aplic regulamentul: / îi dau patru la purtare / şi-o vedea el... repetentul!...»35. Există în poeziile lui Geo Galetaru şi «un gânsac vigilent» care, observând că „viteazul“ câine nu-şi face datoria, fiind copleşit de vise – «Ce mai câine sunt şi eu! / Ochi de vultur, glas de zmeu, /.../ Pentru mine lumea-i mică!» –, îi lasă „peceţi pe spate“, căci «gâsca nu latră, dar... muşcă!»36; sunt şi gâşte bârfitoare: «Gâştele ţin mare sfat: / Ce-a mai fost, ce s-a-ntâmplat / Prin vecini şi prin ogradă / (Cine are ochi să vadă!): / Cum cumătrul Pisicel / Fuge după Şoricel / Alergându-l curtea toată, / Doar îi cade-n gheare-odată. / Dar degeaba-i el pisic / (Pe deasupra e şi mic!) / căci jivinele mărunte / (Dinţi de fier, măsele crunte) / Ronţăie de prin hambare / Boaba mică, boaba mare / Şi le macină cu-ncetul, / Pe când el, pisoiul, bietul, / Obosit de-atâta trudă / Nici nu vrea să mai audă / De aceste rozătoare / Care-l supără cam tare / Şi-n final, cum lenea-i dulce, / Îl tot trage să se culce... »37; gâştele mai bârfesc un pui de raţă ce confundă soarele cu o turtă mare – căreia i-ar sta mult mai bine pe masă; apoi, «Gâştele vorbesc de zor... / Voi cunoaşteţi limba lor? / Bârfa nu le stă prea bine / (Fiind un lucru de ruşine) / Şi pe ele, cam inculte, / Cine stă să le asculte?»38.

Fantezie original-fermecătoare se întâlneşte şi în poezia Lăbuş, somnorosul..., de Ion Pachia Tatomirescu. La umbra corcoduşului, „botul“ unui căţel „visează“ bunătăţile de care a fost frustrat: «Sub corcoduş, / stă Lăbuş – / întins pe labe, / botul lui visează lapte, / când, în şoapte, / pe silabe, / craii vântului intră-n urechi / cu vorbe vechi / şi-i spun rar: / „Lapte-amar, lapte-praf / e un vraf, / e iaurt / la pahar scurt – /  lăptişor / pentru orice botişor, / ciocolate-s / fermecate / şi bomboane – / fel-de-fel, /  pentru-acel / isteţ căţel !“»39 (Lăbuş, somnorosul...).

Copilul-zeu iubeşte nu numai animalele domestice, păsările de curte, ci şi vietăţile câmpiei, pădurii, muntelui, văzduhului, păsările, insectele, peştii, batracienii. La „mare cinste“ se află şi: ariciul, barza, buburuza, bursucul, calul, câinele (căţeluşii), ciocârlia, corbul, crocodilul, delfinul, dihorul, elefantul, fluturele, furnica, gaia / vulturul, girafa, lupul, mânzul, mistreţul (godacii), mreana, oaia (mielul / mieii), privighetoarea, rândunica, somnul (linul, mreana etc.), stârcul, şarpele, ţânţarul, ursul, vaca (viţelul), vidra (Vidrosul), vulpea etc.

Albinele.  În poezia pentru copii a lui Ion Pachia Tatomirescu, aflăm că «se-ntoarce-n seri albina, / limpezind în ochi lumina»40. La Geo Galetaru, minunatele insecte producătoare de miere, «pe-nserate, / pe-apucate, / în aceleaşi / cercuri rare / şi din ce  / în ce mai dese, / se scufundă-n / zumzet mare / ca-n oglindă, / să deprindă / pe alese / şi să care / toate tainele / din floare. // Încărcate / peste poate / cu-a polenului / povară, / zburătoarele / aceste / duc acasă / (ca-n poveste) / şi aşează / în cămară / prada grea / şi preţioasă.»41.

Ariciul. Într-un amplu poem, Crocodilul albastru, de Ion Pachia Tatomirescu, ariciul «teafăr», ferindu-se din calea „diluviului“ / „stihiei“ crocodileşti-acvatice, s-a refugiat «pe-un luceafăr»; totuşi, chiar şi din spaţiul celest, a fost înghiţit de lacomul şi ferocele „rege“ al Nilului; dar misteriosul şi înţeleptul arici i se opreşte în gât, metamorfozându-se într-un soare «cât cerul» şi venindu-i astfel de hac (v. infra). Ariciul lui Geo Galetaru este «un ghemotoc rotund de ace», care-ţi lasă pe «degetul mare», «boabe de rubin»42. Dacă la Ivo Muncian, în Anotimpul bucuriilor, aflăm «un arici» care «sare ţanţoş şi înţeapă / cu toţi ţepii deodată»43, în Hamacul soarelui, placheta aceluiaşi autor, găsim trei arici certăreţi: «Trei arici veniţi să vadă / concursul de biciclete / din nimic s-au luat la sfadă / în stratul de margarete.»44 (infra).

Barza. În viziunea lui Ion Pachia Tatomirescu, barza aparţine «soiurilor de zburătoare / cu complicate motoare», căci: «berzele cu zbor prelung / vin cu depărtarea-n lung»45, din sud, de peste mări şi ţări, în fiecare primăvară.

Broasca de lac / râu şi broasca ţestoasă. După „trăirile“ extraordinare ale broscuţei Anicuţa, la apariţia lui Stârcu-Plisc-de-Fier pe marginea lacului avut în pază, din poemul lui Ion Pachia Tatomirescu (infra), Ivo Muncian ne prezintă „o adevărată“ broască ţestoasă ce ne observă mirată ca printr-o ceaţă de vată: «Nu e mândră, nu-i frumoasă, / dar broscuţa e ţestoasă. / Ea nu poartă-n spate ace / ci o mare carapace. / Ne priveşte cam mirată / parcă-am fi cu toţi de vată.»46.

Buburuza. Ca insectă-divinitate meteorologică se înfăţişează în poezia cu titlul Gongoriţa, de Ion Pachia Tatomirescu; buburuza, sau gongoriţa, cum i se mai spune în graiul oltean, intră în dialog cu surorile mai mici, ştie tainele măritişului, «alungă vremea rea», încât «soarele să înflorească, / fluturii să dănţuiască, / albinele să horească», făcând «să vină şi guguştiucii – / hoţii cu oglinda ştiucii, / dimineaţa,-n rouă, / cum ne place nouă...»47 (infra).

Cârtiţa / sobolul. Dintr-o poezie a lui Ivo Muncian, aflăm şi o întâmplare cu un sobol, sau cârtiţă, vestejind straturile de salată din grădină; «dar bunica, ştiutoare, / a adus o stropitoare / şi-a udat, cum scrie-n carte, / fiecare strat în parte. / Speriată, dintr-o dată / cârtiţa neruşinată / a plecat de la salată.»48. Dintr-o colindă tatomiresciană, mai ştim şi de existenţa unor soboli de prin grădinile şcolare, căci cârtiţa iese «pe noapte / cu un muşuroi de fapte»49, desigur, şi-s «...muşuroaie – / case de soboli, / prin grădini de şcoli...!»50(infra).    

Căprioara. Tot în poezia lui Ion Pachia Tatomirescu apar şi «Căprioare, mari şi mici, / cu codiţe de arnici, / cu gene de viorele, / cu ochi de albastre stele...»51.

Cărăbuşul. Înzestrat cu frumos „grai“, cărăbuşul intră în dialog cu greierică, arătându-se destul de bine informat cu privire la cele ce mişcă pe cărările dealului: «Kiri, Kiri-Greieruşul / a-ntâlnit ieri Cărăbuşul / pe poteca din Mormůre, / ce duce spre rugi de mure: // – Cărăbuş, / Cărăbuş, / spune, spune chiar acuş, / n-ai văzut al meu arcuş...?! / ... L-am pierdut pe potecuţă... / ... că mă luase pe lăbuţă / Martinică-Martinel, / mormăilă-al mititel...! // – Măi, Kirică Greieruş, / am văzut al tău arcuş / cu două fire de iarbă, / dar la Barbă-Cot, în barbă...!? / Auzi...?! Mai cântă sub deal... / Du-te repede şi ia-l...!»52.

Cerbul. Într-o epistolă către copii, Ion Pachia Tatomirescu îndeamnă la ocrotirea superb-înstelatelor vieţuitoare din Carpaţi: «Cerbii mei cu nestemate / nu-i alunga pe-nnoptate!»53.

Octavian Doclin are un cerb «fără stea», deoarece şi-a lăsat-o pe munte54 (infra).

Într-un basm în versuri, Voicu şi Craiul Şerpilor, de Ilie Măduţa, un cioban retează cu bâzdoaca mândreţea de coarne înrămurate de la un cerb-cuvântător, spre a-l înghiţi Vizor, craiul şerpilor: «Voicu merge şi-ntr-o râpă vede / un şarpe uriaş cu-n cerb în gură, / nu poate să-l înghită, nici să-l zvârle / de-a coarnelor măreaţă crengătură. // – Omoară şarpele, se roagă cerbul, / şi poate îţi voi face-odată bine. / – Răpune-i cornele, şuieră şarpele, / şi îţi voi da ce-i cere de la mine.»55 (infra).

Cioara, cioroiul, corbul. La Ivo Muncian, corbul este înzestrat cu înţelepciune, nu cum cel lafontainean: «Emiluş, mai îndrăzneţ, / a făcut un corb isteţ / care-şi ţine sub aripă / fără nici un pic de frică / mâncărica şi zâmbeşte. / Vulpea nu-l mai păcăleşte!»56.

Ion Pachia Tatomirescu surprinde longevivele păsări ca descinzând din spaţii apocaliptic-meteorologice: «...apoi / vin cioroi / dinspre negre ploi, / mai vin şi cioroaie / din alte puhoaie...»57.

Ciocârlia. În poezia lui Ion Pachia Tatomirescu, ciocârlia este strigătul pământului / gliei eliberat, însetat de cele celeste: «...zbor înalt de ciocârlii – / strigăt liberat din glii...»; de aceea, «să nu-nchizi în colivie / puii mei de ciocârlie!»58.

Octavian Doclin, amintindu-şi cântecul unei ciocârlii despre dispariţia stelelor, mărturiseşte că tocmai printr-un astfel de cântec îşi mai caută şi astăzi copilăria: «Pierdut în visare, / culcat pe pământ, / copil fiind, / mirosind a cuvânt, / o priveam cum se-nalţă / la cer: / dreaptă, duioasă, în disperare / ca flacăra din lumânare, / şi-o ascultam cum cânta: „stelele pier, stelele pier“. // Prin acest cântec, dăruit mie, / te mai caut şi astăzi, copilărie.»59. 

Crocodilul. În Crocodilul albastru de Ion Pachia Tatomirescu, în poemul ce dă şi titlul volumului, este vorba despre un crocodil atoatedevorator – deopotrivă – a celor de pe pământ şi din ceruri; dar în acest poem, în trâmbe nemaipomenite ale fabulosului, crocodilul este mai mult decât o «metaforă hidrografică», este un simbol stihial / apocaliptic (infra), tălmăcindu-se deopotrivă şi în lăcomia lumii ce înaintează vertiginos spre autodistrugere, spre un cataclism ecologic / nuclear.    «sâmburii la nuci / sunt mâncaţi de cuci...»60.

Dihorul. Copilului-zeu din lirica lui Ion Pachia Tatomirescu nu-i scapă nici înfăţişarea dihorului: «...s-arată şi dihorul / spre coteţ, călcând mohorul...»61.

Furnica. Ivo Muncian relatează şi despre necazul pricinuit unor furnici de „o baltă“ alcătuită numai din „cinci“ boabe de rouă: «Peste-un câmp cu flori de mac – / nu departe de un lac – / într-o zi cu nori şi soare / trei furnici în grabă mare / cu sacoşele-n spinare / se-ndreptau pe o cărare / către adăpostul lor – / căsuţa furnicilor. // Dar, deodată, nu ştiu cum, / toate s-au oprit din drum, / şi-au pus sacoşele noi / sub o frunză de trifoi / şi priveau cu-nfrigurare / hăt departe,-n alba zare, / şi bolboroseau ceva – / ar pleca şi n-ar pleca. // În ăst timp de cele trei / se apropie Grivei. // [...] // Zâmbind galeş, a mirare, / Grivei spuse cu glas tare: / – Staţi un pic şi veţi vedea: / balta asta va seca. / Doar să iasă de sub nor / soarele strălucitor. / Balta ce vă pare vouă / sunt cinci picături de rouă!»62.

Greierul. Ion Pachia Tatomirescu surprinde – într-o memorabilă poezie pentru copii – drama unui greieraş, Kiri, care a pornit o aventuroasă călătorie în căutarea arcuşului de vioară pierdut pe poteca din Mormůre; din fericire, îl găseşte chiar la vestitul Barbă-Cot, în barbă (supra / infra).

Iepurele. Geo Galetaru pune cu măiestrie în pagină radiografia „meditaţiilor“ unui Iepurilă înzestrat şi cu nişte urechi „ieşite din comună“, cum ar zice Marin Sorescu: «Iepurilă Urechi-Lungi / (Nici cu gândul nu-l ajungi), / Stând pitit într-un tufiş / Meditează pe furiş: / „Frăţioare, ce să zic, / Nu mi-e teamă de nimic. / Ce ar fi s-o iau din loc, / Pâş, pâş, pâş, doar n-o fi foc, / Şi să fac vreo două ture / Pe acolo, prin pădure, / Poate-poate că găsesc / (Chiar în inima pădurii) / Câte ceva de-ale gurii, / Foamea să mi-o potolesc. / Mă strecor şi-n vreo grădină / De gulii şi morcovi plină / (...) / Poate dau de nişte varză / Şi atuncea, trai pe mine! / Sunt un iepure de vază: / Nu-mi fac neamul de ruşine, / Că-s distins şi curajos, / Sobru, nu capricios, / Cum, de pildă, ar mai fi / Coadă-Scurtă, Blană-Gri / Şi alţii din neamul nostru, / Cărora le ştiu eu rostul! / Nu-s ca ei, cu spaima-n oase!”... / Pare-mi-se că uitase / Urechilă-fără-frică / Şi cu inima voinică / De pericolele care / Îl aşteaptă pe cărare, / căci de cum a şi ieşit / Din culcuşul lui tihnit, / A zărit, pe câmp, afară, / O dihanie, o fiară / Cu spinarea ca o perie, / Gata-gata să îl sperie – / Şi, de fapt, l-a şi speriat, / Căci micuţul urecheat / Cu blăniţa roşcovană / A pornit-o glonţ la goană... // Ce ţi-e şi cu trucu-acesta: / Umbra îi jucase festa!...»63.

Lupul. Dacă la Ivo Muncian, lupul vede prin lupă cum «pe-o alee răcoroasă / jucau prinsa-un moş şi-o moaşă, / un cocoş şi o cocoaşă. / Un alun şi o alună / se certau pe-un prun şi-o prună, / În barul deschis de-o bară / văru-şi căuta o vară / iar părul mânca o pară...»64, la Geo Galetaru cunoaştem şi un pedepsit lup: «...Dragul meu, cic-ar fi fost / un lup mare, dar cam prost, / care se-aţinea, ehei, / în preajma turmei cu miei / şi, cum era el flămând, / îşi punea întruna-n gând / să apuce-aşa, întreg, / un mieluţ ceva mai bleg / (...) / Căci ciobanii, ce belea, / l-au zărit pe când trecea / furişat, pe lângă turmă, / ochind mielul cel din urmă / şi, cu câinii-n asfinţit, / repede l-au încolţit, / ba, dulăul zis Negrilă, / scuturându-l fără milă, / i-a pus trei peceţi pe spate: / aşa-i trebuie, măi, frate! // Şi-a fugit el ca din puşcă / de dulăii care muşcă, / şi-a fugit într-o clipită / cu blana mototolită. / (De nu s-a oprit pe drum, / poate mai fuge şi-acum...).»65.

Mistreţul. Ochiul copilului-zeu din poezia lui Ion Pachia Tatomirescu eternizează şi clipa «când sar viezuri în poteci, / când mistreţii lungi şi reci / se ascund între aluni, / alungaţi de trei tăuni...»66.

Ursul. Cel mai mare iubitor al mierii albinelor, ursul, sau Moş Martin, după cum ne încredinţează poetul Ivo Muncian, «A venit, de bună seamă, / chiar din codrul de aramă» al lui Eminescu «Şi apoi neobservat / la un stup s-a strecurat / şi din miere a mâncat / până ce s-a săturat.»67.

Vulpea. La Ion Pachia Tatomirescu, «vulpea ruginie(-i) / alungită la bărbie...»68; şi la Ivo Muncian ruginia vulpe a devenit medic: «Se făcuse, vreau să zic, / respectând cele lumeşti, / doctoriţă, specialistă / pentru boli găinăreşti.»69.

6. Copilul-zeu şi jocul / joaca întru dezlegarea tainelor de la litere / alfabet, cifre, rime, culori etc.

O temă care ispiteşte mai toţi creatorii de poezie pentru copii este jocul / joaca. Geo Galetaru propune chiar şi un joc de-a rima: «– Hai să ne jucăm de-a rima. / – Eu sunt primul? Tu eşti prima? / – Nu contează, dă-i nainte. / – Mi se clatină un dinte. / (...) / – Dar lumina, ce e, oare? / – Poate nu-i decât o şoaptă. / – Uite o caisă coaptă. / – Uite fluturii cum zboară. / (“Vară! Vară! Vară! Vară!”)»70.

Jocul de-a număratul, sau cu numerele sunt interesante şi la poeţii bănăţeni, autori de plachete pentru copii.

Geo Galetaru cultivă strategic în jocul de-a numerele şi trimiterile la capodoperele literare cunoscute celor mici, ca, de pildă, bildungsromanul «Amintiri din copilărie» de Ion Creangă (episodul cu celebra pupăză din tei): «Unu-doi şi unu-doi, / Hai şi tu în rând cu noi. // Doi şi trei şi doi şi trei, / Câte pupeze-s în tei? // Trei şi patru, trei şi patru, / Azi avem bilet la teatru. // Patru-cinci şi patru-cinci, / Eu fac focul, tu îl stingi. // Cinci şi şase, cinci şi şase, / Cine dă cu var pe case? // Şase-şapte, şase-şapte, / La dejun, cafea cu lapte. // Şapte-opt şi şapte-opt, / Ieri caisele s-au copt. / Opt şi nouă, opt şi nouă, / Ies doi puişori din ouă. / Nouă-zece, nouă-zece, / Cine cu cine se-ntrece? // Şi-n final, ce-ar mai urma? / O ceşcuţă de cafea?... // – La durerea de măsea? // O extracţie... sadea: / Altfel nu mai scapi de ea...»71.

Debutul Marianei Sperlea stă sub pecetea de aur a psiho-pedagogiei desenului şi textului versificat pentru copii. În primul catren al plachetei, Până la 10 numărăm şi multe taine aflăm, de Mariana Sperlea (1992), care răsare sub cifra 1, autoarea are în vedere şi educaţia religioasă a celor mici: «Unu-i bunul Dumnezeu / Fără asemănare – / Tot ce vezi în jurul tău / Este-a Sa lucrare»72. Sub acest catren este un sugestiv desen, reprezentând planeta noastră cu sudul într-o ocrotitoare mână. Pagina care urmează celei cu catrenul conţine două frumoase desene de colorat, reprezentând sacra pereche cosmică, Soarele şi Luna. Copilul este invitat să treacă de la exerciţiul de colorat la cel de scriere a cifrei 1, pe cele zece rânduri de pătrăţele. După acelaşi „ritual“ se derulează şi celelalte pagini dedicate cifrelor, până la 10. Cifra 2 este legată de ochi, porţi ale soarelui: «Doi sunt ochii mei frumoşi / Stând mereu de veghe – / Grija mea-i să-i am voioşi / Şi tot cu pereche».73 Cifra 3 aminteşte de cei trei «ştrengari cucuieţi» – trimiţând prin inducţie semantică, desigur, şi la triada iezilor din celebra poveste a lui Ion Creangă: «Trei, ştrengari şi cucuieţi, / Suntem noi acasă / Să priveşti şi să nu crezi / Casa-i toată-ntoarsă».74. Cifra 4 se proiectează inspirat pe aripile fluturelui: «Patru aripi colorate, / Vis şi încântare, / Fluturele în văzduh / Parc-ar fi o floare.»75. Cifra 5 priveşte degetele mâinii ca în clasicele ghicitori româneşti: «Mâna mea – cinci ajutoare / Are fără preget / Care scriu şi fac curat / Şi-au acelaşi nume: deget.»76. Cifra 6 este asociată picioarelor unui gândac de troscot, numit croitor în zoofolclorul româneasc: «Gândăcelul croitor / Cu şase picioare / Coase-ntr-una silitor / Pentru fiecare.»77. Cifra 7 se conectează numărului de pitici din celebra poveste a fraţilor Wilhelm şi Jacob Grimm, având ca protagonistă pe Albă ca Zăpada: «Cei şapte pitici ţin sfat / Sub blândul clar de lună. / Săptămâna s-a-ncheiat / Cu spor şi voie bună.»78. Cifra 8 trimite la un octopodal rac: «Opt picioare deformate / Racul hâtru are – / Semn că n-a ştiut să-noate / Fără aripioare.»79. Cifra 9 îşi revendică din basmele româneşti capetele balaurului cu guri de smoală topită: «Nouă capete ce-aruncă / Din guri foc şi moală, / E balaurul învins / Ce nu se mai scoală.»80. Din păcate, există şi aici o discrepanţă între text şi desen, balaurul cu nouă capete fiind reprezentat „activ, în forţa veninos-şuierătoare a limbilor“, nicidecum învins. Cifra 10 vizează zece porumbei în zbor, dar textul însoţitor grăieşte de o dorită notă de zece: «Zece-i nota ce doresc / S-o obţin la şcoală, / Ca astfel să reuşesc / Mamei să-i fiu fală.»81.

Dacă în catrenele acestei plachete, poeta Mariana Sperlea ar fi valorificat «poemele numerice» (G. Dem. Teodorescu) din folclorul românesc, ori studiul despre Povestea numerelor la români..., de Bogadan Petriceicu Hasdeu, „rodul“ ar fi avut, mai mult ca sigur, în plus, nebănuite carate82. Oricum, armonizarea catrenelor cu inspirate desene de colorat şi cu „subsolurile de pătrăţele“ pentru scrierea cifrelor relevă la Mariana Sperlea o deosebită măiestrie psiho-pedagogică, estetic-educativă.      

7. Cultivarea spiritului eroic din lumea baladelor, basmelor, elogiul biruinţei Luminii asupra Întunericului, al Binelui învingând Răul, al Făt-Frumosului nuntind cu Ileana Cosânzeana (al perechii ideale) etc.

Eroismul simbolic din basmele în versuri, Paloşul strămoşesc şi Voicu şi Craiul Şerpilor, de Ilie Măduţa, ori din baladele lui Ion Pachia Tatomirescu, Împăratul din Munţii de Azur /  The Tale of the Emperor in the Azure Mountains (baladă având ca protagonist pe Burebista; „conţinutul“ baladei este turnat şi în tiparul de poveste / basm) şi Vidrosul şi Mreana de Aur (baladă valorificând resursele folclorice ale colindului de pescar), sau din sfâşietoarea «Colindă la Timişoara în Decembrie Însângerat, la anul 1989», de Ion Pachia Tatomirescu, oferă copilului-zeu / zeului-copil sublime „lecţii“ de viaţă, de demnitate, de curaj, de mândrie / conştiinţă naţională, de iubire de Patrie / Ţară şi de strămoşi (v. infra, capitolele consacrate poeţilor Ilie Măduţa şi Ion Pachia Tatomirescu).    

8. Călătoria / aventura copilului-zeu / zeului-copil în spaţii miraculoase / labirintice

Frecventată şi de liricii bănăţeni, în perimetrul poeziei pentru copii, tema călătoriei priveşte atât traseele fabuloase, cum, de pildă, călătoria protagonistului (şi „acoliţilor“) la muntele ce pecetluieşte miraculoasa spadă / sabie aducătoare de prosperitate pentru întregul popor, din basmul în versuri, Paloşul strămoşesc, de Ilie Măduţa, ori a eroului central din basmul versificat, Voicu şi Craiul Şerpilor, tot de Ilie Măduţa, între râpa înghiţirii Cerbului Cuvântător de către „regele balaurimii“, Vizor, şi palatul subpământean (sau, în altă împrejurare, până în „infernul judecăţilor de apoi“), dar şi „călătoria“ subacvatic-dunăreană a lui Ion-ăl-Tare, la palatul Mrenei de Aur, din balada-colindă de pescar, Vidrosul şi Mreana de Aur, de Ion Pachia Tatomirescu, cât şi traseele „etraterestre“, cum, de exemplu, cel sugerat de poetul Ivo Muncian, către planeta Marte, în poezia «Ce culoare au marţienii», sau cel dobândit – până în Lună – de ocupantul „locului întâi“ la concursul de „de memorat / rostit poezii“, în „regia poetului“ Sabin Opreanu: «Cine ştie mai multe poezii / Călătoreşte pân’ la lună / Cu zâna cea bună !» (infra).

În basme, traseele protagonistului sunt iniţiatice, copilul-zeu urmărind iniţiatul, «după o cronologie propriu-zisă a faptelor», după «o selectare a lor în funcţie de importanţa pe care o dobândesc în procesul „creşterii iniţiatice“»83, în final, personajul central dovedindu-se a fi, în general, un „desăvârşit“, o „fiinţă supranatural-perfectă“, sau, într-un cuvânt, un epopt al cavalerismului / eroismului (v. infra, capitolele consacrate poeţilor respectivi).

Sigle şi note:

· PTDelrc = Ion Pachia Tatomirescu, Dicţionar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicaţiei..., Timişoara, Editura Aethicus, 2003 (pagini A-5: 504).

·PTZalp-I = PTZpl-I   = Ion Pachia Tatomirescu, Zalmoxianismul şi plantele medicinale, vol. I, Timişoara, Editura Aethicus, 1997.

1 Mircea Tomuş, Romanul romanului românesc, I, Bucureşti, Editura Gramar, 1999, p. 35.

2 Sfântul Ioan Cassian (Vicus Cassianus / Casian-Constanţa, România, 29 februarie 360 – 23 iulie 435, Marsilia / Franţa), A douăzeci şi patra convorbire duhovnicească, Timişoara, Editura Aethicus, 1999, p. 6 sq.

3 Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1985, p. 452.

4 Geo Galetaru, Steaua ta, copilărie, Timişoara, Editura Mirton, 1999, p. 21.

5 Ion Pachia Tatomirescu, Crocodilul albastru, Bucureşti, Ed. Ion Creangă, 1975, p. 16 sq.

6 Ion Pachia Tatomirescu, Îngropatul viscolului, în revista «Ramuri» (Craiova), nr. 8 (230), 1983, p. 9; ori Id., Bomba cu neuroni, Timişoara, Editura Aethicus, 1997, p. 42.

7 Sabin Opreanu, Cine ştie mai multe poezii, Timişoara, Editura Facla, 1985, p. 7.

8 Geo Galetaru, Alfabetul mirării, Timişoara, Editura Facla, 1987, p. 20.

9 Id., Steaua ta, copilărie, Timişoara, Editura Mirton, 1999, p. 17.

10 Silvia Negru, Carnavalul florilor, Timişoara, Editura Facla, 1985, p. 18.

11 Ion Pachia Tatomirescu, Crocodilul albastru, Bucureşti, Ed. Ion Creangă, 1975, p. 36 sqq.

12 Ivo Muncian, Anotimpul bucuriilor, Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1984, p. 7.

13 Geo Galetaru, Steaua ta, copilărie, Timişoara, Editura Mirton, 1999, p. 39.

14 Ioan Baba, Năzbâtii candide, Serbia / Panciova, Editura Libertatea, 1994, p. 23.

15 Ibid., p. 18.

16 Ion Pachia Tatomirescu, Crocodilul albastru, Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1975, p. 6.

17 Geo Galetaru, Alfabetul mirării, Timişoara, Editura Facla, 1987, p. 52.

18 Sabin Opreanu, Poznaşe întâmplări cu un greieraş albastru, Timişoara, Ed. Facla, 1988, p. 5.

19 Ioan Baba, Năzbâtii candide, Serbia / Panciova, Editura Libertatea, 1994, p. 31.

20 Ion Pachia Tatomirescu, Zoria, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1980, p. 60.

21 Ion Pachia Tatomirescu, Crocodilul albastru, Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1975, p. 31.

22 Eugen Dorcescu, Poezii despre şi pentru Raluca, Timişoara, Editura Excelsior, 1997, p. 14.

23 Sabin Opreanu, Cine ştie mai multe poezii, Timişoara, Editura Facla, 1985, p. 18.

24 Ivo Muncian, Anotimpul bucuriilor, Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1984, p. 46.

25 Geo Galetaru, Alfabetul mirării, Timişoara, Editura Facla, 1987, p 5.

26 Silvia Negru, Carnavalul florilor, Timişoara, Editura Facla, 1985, p. 47.

27 Ion Pachia Tatomirescu, Crocodilul albastru, Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1975, p. 41.

28 Ibid., p. 40.

29 Silvia Negru, Op. cit., p. 4.

30 Ibid., p. 8.

31 Ibid., p. 16.

32 D. Mărcanu, Livada, Timişoara, Editura Facla, 1986, p. 12.

33 Ibid., p. 38.

34 Geo Galetaru, Steaua ta, copilărie, Timişoara, Editura Mirton, 1999, p. 33.

35 Ibid., p. 43.

36 Ibid., p. 75.

37 Ibid., p. 81.

38 Ibid., p. 82.

39 Ion Pachia Tatomirescu, Crocodilul albastru, Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1975, p. 15.

40 Ibid., 28.

41 Geo Galetaru, Alfabetul mirării, Timişoara, Editura Facla, 1987, p 38.

42 Ibid., 26 / Id., Steaua ta, copilărie, Timişoara, Editura Mirton, 1999, p. 29.

43 Ivo Muncian, Anotimpul bucuriilor, Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1984, p. 6.

44 Id., În hamacul soarelui, Timişoara, Editura de Vest, 1995, p. 21.

45 Ion Pachia Tatomirescu, Crocodilul albastru, Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1975, p. 31.

46 Ivo Muncian, Anotimpul bucuriilor, Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1984, p. 17.

47 Ion Pachia Tatomirescu, Crocodilul albastru, Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1975, p. 7.

48 Ivo Muncian, Anotimpul bucuriilor, Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1984, p. 44.

49 Ion Pachia Tatomirescu, Crocodilul albastru, Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1975, p. 29.

50 Id., Stelele dalbe... dintr-o «Colindă la Timişoara, în Decembrie Însângerat, la anul 1989», Timişoara, Editura Aethicus, 1998, p. 5.

51 Ibid., p. 4.

52 Ion Pachia Tatomirescu, Crocodilul albastru, Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1975, p. 11.

53 Ibid., p. 4.

54 Octavian Doclin, Metafore gândite-n stil pentru când voi fi copil, Reşiţa, Editura Timpul, 1999, p. 40.

55 Ilie Măduţa, Voicu şi Craiul Şerpilor, Timişoara, Editura Facla, 1980, p. 47.

56 Ivo Muncian, Anotimpul bucuriilor, Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1984, p. 14.

57 Ion Pachia Tatomirescu, Crocodilul albastru, Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1975, p. 21.

58 Ibid., p. 3.

59 Octavian Doclin, op. cit., p. 13.

60 Ion Pachia Tatomirescu, Crocodilul albastru, Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1975, p. 21.

61 Ibid., p. 29.

62 Ivo Muncian, În hamacul soarelui, Timişoara, Editura de Vest, 1995, p. 44.

63 Geo Galetaru, Steaua ta, copilărie, Timişoara, Editura Mirton, 1999, p. 57 sq.

64 Ivo Muncian, În hamacul soarelui, Timişoara, Editura de Vest, 1995, p. 33.

65 Geo Galetaru, Steaua ta, copilărie, Timişoara, Editura Mirton, 1999, p. 65.

66 Ion Pachia Tatomirescu, Crocodilul albastru, Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1975, p. 29.

67 Ivo Muncian, Anotimpul bucuriilor, Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1984, p. 19.

68 Ion Pachia Tatomirescu, Crocodilul albastru, Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1975, p. 29.

69 Ivo Muncian, În hamacul soarelui, Timişoara, Editura de Vest, 1995, p. 35.

70 Geo Galetaru, Steaua ta, copilărie, Timişoara, Editura Mirton, 1999, p. 27.

71 Ibid., p. 37.

72 Mariana Sperlea, Până la 10 numărăm şi multe taine aflăm, Timişoara, Editura Sanel, 1992, p. 2.

73 Ibid., p. 4.

74 Ibid., p. 6.

75 Ibid., p. 8.

76 Ibid., p. 10.

77 Ibid., p. 12.

78 Ibid., p. 14.

79 Ibid., p. 16.

80 Ibid., p. 18.

81 Ibid., p. 20.

82 Cf. Bogdan Petriceicu Hasdeu, Povestea numerelor..., în Cuvente den bătrâni, tomul II, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1984, pp. 402 – 431; G. Dem. Teodorescu, Poezii populare române, vol. I, Bucureşti, Editura Minerva, 1985, p. 233 sq.

83 Gheorghe Secheşan, Literatura română... (colecţia: «Ştiinţa educaţiei»), Timişoara, Editura Brumar, 2000, p. 96.  

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com