LITERATURA OMILETICĂ ŞI SAPIENŢIALĂ – ÎNDRUMAR  DE ÎNŢELEPCIUNE CULTICĂ ÎN ORTODOXIE

 Protopop Preot Gheorghe Nicolae Şincan, Ferestre către cer şi lume, Predici, Editura Nico, Târgu-Mureş, 2009

CEZARINA ADAMESCU, Agero

         Aceste „ferestre” primesc şi împrăştie raze benefice, atât pe orizontală, cât şi pe verticală, spre cer şi spre oameni. Şi nici nu se putea altfel, de vreme ce fereastra este un obiect care filtrează Lumina şi totodată oglindeşte, ea constituie o modalitate de aerisire, dar şi de apărare împotriva frigului. Într-o fereastră îţi poţi vedea foarte bine chipul. Uneori, fereastra îţi poate oglindi şi sufletul. Este ceea ce doreşte autorul lucrării de faţă, părintele protopop Gheorghe Nicolae Şincan, de a ne oferi o ferastră, prin care să putem privi dar şi în care să ne putem vedea, aşa cum suntem.

         Este ştiut că un toţi creştinii acced la tainele şi înţelepciunea pildelor evanghelice, dacă un au un îndrumar la îndemână pentru a-şi explica unele gesturi şi simbolistica lor în liturghie. De asemenea, pricep mai anevoie învăţăturile creştineşti dacă nu există o persoană consacrată sau un teolog să le explice pe îndelete. Nu toţi oamenii au credinţa infuzată de Duh, direct în suflet şi aceasta să le fie de ajuns. Majoritatea creştinilor caută permanent răspunsuri la unele nedumeriri, mai ales în timpurile din urmă, când s-au amestecat atâtea  lucruri în învăţăturile creştine şi când valorile morale s-au răsturnat, încât omul nu mai discerne binele de rău, adevărul de minciună, când se vede înşelat în aşteptările sale de oameni, de stat sau de instituţii.

         De aceea, străduinţa unui preot de a explica unele pasaje din Evanghelia zilei, de a traduce unele fraze mai greu de înţeles şi de a le îmbogăţi cu exemple şi literatură din Filocalie sau din Sfinţii Părinţi, este cu adevărat meritorie.

         Părintele Gheorghe Nicolae Şincan este un astfel de preot care şi-a asumat răspunderea de a “traduce” în limbaj accesibil omeliile duminicale şi ale timpului de peste an şi din diferite sărbători ale sfinţilor ori din Săptămâna patimilor, sau comemorări prilejuite de plecarea în eternitate a unor prsonalităţi mureşene, pentru a-i îmbogăţi pe credincioşi cu o salbă de meditaţii, cuvinte de reculegere, pilde, ilustraţii, povestioare, de mare folos sufletesc pentru noi, fiecare.

         Cartea care cuprinde aceste predici şi cuvinte de folos, este mai mult decât un ghid, decât un breviar sufletesc, este, alături de Biblie, o carte necesară, care nu trebuie să lipsească de pe noptiera niciunui creştin care doreşte să se adape şi să se hrănească din tezaurul învăţăturilor creştine pentru a-şi îmbunătăţi sufletul.

         Cartea este apărută cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei, după cum cere tipicul ortodox şi  este, aşa cum specifică IPS Andrei, „Un ajutor minunat pentru a privi obiectiv realitatea” şi este o perspectivă integrală asupra realităţii, atât privind valorile ei terestre, cât şi cele duhovniceşti spirituale, ale aceleiaşi realităţi. Şi, precum firele de iarbă care înfăptuiesc fenomenul de fotosinteză, printre floricele, sunt presărate în carte, pilde şi istorioare, învăţăminte duhovniceşti care dau farmec scriiturii şi aduc o notă de prospeţime întregii cărţi care ar părea dificil de asimilat fără aceste îndrumări.

         La rândul lui, editorul acestei cărţi, Nicolae Băciuţ, Director coordonator, Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Mureş,  scrie despre părintele Gheorghe Nicolae Şincan că pe lângă vocaţie şi credinţă, mai are un har special, acela de a  scrie.

         „Până la aceste „Ferestre către cer şi lume”,  părintele protopop Gheorghe Nicolae Şincan a mai aşezat în raftul credinţei noastre strămoşeşti şi alte lucrări care s-au dovedit de mare folos celor care cred precum şi celor care vor să-l (re)descopere pe Dumnezeu.

         Preacucernicul părinte protopop găseşte pentru toţi „cuvinte potrivite”, oferind în acelaşi timp şi modele, în rezonanţă cu ceea ce înseamnă cerul şi lumea pentru cei de azi, find al credinţei noastre dintotdeauna, dar şi al nevoilor ei de acum.”

         Darurile adunate în această carte – spune Nicolae Băciuţ - „se constituie într-o „fereastră” prin care putem privi înlăuntrul nostru, putem privi lumea care ne-a fost dat s-o înţoţim, dar şi cerul spre care să ne înveşnicim.”

Părintele Gheorghe Nicolae Şincan mărturiseşte în explicaţia ce prefaţează volumul că demersul său a fost motivat de scrierile altor figuri iluminate ale Ortodoxiei:  „am <devenit în preoţie> ascultând şi citind cuvintele părintelui Nicolae Steinhardt, ale părintelui Coman, Bartolomeu Anania sau ale Mitropolitului Plămădeală, ale căror urme mă simt nevrednic a le călca.”

         Folos practic în îmbogăţirea cunoştinţelor, desfătare sufletească, îndreptare dacă te afli pe alt drum al credinţei, adâncirea în tainele duhovniceşti şi în tainele cultului liturghic rânduite de Biserică toate acestea, nu numai pentru tinerii preoţi, dar şi pentru cei care vor să crească şi să se edifice în credinţă şi virtuţi creştineşti.

         „Predicile – afirmă părintele -  sunt însă şi un izvor de meditaţie,  pentru  oricine e dornic de autoperfecţionare, de clarificare a vieţii sale interioare, un îndrumar pentru toate vârstele, dar, mai ales, pentru tineri, scopul pedagogic, fiind evident”.

         Secţiunea I este rezervată Duminicilor de peste an.    

Cartea începe cu Duminica a I-a din Post, a cărui Evanghelie este din Ioan 1,43-51  pricopă referitoare la întâlnirea lui Iisus cu Filip şi Natanael, prilej cu care, Iisus a spus despre Natanael: „Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleşug.”

Predica are ca motto: “Nu numai cu pâine trăieşte omul, dar şi cu tot cuvântul care vine din gura lui Dumnezeu” (Mt 4,4).

Autorul subliniază tradiţia Postului Mare şi originea lui.

“Originea Postului Sfintelor Paşti, se afla în tradiţia creştină, unde el înseamnă o perioadă de şapte săptămâni în care, din solidaritate cu patimile lui Hristos, îţi impui un regim sever de hrană şi viaţă.”

Autorul presară afirmaţiile sale cu exemple din viaţa de zi cu zi şi cu explicarea sensurilor duhovniceşti ale prescripţiilor.

“Postul este definit ca <renunţare voluntară la hrană solidă, pe o perioadă determinată>.

A vorbi despre post şi chiar a-i da o definiţie, pare foarte simplu, deoarece postul este cunoscut în toată lumea, în toate tradiţiile şi culturile lumii. Ştim, de asemenea, că se referă la un anumit set de reguli restrictive din punct de vedere alimentar. Postul creştin, îşi are originea în viaţa Mântuitorului. După ce Domnul Hristos  a fost botezat de către Ioan în râul Iordan, s-a retras în pustie, unde a petrecut 40 de zile şi 40 de nopţi, în post şi rugăciune. A fost o pregătire, înainte de a începe propovăduirea  evangheliei, urmată de patimile, moartea  şi Învierea Sa.”

Autorul merge şi mai departe cu motivaţiile Postului şi anume:

 “Răspunsul la întrebarea: "de ce este nevoie să postim?" ne-a fost dat, cu secole în urmă, de Sfântul Vasile cel Mare: <Pentru că primii oameni n-au respectat postul, au fost daţi afară din Rai; noi trebuie să-l respectăm, ca să putem intra iarăşi în Rai>”.

Se precizează că principiile postului sunt rodul experienţei milenare a Bisericii, realismul lor fiind demonstrat de generaţiile  de înaintaşi care l-au respectat cu multă sfinţenie.

“Este însă foarte important,  spune părintele Gheorghe Nicolae Şincan - ca postul alimentar să fie dublat de cel duhovnicesc, prin înmulţirea rugăciunilor şi prin participarea la slujbele Bisericii”.

În continuare, autorul oferă pilde şi istorioare despre lăcomia de bani şi avere şi ignorarea advăratelor valori.

“Dacă îi întrebi, oamenii înţelepţi îţi răspund că adevăratele comori sunt dragostea, familia şi sănătatea, înţelepciunea, bunătatea, omenia, generozitatea… Să ajuţi un om aflat în necaz, să spui o vorbă bună unui om necăjit, să înveţi să ierţi şi să ceri iertare, la rândul tău. Iată comori pe care oricine le are la îndemână! Nu ne rămâne decât să le folosim, căci aceste comori nu dispar niciodată, dimpotrivă, se tot adună.”

Părintele duhovnic precizează în încheiere:

“Încercând să-i dăm postului sensul său adevarat, acela de curăţire de patimi şi apropiere de Dumnezeu, şi să nu-l ţinem doar pentru că este "un obicei sănătos", vom reuşi ca la sfârşitul acestei perioade, să-L primim, curaţi la trup şi suflet, pe Mântuitorul Hristos şi să ne bucurăm cu toată fiinţa de Sfântă  Învierea Sa.”

         În Duminica a II-a din Post – părintele explică Evanghelia zilei. Este uimitor faptul că părintele încearcă să descopere  o legătură între Cuvântul Evanghelic şi  practica vieţii de zi cu zi. Şi aici ar trebui subliniat faptul că, fără exemplificări actuale, învăţăturile evanghelice nu ar putea fi atât de uşor însuşite. Evanghelia acestei duminici se referă la vindecarea slăbănogului din Capernaum care, la îndemnul lui Iisus, se scoală, îşi ia patul şi umblă!

         Uimirea cărturarilor şi a fariseilor este cu atât mai mare, cu cât Iisus îi spusese slăbănogului: “Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!” Scandalizarea loc nu cunoaşte margini.

         Predica are drept motto: „Luaţi Duh Sfânt! Cărora veti ierta păcatele, vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute" (In. 20, 22-23),

şi se axează pe valorile supreme ale omului:

“În ierarhia valorilor pe care oamenii le deţin, viaţa şi sănătatea sunt în vârful piramidei. (...) Da, sănătatea şi viaţa pe care încă o mai avem, sunt valori inestimabile.  Dar sunt ele oare valorile supreme pe care le deţinem?” Autorul lucrării explică pericopa din Evanghelia zilei:

„Înainte de a-l vindeca, Domnul Iisus se ocupă de urgenţa urgenţelor. Acest om, ca oricare altul, era înainte de toate, un păcatos. Cea mai tristă realitate despre el nu era situaţia lui fizică, ci era starea lui spirituală. Problema lui cea mai mare nu era faptul că se găsea imobilizat pe patul de suferinţă, ci faptul că păcatele lui nu erau iertate. Spre marea mirare şi indignare a celor prezenţi în acel loc, Domnul Iisus i-a spus bolnavului: "Fiule iertate-ţi sunt păcatele tale !", Unii din cei prezenţi l-au şi acuzat în mintea lor pe Domnul de blasfemie: "Cum vorbeşte omul acesta astfel? Huleşte! Cine poate să ierte păcatele decât numai Dumnezeu?" Ce trist era faptul că ei stăteau chiar atunci în faţa lui Dumnezeu întrupat în Hristos, şi nu l-au cunoscut. Domnul Iisus, cunoscându-le  gândurile, le-a răspuns: "Pentru ce aveţi astfel de gânduri în inimile voastre? Ce este mai lesne: a zice slăbănogului: "Păcatele îţi sunt iertate", ori a zice : "Scoală-te ia-ţi patul, şi du-te la casa ta." Imediat, omul din centrul atenţiei s-a sculat, şi-a luat rogojina pe care fusese întins şi a ieşit sub privirile uimite ale celor prezenţi.

 Înainte ca acest om să fie vindecat, el a fost iertat. Înainte ca Domnul să-i rezolve problema picioarelor lui, Domnul Iisus i-a rezolvat problema sufletului. Urgenţa numărul unu a existenţei, este iertarea de păcate. Această iertare nimeni nu o poate oferi decât Dumnezeu. Domnul Iisus are autoritatea să ierte păcatele pentru că El este Dumnezeu şi prin moartea Sa pe cruce, El este Mântuitorul  păcătoşilor”.  

Cum să nu înţeleagă cineva nişte adevăruri atât de simple? Şi totuşi... oamenii se gândesc întâi la trup şi apoi la suflet. Şi aceasta pentru că le este mai aproape trupul, sunt oameni trupeşti înainte de a fi oameni duhovniceşti.

Următoarea duminică din Post ar ca subiect evanghelic Chemarea ucenicilor (Marcu 8,34-38; 9,1). Foarte important în acest context este asumarea crucii de către fiecare    « Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?”

Cuvintele Sfântului Apostol Pavel din Scrisoarea către Galateni, aduse aici drept motto, sunt edificatoare: "M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine". (Gal. 2, 20)

După ce explică Evanghelia, Gheorghe Nicolae Şincan aduce unele precizări necesare, referitoare la purtarea crucii la două milenii după Învierea lui Hristos.

„În cuvintele Evangheliei din a treia Duminică a Postului Mare, Învăţătorul desluşeşte taina legăturii dintre suflet, mântuire şi Sfânta Cruce. Şi de ce ni s-ar părea ciudat că, la începutul celui de al treilea mileniu, Sfânta noastră Biserică, arată încă o dată Crucea, ca drum de viaţă şi de fericire autentică, că Biserica dintotdeauna crede şi mărturiseşte că numai în Crucea lui Hristos este mântuire”.

Părintele subliniază şi scoate în evidenţă importanţa crucii în viaţa creştinului şi face un apel ferm pentru ca oamenii să nu refuze crucea şi să n-o scoată din şcoli, instituţii, case şi mai ales, din sufletul lor:

 “Astăzi, după cum vedeţi, se scoate cu mare evlavie în mijlocul Bisericii Sfînta Cruce. De ce se scoate Crucea la jumătatea postului în Biserică pentru închinare, unde stă o săptămînă? Se scoate pentru a ne întări şi a ne îmbărbăta în nevoinţa postului, ca să-l putem parcurge cu folos până la capăt. Căci privind la Sfânta Cruce şi cugetând la patimile Domnului, uităm de necazurile vieţii şi primim putere pe calea mântuirii. Şi până nu este prea târziu trebuie să înţelegem că salvarea noastră  ne este dată prin Cruce. Crucea este prima şi ultima hartă a lumii. A-ţi lua Crucea înseamnă a avea propria Cruce, fără de care nu te poţi orienta pe pământ. A nu avea Cruce, a nu-ţi lua Crucea, înseamnă că nu poţi, nu vrei, nu ştii, nu înţelegi să răspunzi la chemarea lui Dumnezeu, la iubirea lui Hristos, la împlinirea Duhului Sfânt; înseamnă că-ţi pierzi definitiv sufletul în cotloanele acestui neam desfrânat şi păcătos. A-I urma lui Hristos,  înseamnă a te orienta în Cer. Fără de cruce pierim, oameni buni !”

Dumnezeu ne cheamă să-L urmăm. Nu-l putem urma fără crucea noastră. N-o putem lăsa în seama altora.

“Este chemarea la a fi oameni adevăraţi, deplini, desăvârşiţi, fii ai lui Dumnezeu. Astăzi Domnul Hristos nu ne spune cum le spunea contemporanilor Săi : "Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni", nouă ne spune : "Luaţi  Crucea şi veniţi după Mine! Vă voi face Oameni"!

         A IV-a Duminică din Post este reezervată alungării diavolului dintr-un copil, imediat după minunea Schimbării la Faţă a lui Iisus. De remarcat, dorinţa tatălui copilului demonizat de a ajunge la credinţa advărată: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele.” (Marcu 9,17-32)

         Autorul porneşte în predica sa de la un cântec popular: "Omul când e necăjit / Se cunoaşte pe păşit, / Că păşeşte-ncetinel/Cu năcazul după el", şi de la faptul că suferinţele copiilor îi afectează şi sunt adevărate drame pentru părinţi.

Părintele explică de ce prezenţa lui Iisus i-a dat Tatălui speranţă şi încredere de a apela la El, deşi  ucenicii nu putuseră să-l vindece pentru că lipsea rugăciunea şi postul.

“Dar în prezenţa lui Iisus, o lumină puternică de credinţă năpădeşte în sufletul tatălui şi îi dă o stare de linişte, de pace, de bucurie, că s-a regăsit pe sine în puterea adevărului dumnezeiesc şi s-a vindecat fiul său.”

(...) Credinţa, rugăciunea şi postul, iată medicamentele adevărate ale tuturor necazurilor noastre. Nu credinţa formală, de mântuială, ci aceea străbătută de adâncul smereniei. Nu rugăciunea mecanică, întâmplătoare, ci aceea care actualizează dialogul minţii şi sufletului nostru cu Dumnezeu.”

În a  V-a Duminică din Post, Evanghelia este axată pe cearta fiilor lui Zevedeu pentru locurile din stânga şi dreapta Învăţătorului, la care Iisus le-a spus: “Nu ştiţi ce cereţi! Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu? Iar ei I-au zis: Putem. Şi Iisus le-a zis: Paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea, şi cu botezul cu care Eu mă botez vă veţi boteza. Dar a şedea de-a dreapta Mea, sau de-a stânga Mea, nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit” (Marcu 10,32-45).

Şi aici, pentru prima oară, Învăţătorul le dezvăluie ucenicilor pentru ce a venit în această lume.

“Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă. Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi”. (Ev. Marcu 10,44-45).

Părintele Gheorghe Nicolae Şincan oferă mai departe interpretări ale acestei pericope.

“Între atitudinea lui Iacob şi Ioan şi cea a lui Iisus, vedem cum se desfăşoară două logici opozante. Cea a fiilor lui Zevedeu, care este o logică foarte umană.  Cu ea suntem alimentaţi  de  regulă  la ieşirea din şcoală, sau din mijlocul familiei: "să munceşti, să  lupţi, să ai succes" şi logica dumnezeiască  a lui Iisus, care vine să anunţe suferinţa şi perspectiva morţii  pe Cruce în legătură de iubire cu Tatăl. 

Un lucru de luat în seamă.  După  Sf. Ev. Matei, cei doi nu îndrăznesc să-I adreseze ei  înşişi  cererea, ci o lasă pe mama lor s-o facă pentru ei. »

(…) Este dificil să refuzi fiinţa care dăruieşte şi se dăruieşte, fiinţa care se roagă. Şi mama a ales momentul când era singur Mântuitorul,  s-a apropiat  de El închinându-I-se, şi a cerut ca cei doi fii ai ei “să stea unul de-a dreapta şi altul de-a stânga Sa” întru împărăţia Sa.

Aşadar Salomea a servit numai ca mijlocitoare pentru ambiţia fiilor ei. Şi n-a prevăzut nici ea şi nici copiii săi, unde duce această pretenţie oarbă. Iată de ce au şi meritat un răspuns aspru: " Nu ştiţi ce cereţi!"

Pentru că Sfânta Scriptură nu ascunde nimic şi prezintă evenimentele corect şi realist, trebuie să spunem că ceilalţi ucenici “când au auzit s-au mâniat pe cei doi fraţi ».

Următoarea interpretare este cea din Duminica Floriilor, din pericopa (Ev. Ioan 12,1-18.) – referitoare la episodul Învierii lui Lazăr din Betania, ceea ce constituie prilej de reflecţii:

« Intrarea solemnă în Cetatea Sfântă  Iisus este momentul care marchează sfârşitul perioadei de discreţie şi siguranţă şi începutul unei inevitabile confruntări cu autorităţile politice şi religioase. Când fariseii s-au scandalizat de această efervescenţă veselă,  Mântuitorul le spune: “Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga” (Lc.19,40).

Este curios cum mulţimea a ştiut să-l recunoască pe Hristos ca Mesia întâmpinându-l cu cuvintele „Osana!… Osana!”. Ce frumos, ce minunat! Nu ştim însă cât se bucura Hristos în acele clipe. Ce va fi fost în sufletul Său, nu putem şti. Sigur însă, nu avea motiv de prăznuire cu cei adunaţi acolo. Înviase pe Lazăr pentru că-L iubea, dar socotesc că a vrut totodată să pregătească Ierusalimul! Acum toţi ştiau că se învie din morţi, că aceasta nu-i o poveste  de adormit copiii. “Osana” era mai mult decât o urare frumoasă sau o manifestare simplă de bucurie. “Osana” s-a constituit într-o mărturisire deosebită a identităţii lui Iisus. „Osana“ era un strigăt, „ Doamne-ajută“, în timp ce „Fiul lui David“ era o recunoaştere a originii Sale, dar şi confirmarea împlinirii profeţiilor mesianice, căci Dumnezeu îi făgăduise lui David un Răscumpărător din neamul său. Declaraţia „Cel ce vine întru numele Domnului!“ îl identifică explicit pe Iisus cu Mesia cel aşteptat, aceasta fiind şi formula preferată de profeţi.

Este curios, că de multe sute de ani iudeii îl aşteptau pe Mesia şi acum îl aclamă pe acest Învăţător ce intră în Ierusalim călare pe un asin. Dar şi mai curios este, că nu putem înţelege, cum această mulţime L-a recunoscut ca Mesia  duminica, iar vineri în faţa lui Pilat, nu a mai avut puterea sau curajul să o facă. Ba mai mult, cei ce au strigat în acea zi de vineri, au fost cei care şi-au asumat osânda asupra lor şi a copiilor lor, pentru condamnarea Celui nevinovat. Între „Osana…” şi „Răstigneşte-L”,  erau  doar patru zile. Au aclamat într-o zi şi au hulit în alta. Într-o zi L-au primit ca pe un împărat, iar după câteva zile L-au condamnat ca pe un răufăcător.”

Anumite amănunte din această predică sunt menite să lămurească unii termeni:

“Şi ce a fost mai surprinzător este că, fără nici o pregătire, sau plănuire dinainte, poporul cu un glas L-a proslăvit,  cântând următoarele: " Osana Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!”  (Matei 21:9).  Cîntarea Osanei a continuat pînă la templu, unde chiar şi copiii strigau cu glas tare. Întâmpinarea Domnului Iisus la intrarea în Ierusalim şi strigătele de Osana, i-au facut pe mai marii religioşi să-L învinuiască de tolerarea blesfamiei. "Osana" nu se rostea pentru muritori, ci era păstrat doar pentru divinitate (Ioan12:13 ; Luca 19:38).

Personal, eu am înţeles foarte târziu sensul cuvântului “osana”. Mai sunt şi alte cuvinte al căror sens nu l-am dezlegat pe deplin decât foarte târziu. Osana, este un cuvînt care exprimă bucurie şi provine din aramaicul hosanna. Literal termenul are semnificaţia de “ajută-ne, te rugăm” sau “mântuieşte-ne”! Fiind un strigăt, o rugăminte adresată divinităţii  pentru a interveni, a ajuta în actul salvării sau a mântuirii. Cu timpul, ea a devenit şi o expresie de laudă, dar fără îndoială, mulţi o mai foloseau în sensul ei primar în care apare în Psalmul 118,25 : ”Doamne ajută, Doamne dă izbândă”.

Părintele Gheorghe Nicolae Şincan adresează cu acest prilej întrebări credincioşilor, şi anume, cum îl întâmpină ei pe Iisus Hristos?

“E Duminica Floriilor şi e vremea să ne întrebăm şi noi cu ce fel de

rugăciune Îl întâmpinăm pe Domnul Hristos. Care sunt  faptele noastre? Ne-am învrednicit şi noi să postim după putere? Ne-am pus în minte şi în inimă gândul bun de a ne mărturisi păcatele? Suntem şi noi apostoli bucuroşi sau vicleană Iudă? Cântăm „Osana” şi mai apoi „Răstigneşte-L”? Azi îl cinstim, iar mâine-l scuipăm şi-l batjocorim? El nu vrea să-i strigăm „Osana… Osana”, dacă faptele noastre spun „Răstigneşte-L”, că spune Scriptura: „Nu cel ce zice Doamne, Doamne va intra în Împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care M-a trimis”.

         Învierea Domnului este prilejul unei predici de excepţie în care părintele subliniază, conform Evangheliei lui Ioan 1,1-17  faptul că Isus este Lumina lumii şi că Paştele este “sărbătoarea speranţei pentru cei prăbuşiţi”. Este subliniată semnificaţia Învierii pentru cei de atunci şi pentru cei de azi.

         În Duminica a II-a după Paşti se citaste Evangelia după Ioan 20,19-31, adunarea ucenicilor în Cenacol, apariţia Învăţătorului, neîncrederea şi apoi mărturisirea lui Toma, după ce-şi aşează degetul în coasta Mântuitorului, cu fraza care a rămas până în zilele noastre la Sfânta Liturghie, “Domnul meu şi Dumnezul meu” (Ioan, 20,28).

“Astăzi Toma apostolul, e  purtătorul nostru de cuvânt. În această lume fără speranţă şi dezorientată, suntem chemaţi ca să-L mărturisim pe Iisus prin viaţa noastră, conştienţi fiind, că într-o zi şi El ne va mărturisi înaintea Tatălui (Matei 10:32)”.

Următoarea predică este, în mod firesc, conform Calendarului Liturgic, cea despre Paştele Blajinilor.

         “Paştele Blajinilor este, în primul rând, sărbătoarea închinată celor adormiţi şi de aceea se mai numeşte Paştele celor adormiţi. În unele localităţi, Paştele Blajinilor se prăznuieşte în Duminica Tomei, în altele, după Săptămâna Luminată. În trecut strămoşii răposaţi se numeau ,,blajini''. (din slavonă) Poporul a denumit această zi Paştele Blajinilor, în mod impropriu. Unii necunoscând adevărul au inventat diferite  pseudolegende.  Prima luni din a doua săptămâna după Paşti, se mai numeşte Lunea Morţilor, Paştele Morţilor, Paştele Mici, Paştele Rohmanilor, Paştele Blajinilor, Păştelele sau Matcalăul. De obicei, credincioşii se adună la biserică şi, după Sfânta Liturghie, în sunetele clopotelor, cu steaguri şi lumânări aprinse, se îndreaptă, împreună cu preotul, spre cimitir, unde se oficiază slujba pentru pomenirea celor adormiţi. În unele localităţi, se practică de a merge la cimitir cu ouă încondeiate, cozonac, mâncare, unde sunt sfinţite de către preot şi se împart tuturor, în special celor sărmani şi oropsiţi.

Blajinii sunt fiinţe mitice, care trăiesc pe Tărâmul celălalt, dar păstrează legături cu lumea noastră. Se crede că ei provin din copii nebotezaţi, morţi imediat după naştere. Alţii spun că Rohmanii sunt oameni vechi, care au o credinţă mai curată decât a actualilor pământeni, şi duc cam aceeaşi viaţă ca noi, având oraşe şi sate. La sfârşitul lumii, ei vor lua locul oamenilor pe pământ.
         Li se mai spune Rohmani, Rocamni, Rugmani, Urici şi Oameni Roşii. Ei locuiesc în Ostroavele Albe ale Apei Sâmbetei. Unii dintre ei au apucături duşmănoase.  Cele mai multe legende îi prezintă însă ca pe nişte fiinţe miloase, devotate lui Dumnezeu.”

         Părintele subliniază în încheiere că bucuria de odinioară prilejuită de Paştele Blajinilor, nu mai este aceeaşi, astăzi.

         În Duminica a III-a după Paşti se citeşte Evanghelia lui Marcu 15,43-47 si 16,1-8 -  referitoare la înmormântarea lui Iisus şi la apariţia acestuia a treia zi  în faţa Mariei Magdalena, şi episodul mironosiţelor care vin la mormânt şi nu-L mai găsesc pe Învăţător, ci doar un tânăr  înveşmântat în alb care le-a spus că Iisus a înviat şi să meargă să spună în Galileea, ucenicilor şi lui  Petru.

         Sub titlul atât de inspirat “Bucură-te dăruind” – autorul lucrării explică versetele biblice şi semnificaţia lor.

            În Duminica a IV-a după Paşti   Evanghelia este din Ioan 5, 1-15, referitor la vindecarea  unui bolnav la scăldătoarea din Vitezda, care sufera de 38 de ani.

            Autorul face o pledoarie pentru prietenie.

“În aceasta Duminică, cuvântul Evangheliei ne vorbeşte despre una dintre multele minuni săvârşite de Mântuitorul nostru, în Ierusalim. Aflându-se la o scăldătoare numita Vitezda (sau Bethesda), Domnul a întâlnit pe un om care era bolnav de treizeci şi opt de ani şi nu putea umbla. La acea scăldătoare, în jurul căreia se adunau o mulţime de bolnavi, un înger al Domnului se cobora din vreme în vreme şi tulbura apa, iar primul om care reuşea să intre în apă după acea tulburare, se vindeca.

Cel pe care l-a intâlnit Hristos, neputând umbla, se târa şi de aceea nu ajungea niciodată la timp. El însă astepta în continuare acolo, nutrind speranţa că o dată va reuşi şi el să intre primul în apă şi se va vindeca. Mântuitorului i s-a făcut milă de acel om şi când l-a întâlnit i-a spus: "Ia-ţi patul şi umblă", iar bolnavul s-a vindecat pe loc şi a început a umbla.

Textul evangheliei ne mai dezvăluie un detaliu, un amănunt semnificativ, foarte interesant şi  extrem de important, care merită consemnat şi de care trebuie să ţinem cont. Bietul slăbănog, buimăcit şi intimidat, căci se vedea în faţa unei persoane atât de impunătoare şi uimitoare, a început să-şi plângă necazul înaintea Domnului, zicând: "Doamne, nu am pe nimeni să mă arunce în scăldătoarea aceasta când se tulbură apa, iar până când merg eu altul se coboară înaintea mea” .

Din atâţia oameni care se aflau în acel loc, nu se găsea nimeni ca să-i ajute acestui slăbănog. Pe acesta însă l-a găsit Hristos Fiul lui Dumnezeu. Aşa se şi  prezenta pe Sine Domnul, ca fiind Prietenul celor în nevoi, al celor marginalizaţi, al celor fără prieteni. De multe ori a intrat în casele celor urâţi de oameni sau izolaţi, a mâncat cu ei şi le-a adus mângâiere sufletească, arătându-le o prietenie sinceră. Mulţi din cei care ajungeau să-L cunoască simţeau în El un Prieten devotat, care se interesează de nevoile lor şi le slujeşte. Aceia care-L aveau Prieten, simţeau că bucuria cerului a coborât în mijlocul lor.”

         În Duminica a V-a după Paşti se vorbeşte în Evanghelie despre văduva din Samaria pe care Iisus a întâlnit-o la Fântâna lui Iacov.

         Părintele Şincan explică despre simbolistica fântânii.

“Fântâna este locul unde poţi să-ţi astâmperi setea. Dacă fântâna este mai adâncă, apa ei va fi mai curată şi mai rece. Dezvoltată în textul sacru ca o realitate concretă bine conturată prin ceea ce s-a scris sub inspiraţie divină, tema fântânii, apare în Sfânta Scriptură, în cartea „Facerii”, cap. 24. Sluga lui Avraam, Eliezer, e trimisă de acesta să-i găsească soţie fiului său. Poposeşte la o fântană, şi o întâlneşte pe Rebeca, cea care-i va deveni soţie lui Isaac. Tot în cartea „Facerii”, în cap. 29  apare fântana, ca element de întâlnire între Isaac, şi viitoarea sa soţie. Iar Moise se întâlneşte cu fiicele lui Raguel, preotul din Madian ( Exod 2, 15 - 21), tot lângă fântână.

Dacă Vechiul Testament relatează rolul fântânii în vieţile unor persoane biblice importante pentru istoria omenirii, în Noul Testament, în preajma unei fântâni, lui Hristos i se făcu foame, apoi i se făcu sete, apoi le ţine apostolilor un scurt cuvânt despre holde şi seceriş, realităţi ce duc cu gândul la pâine şi la apă, la lucruri obişnuite cu alte cuvinte.”

Predicile părintelui Şincan sunt adevărate întoarceri în timp, istorisiri reînviate la care cu toţii luăm parte, uneori ca protagonişti pentru că autorul ne introduce cu tact în atmosfera aceea.

De asemenea, ne aminteşte că una din virtuţile creştine pe care Iisus pune mare preţ este caritatea. El ne învaţă să fim buni şi iertători cu semenii noştri şi să împărţim cu ei ce avem.

 “A da de băut unui călător însetat, era considerat ca o datorie sfântă,  însă ura dintre iudei şi samariteni, oprea femeia să facă un bine lui Iisus. Şi se uită la el ciudat, şi toate prejudecăţile care erau în mintea ei au început să se manifeste. (...)

Ca un trăznet din cerul arzător de vară a căzut peste ea declaraţia divină, bruscă, totală. Femeia s-a cutremurat. O mână misterioasă întoarce paginile din istoria vieţii ei şi scoate la iveală lucruri pe care ea le credea ascunse pentru totdeauna. Trăia în păcat şi nu era dispusă să admită acest lucru. Nu putea să nege nimic, dar a încercat să ocolească orice aluzie cu privire la un subiect atât de neplăcut. A început să vorbească despre diferenţele religioase dintre evrei şi samarineni, deşi  nu era interesată de aceste diferenţe, că nu punea preţ pe rânduielile lui Dumnezeu, dar astfel căuta să mute de pe ea lumina reflectorului.

Aşa fac  oamenii, când religia le cere o schimbare în comportamentul lor,  schimbă subiectul. Fiinţa umană nu îşi recunoaşte cu uşurinţă starea disperată. Când însă o face, e cu un pas mai aproape de Împărăţia cerurilor. A încercat  şi ea să  schimbe subiectul. Dar, spre fericirea ei, când L-a întalnit pe Hristos, care i-a dezvăluit calea către viaţa liberă de păcat, cu adânc respect i-a zis: "Doamne văd că eşti prooroc".

Cu adevărat, femeia l-a găsit pe cel de care avea mare trebuinţă. Şi spre lauda ei, a înţeles într-o clipită că trebuie  să se privească pe sine cu onestitate. Mântuitorul,  a ajutat-o să se spovedească şi a vindecat-o de viaţa ei dezordonată. Ba mai mult, s-a dovedit a fi femeie dintr-o bucată şi om de caracter. A devenit  propovăduitoare a cuvântului lui Dumnezeu. Şi nu una oarecare, ci o  sfântă, sfânta Fotini!  Episodul relatat de pericopa evan- ghelică, se încheie în cetatea în care Iisus acceptă să rămână “două zile”, oaspete al poporului samarinean.”

Duminica a VI-a după Paşti (Ioan IX, 1-38) – este Duminica orbului din naştere. Predica are ca titlu: „Judecata fără cap” iar ca motto, cuvintele lui Iisus: „Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii. Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit”.  (Matei 12, 36-37)

Părintele Şincan se apleacă asupra noţiunii de “prejudecată” şi influenţa ei asupra oamenilor. „Definiţia pe care ne-o oferă  Micul Dictionar Enciclopedic, (Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986), referitoare la prejudecată, este următoarea: “Prejudecata este o idee pe care cineva şi-o face, înainte de a avea un minim de informaţii legate de un anumit subiect, eveniment sau persoană. (...)

În Sfânta Scriptură nu există termenul “prejudecată”, însă cartea Sfântă  are multe de spus despre ea. Aflat în plin interogatoriu în faţa lui Pilat, Mântuitorul este întrebat de acesta :“ Tu eşti regele iudeilor?” “ De la tine însuţi zici aceasta, sau alţii ţi-au spus-o despre Mine?”( Ioan 18,33-34 ). Parafrazând cuvintele Mântuitorului, putem înţelege astfel sensul întrebării Lui: “Este convingerea ta personală,  sau este o prejudecată?”

O ilustrare a prejudecăţii o putem găsi şi în relatarea vindecării orbului din naştere, a cărei pericopă evanghelică s-a citit astăzi, la Sfânta Liturghie”.

Aici se ridică o problemă spinoasă. Dacă un om este în necaz, ceilalţi întreabă, aşa cum au făcut şi ucenicii în cazul orbului din naştere: cine a greşit, el sau părinţii lui?

“La întrebarea lipsită de logică a ucenicilor, Iisus le  răspunde: “Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” ( v. 3 ). Domnul Hristos  avea toate motivele să se mânie pe ei, pentru felul greşit în care interpretau lucrurile, pentru prejudecăţile care le dominau mintea, pentru lipsa de logică în gândire, pentru necunoaşterea Scripturilor. Şi totuşi, Iisus le-a răspuns calm, demontând şurub cu şurub prejudecata lor. Dacă ar fi cunoscut mai bine Scripturile, ucenicii nu ar mai fi pus o asemenea întrebare. Cunoaşterea adevărului ne va feri de o mulţime de amăgiri, rătăciri şi prejudecăţi.”

 Împletind în chip duhovnicesc Cuvântul lui Dumnezeu cu practica oamenilor, părintele explică, dând nenumărate exemple,  toate lucrurile, conceptele şi întâmplările care ar putea creea nedumeriri. Pentru că dacă omul nu înţelege, refuză mesajul.

În Duminica a VII-a după Paşti Evanghelia se axează pe cuvintele lui Iisus adresate Tatălui, în legătură cu Preaslăvirea Sa (Ioan XVII, 1-13).

Părintele îşi intitulează predica într-un mod foarte plastic: “Un partener pentru proiectele noastre” şi subliniază prezenţa permanentă a lui Dumnezeu în mijlocul nostru. A doua parte a predicii are ca temă cunoaşterea lui Dumnezeu. „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.”(Ioan 17,3) .

“Calea spre nemurire este aceasta: să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi pe Iisus Hristos pe Care L-a trimis. Unii oameni sunt surprinşi de faptul că Sfântul Ioan vorbeşte despre “a-l cunoaşte” şi nu despre “a crede” în Dumnezeu. Dar “a cunoaşte” este folosit aici într-un sens tipic ebraic, ceva care se întâmplă între două persoane, nu ceva care are loc în capul cuiva.”

Părintele arată şi câteva căi de a-L cunoaşte pe Dumnezeu:

“O cale de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, iubiţi credincioşi, este să citim Sfânta Scriptură. (...)

O altă cale, care ne duce în intimitatea lui Hristos, care ne face să-L simţim, să-L pipăim şi să-L gustăm pe Hristos, sunt Sfintele Taine. În Biserică unde se oficiază Sfintele Taine, omul se întâlneşte cu Dumnezeu.”

Predica despre Rusalii este, desigur, una dintre cele mai relevante, pentru că ea este legată de prezenţa Celei de-a Treia Persoane Divine – Duhul Sfânt.

“Pogorârea Duhului Sfânt este un act istoric şi un fapt vizibil, cu urmări pentru umanitate. În turnul lui Babel, pentru prima oară, neamurile de sub cer încep să înţeleagă, că nu mai pot trăi de capul lor, fără Cuvântul lui Dumnezeu. Acum, se întemeiază Biserica creştină şi primele suflete primesc un certificat de Botez, fiindcă Hristos deja este un Crez. Pogorârea Sfântului Duh este actul prin care Dumnezeu a pecetluit întru eternitate naşterea Bisericii Sale.

Suntem chemaţi astăzi să retrăim un eveniment, nu care s-a petrecut cândva şi care ţine exclusiv de domeniul trecutului, ci la fel de actual şi pentru noi. Este invitaţia pe care Dumnezeu ne-o face şi nouă de a ne sfinţi şi mântui prin Biserică. Aşa după cum apostolii şi contemporanii lor, s-au schimbat radical prin umplerea lor cu darul Duhului Sfânt, fiind apoi capabili să săvârşească fapte la care mai înainte nici măcar nu puteau visa, la fel şi noi suntem chemaţi să ne deschidem sufletele aceluiaşi Duh Sfânt, şi să ne adăpăm din izvorul vieţii celei veşnice care răsare pururea din Biserica lui Hristos.”

Partea a doua a predicii este numită foarte sugestiv: “Zidul plângerilor noastre”

“Se spune că de  două ori pe an, evreii se duc la Zidul Plângerii şi scot bucăţelele de hârtie îndesate între crăpăturile acestuia, apoi le duc pe Muntele Măslinilor unde le îngroapă. Din crăpăturile zidului se scot milioane de bucăţi de hârtie, pentru a face loc noilor rugăciuni. Templul din Ierusalim nu a fost pentru poporul evreu doar un simbol al credinţei lor în Dumnezeu, sau locul suprem al săvârşirii cultului public. Pe muntele unde regele Solomon a zidit pentru prima oară casa lui Dumnezeu, evreii au considerat, pe bună dreptate, că sălăşluieşte Duhul lui Dumnezeu, Care veghează, le ascultă rugăciunile şi îi povăţuieşte.

Citind  acestea, m-am gândit că şi noi avem cu toţii un „zid al plângerilor” noastre.  Un zid pe care-l vizităm uneori doar pentru a ne depune acolo plângerile. Nu şi mulţumirile.  Şi slavă Domnului,  plângeri avem până-i lumea!  Mulţumiri avem puţine! Zidul acesta este Sfânta Biserică. Ea  e mereu vie, modernă, actuală, de o vârstă cu orice popor ce se perindă în istorie.”

        Urmează în ordinea Calendarului Liturgic,  Duminica tuturor Sfinţilor, bazată pe Evanghelia după Matei  X, 32-35; 37-38; XIX, 27-30 . Predica poartă un titlu edificator : « Cine cinsteşte sfinţii, nu este niciodată singur ».

« Cinstirea lor are ca scop păstrarea vie în memoria Bisericii luptătoare, a vieţii şi a faptelor bune săvârşite de aceştia, spre a servi drept pilde vrednice de urmat pentru credincioşii din toate veacurile. Prezenţa lor ne dă curaj. Sunt cei mai apropiaţi prieteni ai omului. În ceruri fiind,  cunosc nevoile celor de pe pământ, se bucură sau se întristează de faptele noastre şi pot interveni atunci când sunt chemaţi în ajutor. În lumea celor adormiţi se roagă lui Dumnezeu pentru sănătatea, pacea, ferirea de orice rău a tuturor celor care pomenesc şi măresc  pe pământ numele lor. Pe Dumnezeu Îl cinstim pentru că El este creatorul şi Stăpânul nostru suprem, iar pe sfinţi, pentru că sunt slujitorii şi prietenii Lui. Pe Dumnezeu Îl cinstim pentru Sine Însuşi, iar pe sfinţi, pentru darurile pe care le-au primit de la Dumnezeu.

În cultul Bisericii Ortodoxe, cinstirea Sfinţilor ocupă un loc de seamă, iar slujbele prin care cerem ajutorul şi mijlocirea lor pentru mântuire, sunt multe şi felurite. Cinstirea sfinţilor nu este un obicei, o tradiţie omenească, ceva fără temei, ci o poruncă divină, cuprinsă în Sfânta Scriptură. Sfântul şi Marele Apostol Pavel, adresându-se neamului său zicea: " Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi le urmaţi credinţa" (Evr. 13, 7). Cuvântul acesta este o porunca azi şi pentru noi.”

Părintele încheie astfel predica sa:

 “În viaţa de zi cu zi omul are nevoie de modele pentru a se ghida. Modelele crestinului sunt sfinţii.”

În partea a doua a predicii, autorul subliniază că aceasta este “O sărbătoare plină de  speranţă”:

 “Biserica, se face astăzi purtătoarea de cuvânt a valorii care se numeşte: “sfinţenie”.

Nu este uşor pentru oameni să înţeleagă ce înseamnă să fii sfânt, ce înseamnă sfinţenia. Le este  greu şi  celor care, în fiecare dimineaţă, după ce se trezesc, încep ziua cu rugăciunea, “în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Unii însă au anumite standarde la care se raportează. Omul pragmatic al zilelor noastre ar spune astfel: fericiţi cei bogaţi, cei care râd şi se distrează, cei vicleni care nu sunt prinşi. Sunt fericiţi cei care pretind, cer şi obţin totul imediat, cei puternici, cei care duc războaie şi le câştigă, sau cei care-i persecută pe alţii. Fără îndoială, toţi oamenii caută fericirea. Dar este riscul de a o căuta în locuri şi moduri greşite. Cei mai mulţi  se înghesuie în aceleaşi locuri.”

Părintele lansează următoarea întrebare:

 “Este posibilă sfinţenia? Un răspuns ar trebui să îl căutăm în perioada de început a Bisericii, în timpul când creştinismul se propovaduia în taină, când în Biserică apăreau primii martiri pentru credinţă.  Un alt  răspuns ar trebui să-l căutăm  în perioada Sfinţilor Părinţi, a celor care au aprofundat învăţătura Bisericii, au apărat-o împotriva erorilor dogmatice, a ereziilor şi a schismelor.  Un alt răspuns trebuie să-l căutăm în timpul Sfântului  Ioan Gură de Aur, când căutarea bogăţiei era pe primul loc în viaţa tuturor. El, sfântul,  îl îndemna pe bogat zicând : "Averile pe care le pui în mâna săracilor le pui într-o visterie sigură”.

 Iar în încheiere, adresează o invitaţie tuturor creştinilor:

“Avem obiceiul să îngenunchem în faţa sfinţilor, dar astăzi mai mult ca oricând fiecare sfânt, ne face un semn şi ne spune: "Acum ridică-te, mergi, şi fă şi tu ceva".

Duminica a doua după Rusalii – are ca Evanghelie chemarea lui Petru şi a lui Andrei de către Iisus pentru a-i face “pescari de oameni.” (Matei IV, 18-23),  numindu-i pe sfinţi “Ambasadorii cerului pe pământ”.

         Părintele oferă şi o definiţie a sfântului, dată de Dan Puric.

« Ştiţi ce este un sfânt? Un sfânt este un om din univers, ca şi noi, care îşi face sufletul şi trupul treaptă pe care Dumnezeu să coboare, să ne ierte şi să ne ajute. Şi ca să-şi facă trupul treaptă, el trebuie să fie de o curăţie extraordinară. (Dan Puric).

A treia Duminică după Rusalii  -  (Matei VI, 22-33) – se referă la ispite, la « Îngrijorările vieţii » şi la « Prioritatea priorităţilor » „o chemare din partea Mântuitorului  Hristos, ca mai înainte de a ne îngriji de trup,  să vedem ce este mai folositor sufletului. "Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă", (Mt. 6,33)  a spus Domnul. (...)

Iar în Evanghelia după Ioan, cap.16,v.33, Domnul Hristos avertizează şi îmbărbătează în acelaşi timp: "În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea".

Duminica a IV-a după Rusalii (Matei VIII, 5-13) – referitor la vindecarea slugii sutaşului, un exemplu minunat de grijă a stăpânului pentru slujitorul său şi de milostivire a lui Iisus care a văzut credinţa acestui sutaş şi i-a îndeplinit dorinţa: “Facă-ţi-se ţie după credinţa ta”.

Duminica a V-a după Rusalii (Matei VIII, 28-34; IX,1) – eliberarea celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarenilor.

Autorul insistă asaupra pasajului scripturistic în care cei din Gadara L-au rugat pe Iisus să plece. Predica este intitulată: “Rămâi, nu pleca”.

“Fiecare dintre noi ne întâlnim cu Iisus în fel de fel de circumstanţe. În bucurie, în durere, în boală, în speranţă, în dezamăgire, în câştiguri şi pierderi. Dar nici un moment nu este nepotrivit de a-I spune lui Hristos  „rămâi" şi  nici o ocazie nu este justificată de a-I spune „pleacă". Unii se întâlnesc cu El numai o dată, precum gadarenii. Alţii se întâlnesc o dată şi încă o dată şi încă o dată. De mai multe ori.

În Sfinta Scriptura, Domnul Hristos spune:" Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine." (Apocalipsa 3:20). Acestea sunt cuvintele Lui. Şi cuvintele Lui sună ca o invitaţie.

Iată invitaţia Lui: „Eu stau la uşă şi bat". El vrea o întâlnire cu fiecare faţă în faţă. Să stea la masă cu noi. La masa mântuirii noastre. Dar nu intră cu forţa, ci bate. Revoltător de frumoasă aceasta privelişte. Regele cerului bate la uşă şi aşteaptă. Şi bate iar şi asteapta din nou. Doar doar, va auzi marele raspuns de la noi : „Intră"!”

Duminica a VII-a după Rusalii  (Matei IX, 27-35)  - vindecarea celor doi orbi şi a unui mut demonizat.

Această predică are în componenţa sa, aşa cum spune părintele “O

 întrebare interesantă şi un răspuns pe măsură : « Şi Iisus i-a zis (Martei): Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.    Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac. Crezi tu aceasta? (Ioan 11,25-26)”.

Duminica a VIII-a după Rusalii (Matei XIV, 14-22) – este episodul înmulţirii pâinilor şi a peştilor. Predica este intitulată: Pâinea iubirii – şi reflectă Iubirea şi Milostivirea Divină.

A IX-a Duminică după Rusalii - (Matei, XIV, v. 22-34) este episodul când, Iisus aflat în corabie cu ucenicii, îl îndeamnă pe Petru să meargă pe apă, după ce Iisus  potolise furtuna.

         Şi precizează părintele Şincan: „Fragmentul evanghelic nu este o parabolă, o istorioară moralizatoare imaginată de Domnul nostru Iisus Hristos,  ci o situaţie concretă, ceva ce s-a petrecut în realitate. Vă propun să-i însoţim pe ucenicii Domnului Hristos într-o călătorie pe Marea Galileii, pentru a înţelege câte ceva din tainele călătoriei pe care fiecare dintre noi o facem pe “marea vieţii”,  spre ţărmul celălalt. (...)

În timp ce Mântuitorul era în rugăciune, ucenicii erau în corabia ce-i purta pe lacul cuprins de furtună, cu valuri enorme şi vânturi puternice, luptându-se în miez de noapte să ajungă la celălalt mal al lacului. Erau pescari experimentaţi, dar acum erau îngrijoraţi. Aveau nevoie de sprijin.  În zorii dimineţii le-a venit în ajutor Bunul lor Învăţător, ca să le dea o lecţie de credinţă, de viaţă, de biruinţă. A venit mergând pe ape,  ca pe uscat. Când L-au zărit cei doisprezece, i-a apucat teama şi au început să strige, crezând că este o nălucă, dar Iisus le-a zis: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! Doamne, I-a răspuns Petru, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe ape”. Domnul i-a poruncit să vină şi Petru a început să meargă pe ape, păşind spre Învăţătorul,  dar valurile parcă erau şi mai mari şi vântul bătea mai tare, iar lui Petru i-a slăbit credinţa şi a început să se afunde în apă şi disperat a strigat: „Doamne, scapă-mă!”„Îndată, Iisus a întins mâna, l-a apucat, şi i-a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” După ce Mântuitorul şi cu Petru s-au suit în corabie, vântul s-a oprit, iar cei ce erau în corabie au venit de s-au închinat înaintea Lui, şi I-au zis: „Cu adevărat, Tu eşti Fiul Lui Dumnezeu!” Faptul că s-a întâmplat şi altădată,  ca mica lor corabie să fie surprinsă de furtună pe Marea Galileii, are o semnificaţie importantă (Mat. 8:23-27). În timpul acelui incident, Iisus era cu ei în corabie, dar dormea. Spăimântaţi de valuri, ei L-au deşteptat, spunându-i: “Doamne, mântuieşte-ne, că pierim”. Şi atunci au auzit de la El o mustrare blândă: “De ce vă este frică, puţin credincioşilor”, şi a certat marea şi vântul şi s-a făcut linişte deplină. “Cine este Acesta,  se întrebau ei,  că şi vânturile şi marea ascultă de El?” (Mat. 8, 27).

Iată o evanghelie pe care o “traim“  şi noi de  multe ori. Una din realităţile cele mai neplăcute ale vieţii, este cea a furtunii.”

Duminica a X-a după Rusalii (Matei XVII, 14-23) – predica poartă titlul: “Eu alerg la Dumnezeu şi-I arăt necazul meu  şi se bazează pe

îndemnul: "Bucuraţi-vă în nădejde. Fiţi răbdători în necaz. Stăruiţi în rugăciune" (Romani 12:12)

         Părintele aduce exemple, pilde şi sfaturi, de cum trebuie să se comporte omul în necaz. “Ce ne spune Sfânta Scriptură în asemenea momente? Că  Dumnezeu ştie  necazul nostru şi  Lui Îi pasă de noi. "Aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuşi îngrijeşte de voi" (1 Petru 5:7). Nu numai că El cunoaşte necazul nostru, întrucât îl vede, ci de fapt El îl împărtăşeşte cu noi. El a luat natura nostră, fiind făcut în toate lucrurile asemenea fraţilor Săi. Chiar dacă ar veni moartea, nu trebuie să ne zguduie credinţa, pentru că El a murit şi  prin acest fapt a biruit moartea. Chiar şi în aceasta ne putem bucura. "Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia? Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Iisus Hristos, Domnul nostru." (Romani 8:35-39) Oricare ar fi pericolul, oricât de năprasnică furtuna, noi putem rămâne calmi având încrederea ca Acela pe care-L căutăm cu disperare şi care domneşte peste toate lucrurile, este cu noi.”

Duminica a XI-a după Rusalii aduce pilda datornicilor din (Matei XVIII, 23-35).  Dumnezeu ne adresează îndemnul: Iertaţi şi veţi fi iertaţi:

“În Duminica a XI-a după Rusalii, Sfânta noastră Biserică ne pune înainte o pildă teribilă rostită de Mântuitorul Hristos, a datornicului nemilostiv, care ne prilejuieşte o meditaţie asupra împietririi inimii, nerecunoştinţei şi nemilostivirii, de care putem fi capabili noi, oamenii, chiar atunci când ni se face un bine, dar mai ales asupra unui lucru atât de simplu şi atât de greu totodată cum este iertarea.”

De asemenea, predica mai pune în evidenţă faptul că:

”Cea mai mare virtute creştină este iubirea. Ea este viaţa noastră si avem nevoie de ea ca de aer. De aceea, spune Sfantul Ioan evanghelistul: “Dumnezeu este iubire”. Iar iertarea, împăcarea, milostenia, cercetarea bolnavilor, primirea străinilor şi altele asemenea, sunt fiicele cele mai mari ale iubirii creştine. Iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele, sunt poruncile cele mai mari din Sfânta Evanghelie care stau la temelia mântuirii noastre. De felul cum vom şti să iertăm, să ajutăm aproapele, să răbdăm pe toţi, să facem pace, să nu ne răzbunăm. De aceasta depinde pacea noastră, bucuria vieţii noastre, mântuirea fiecăruia dintre noi. (...) Într-o lume ca cea în care trăim, iubirea aproapelui este unica soluţie. Într-un lanţ al urii, ca din nou să domnească pacea, e necesar să fie cineva care să rupă acest lanţ, altfel duşmănia şi rănile provocate persistă la infinit. Dacă vom aştepta mereu ca celălalt să ierte primul, pacea nu va veni niciodată. Iubeşte primul şi iartă primul, pentru că nu vei avea nimic de pierdut! Avem nevoie de iertare ca de aer.  În lumina evangheliei de astăzi, descoperim cine trebuie să fim noi cu adevărat pentru fraţii noştri. Cu toţii greşim şi primim iertarea,  cu toţii avem dreptul şi datoria de a ierta. Aşa să ne ajute Dumnezeu!”

Duminica a XII-a după Rusalii – Evanghelia se referă la tânărul care a dorit să-L urmeze pe Iisus, dar care nu s-a putut despărţi de averile sale prilejuind Învăţătorului următoarea remarcă: „Iar Iisus a zis ucenicilor Săi: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în împărăţia cerurilor. Şi iarăşi zic vouă că mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu. Auzind, ucenicii s-au uimit foarte, zicând: Dar cine poate să se mântuiască? Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă. (Matei XIX, 16-26)

         Următoarea Duminică de după Rusalii, cea de-a 13-a – se referă la Vie, la stăpân şi la pilda lucrătorilor răi, nerecunoştinţa şi nestatornicia lor.

         „Zis-a lor Iisus: Au n-aţi citit niciodată în Scripturi: "Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta şi este lucru minunat în ochii noştri"? De aceea vă spun că împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei. Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va strivi. (Matei XXI, 33-44)”

         Autorul lucrării spune: “Totuşi, iubirea sfârşeşte prin a învinge ura, oricât de înverşunată ar fi ea. Dumnezeu Îşi continuă planul de mântuire, cu sau fără voia poporului. Pentru realizarea planului Său, Dumnezeu foloseşte  Întruparea. “Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.“(Ioan 3,16) “Şi Cuvântul s-a făcut trup“. (Ioan 1,14)  Odată cu venirea lui Hristos, Dumnezeu nu se va mai îndepărta de via Lui, care e Biserica, pentru că această vie e însuşi Hristos. Înfiinţând un nou popor, Biserica, Hristos nu rămâne în afara ei, ci îi este Cap, piatră de temelie. În plus, toţi cei care cred în Hristos intră în componenţa Bisericii. Dumnezeu a triumfat!   Împărăţia a fost luată din mâinile viticultorilor răi şi a fost încredinţată “unui popor care o va face să rodească“. (Matei 21,42) Via va da roadele aşteptate pentru că în ea lucrează acum Fiul Stăpânului care a fost trimis de către Tatăl Său şi care va lucra până când întreaga vie va da roadele cele mai bogate.”

         Duminica Înaintea Înălţării Sfintei Cruci (Ioan III, 13-17) are ca titlu firesc “Cruce sfântă, părăsită” – şi izvorăşte din versurile unui poet mistic, Traian Dorz. Părintene Şincan aduce precizări în privinţa crucii ca obiect de cult, ca simbol, ori ca  simple obiect de decor. “Pentru persoana care nu crede în “Crucea lui Hristos”, Crucea rămâne un simplu obiect de decor, un element de înfrumuseţare care nu diferă cu nimic de alte simboluri orientale purtate la gât, pe mână, sau în alte locuri de pseudo-creştini. Purtată în felul acesta, Crucea devine o ofensă adusă lui Hristos.”

         A doua parte a predicii se axează pe Convorbirea Domnului Hristos cu Nicodim. “Sfintele Evanghelii  redau  şi convorbiri personale, cum au fost cele cu ucenicii Săi,  cu Nicodim sau cu Samariteanca.  Din  grupul de prieteni ai Mântuitorului Hristos, Evanghelia de azi, din  Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci, pomeneşte şi reţine numele  acestui personaj de reală duioşie, sincer preocupat să dezlege sensurile şi tainele învăţăturii lui Iisus, un urmaş neabătut, devotat şi aprig apărător al Lui în faţa claselor ostile. Numele acestui iudeu fruntaş şi fariseu învăţat,  era Nicodim. Cu tact şi cu prudenţă, pentru a nu fi detectat de ceata fariseilor, care taxau cu severitate orice formă de trădare sau de inconsecvenţă a membrilor săi, Nicodim s-a strecurat, învăluit de întunericul nopţii în casa unde locuia Iisus. Biruit de curiozitate şi de dorinţa de a afla cât mai grabnic din gura Învăţătorului adevărurile care îl frământau, Nicodim deschide discuţia printr-o mărturisire de credinţă, cel puţin la fel de impresionantă ca cea a sutaşului ce asigura ordinea şi tipicul în ziua răstignirii lui Iisus. În clipa când Iisus şi-a dat duhul pe cruce, forţele naturii s-au dezlănţuit cu atâta furie încât "catapeteasma templului s-a sfâşiat în două de sus până jos, pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat: mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor s-au sculat. Şi ieşind din morminte după Învierea Lui, au intrat în Sfânta Cetate şi s-au arătat multora" (Matei XXVII, 51-53).  Năucit de iuţeala şi forţa fenomenelor, păgânul sutaş roman, încrustează pe răbojul veşniciei,  neştersele cuvinte: "Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu era Acesta"

(Matei XXVII, 54).”

Părintele explică sintagma “a doua naştere”. “În istoria relaţiilor divino-umane, întâlnirea lui Domnului Iisus cu Nicodim, constituie un moment notabil de cea mai mare însemnătate, deoarece, Iisus îi limpezeşte acestuia,  neclarităţile de credinţă referitoare la naşterea "de sus" şi naşterea "din apă şi din duh". Astfel, la fel ca ucenicii, ca Nicodim şi ca mulţi alţii asemenea lor, suntem şi noi chemaţi a ne pregăti pentru înţelegerea Crucii Mântuitorului, spre a ne duce cu demnitate, apoi, propria cruce a vieţii, în sens de misiune creştină curajoasă şi jertfelnică înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor.”

Duminica după Înalţarea  Sfintei Cruci are drept Evanghelie  (Marcu VIII, 34-38; IX, 1), şi se referă tot la urmarea Crucii şi la purtarea ei  cu demnitate.

Duminica a  XIV-a după Rusalii – Parabola nunţii fiului de împărat, (Matei 22,1-14), una din pildele Împărăţiei cerurilor.

         „Pilda nunţii fiului de împărat este o pilda relativ simplă, dar plină de semnificaţii: Fiul de Împărat care face nunta este Domnul Hristos; Împăratul este Tatăl Ceresc; nunta este legatura dintre Hristos şi Biserica Sa; cei chemaţi la nuntă sunt cei chemaţi să creadă în Hristos, până la sfarşitul lumii. Dacă evreii, popor ales, au refuzat chemarea la nuntă, au fost poftite „neamurile toate”, prin predica Apostolilor, care L-au vestit pe Hristos în întreaga lume. S-ar putea spune că au fost găsiţi, în sfârşit, oamenii care să stea la masa Mirelui.”

         Duminica a XV-a după Rusalii se referă la întrbarea:”Care poruncă este mai mare în Lege? El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă.   Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii.” (Matei 22,35-46).

         Predica este deosebit de grăitoare şi poartă titlul: Iubirea este esenţialul vieţii. Se defineşte cu acest prilej, conceptul de “aproapele  nostru”.

         Duminica a XVI-a după Rusalii – are ca Evanghelie pricopa din (Matei 25, 14-30) cu privire la pilda talanţilor, una dintre cele mai frumoase pilde despre darurile lui Dumnezeu.

         Duminica următoare  (Matei 15, 21-28) o are în centru pe femeia cananeiancă a cărei fiică era stăpânită de demon iar predica se intitulează semnificativ: “Rugăciunile mamei ne urmează peste tot”.

         Duminica a XVIII-a după Rusalii se referă la ceea ce în Biblie se numeşte “Pescuirea minunată” (Luca 5,1-11).

Evanghelia după Sfântul Luca istoriseşte momentul în care Mântuitorul cheamă la apostolat primii ucenici.

Duminica a XIX-a după Rusalii – Îndemnurile Mântuitorului de a întoarce răul în bine şi de a întoarce şi celălalt obraz, celui care ne-a lovit.  (Luca VI, 31-36). Această pericopă este un fragment din “Predica de pe Munte” în care  Învăţătorul insistă asupra a trei fapte bune: iertarea, milostenia şi postul.

         În partea a doua a predicii se vorbeşte despre iubirea vrăjmaşilor.

         Părintele Şincan concluzionează: “De multe ori credem că, a ierta pe cineva este un favor pe care i-l facem acelei persoane. În realitate însă, acesta este cel mai mare favor pe care ni-l putem face chiar nouă înşine”.

         Duminica a XX-a după Rusalii – este axată pe învierea fiului văduvei din Naim (Luca 7, 11-16).

Următoarea duminică are în centru pilda Semănătorului din (Lc 8,5-15).

Duminica a XXII-a după Rusalii – se referă la Pilda bogatului şi a săracului Lazăr, ajuns în sânul lui Avraam (Lc 16,19-31).

Duminica a XXIII-a după Rusalii are în centru pe demonizatul din ţinutul Gerghesenilor, iar predica se intitulează sugestiv: “Diavolul  nu e  jucărie de copii ».

Duminica a XXIV-a după Rusalii. (Lc 8,41-56) – Învierea fiicei lui Iair. Ca titlu, predica sună aşa: “Moartea nu e o alegere. Dar viaţa… este” – şi ca motto o strofă din poezia lui Alexandru Vlahuţă “Dormi în pace”.

Duminica a XXV-a după Rusalii – are ca subiect pilda samarineanului

milostiv şi a omului căzut care cobora de la Ierusalim la Ierihon.(Lc 10,25-37).

Părintele Şincan oferă poveţe « Despre ştiinţa de a călători », despre căderi şi ridicări şi despre cum să-l ajutăm pe aproapele nostru atunci când îl vedem căzut.

Duminica a XXVI-a după Rusalii – se referă la Pilda bogatului care-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu  (Luca XII, 16-21).

        A XXVII-a Duminică după Rusalii – are în centru pilda femeii gârbove care avea de doisprezce ani un duh de neputinţă şi se duce la sinagogă şi este vindecată în zi de sâmbătă spre indignarea mai-marelui sinagogii (Lc 13,10-17). Predica  se numeşte: “Ascultă-mă cu ochii”.

         Duminica a XXVIII-a după Rusalii se referă la parabola celui care a invitat la cină pe mai mulţi, dar fiecare a găsit un motiv să nu se ducă şi atunci i-a invitat pe străinii care treceau pe acolo. (Lc 14,16-24).

Duminica a XXIX-a după Rusalii – Parabola celor zece leproşi care au fost vindecaţi şi dintre toţi, doar unul s-a întors la Iisus ca să-i mulţumească. (Luca 17, 12-19). Predica se numeşte : « Ce seamănă omul aceea va culege » - şi titlul  este destul de sugestiv. «Sfânta Scriptură afirmă limpede şi clar că omul are  libertatea să aleagă ceea ce vrea în viaţă şi apoi să suporte consecinţele propriei alegeri. (…) Dumnezeu îngăduie lipsurile şi neajunsurile în viaţa noastră, nu fără un scop anume. O nenorocire gravă, o boală grea şi istovitoare, ne  face să înţelegem că suntem nimic şi totodată ne determină să ne gândim la Dumnezeu, să ne plângem păcatele, şi cu durere în suflet să cerem dumnezeiască milă şi ajutor. În felul acesta vom şti, unde  vom petrece veşnicia”.

Duminica a XXX-a după Rusalii (Luca 18, 18-24) – aceeaşi pildă a tânărului bogat care nu se îndură să  se lepede de averile sale şi să-L urmeze pe Iisus.

Duminica dinaintea Naşterii Domnului. Predica are ca titlu - Să-L căutăm pe Dumnezeu – şi se axează pe călătoria celor trei Magi – călăuziţi de steaua de la Răsărit.

Predica despre Crăciun nu mai are nevoie de prezentare. Întrebarea, însă, din final, ne pune pe gânduri: „Nu cumva în prag de sărbatoare, sacul bunătăţilor ne este gol? “

Duminica după Naşterea Domnului (Matei 2,13-23) are în centru Fuga în Egipt a Familiei Sfinte.

Duminica dinaintea Botezului Domnului (Marcu 1,1-8) – predica poartă titlul: Un om nou, cu un mesaj nou. În centrul predicii este figura lui Ioan Botzătorul  "Iată Eu trimit îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va pregăti calea Ta. Glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui".(Marcu 1, 2-3).

“Astfel era noul profet. Se numea Ioan, iar poporul i-a dat numele de Botezătorul, fiindcă chema pe oameni la pocăinţă şi-i boteza în râul Iordan afundându-i cu tot trupul în apă. El zicea poporului: "Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor! Auziţi, împărăţia cerurilor, nu a pământu-lui, cum cred unii!

        Mulţimea venea şi se îngrămădea în jurul lui, ca să-l asculte, din toate parţile, din Ierusalim, din Pereea, din Samaria, din Galileea, veneau farisei, saduchei, cărturari, veneau preoţi, vameşi şi soldaţi.  Veneau şi cei cei umiliţi şi cei  săraci. Mulţimea alerga pe malul Iordanului, să primească botezul şi se mărturisea de pacatele ei. Ioan  Botezătorul era un om nou cu un mesaj nou. Văzând ei pe Ioan  ziceau între ei: "Nu cumva este acesta Mesia, Hristos?”  Ioan însă  le răspundea: "Eu vă botez cu apă, dar vine Cel mai tare decât mine, căruia nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei Lui. Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc”! Tuturor, Ioan le răspundea ca un adevărat profet ce era. (...)

Sfântul Ioan Botezătorul nu va înceta niciodată să fie cel care pregăteşte calea ce duce la Hristos. Chemarea lui la pocăinţă, la reînnoirea sufletească, îşi păstrează, şi astăzi, întreaga ei actualitate” – spune părintele Şincan în predica acestei zile.

Duminica după Botezul Domnului Începutul propovăduirii lui Iisus a Veştii celei bune că s-a apropiat Împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 4,12- 17).

        “Cu Hristos în faţa ispitelor” – aşa se intitulează predica iar cea de a doua parte, Smerenia întrupată – se referă la îndemnul lui Iisus de a purta Jugul său : „Luaţi jugul meu peste voi şi vă învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihna sufletelor voastre”. (Matei 11, 29).

         Duminica a XXXI-a după Rusalii se referă la  Lc 18,35-43 Orbul condamnat la "lumină". Orbul îl recunoaşte pe Iisus. « Ce ironie a vietii! Un orb vede ceea ce nu reuşesc să vadă cei care au ochi! Sufletul lui vede ceea ce ochii multora nu percep. (...) Grea trebuie să fi fost  suferinţa orbului din naştere.  Dar suferinţa celor ale căror suflete nu percepeau Lumina Dumnezeiască era şi mai mare, iar "drumul" vieţii lor îi ducea spre pierzanie”.

         Duminica a XXXII-a după Rusalii (Luca 19,1-10) se referă la  mai-marele vameşilor, bogatul Zaheu care s-a suit într-un sicomor ca să-L poată vedea pe Iisus şi apoi L-a ospeţit pe Dumnzeu în casa lui. Dumnezeu i–a dăruit harul de a-şi vedea propriile păcate şi să se îndrepte, împărăţind jumătate de averea lui săracilor pe care-i năpăstuise până atunci.

         Predica împrumută cuvintele Maicii Tereza de Calcutta: “Dacă îi judeci pe oameni, nu mai ai timp să-i iubeşti”.

         Ca aprofundare a acestei pericope evanghelice, părintele Şincan aduce noi argumente în partea a doua a predicii, intitulată: “Colectorul de taxe căzut în dizgraţia tuturor”.

         “În pregătirea postului Paştelui, pericopa cu Zacheu vameşul, ne vorbeşte despre setea de Dumnezeu, care, altfel spus, e setea de fericire.

Două categorii de oameni erau greu de mântuit în Israel. Vameşii care storceau taxele de la evrei în folosul străinilor şi prostituatele care storceau taxe de pe unde puteau. Interlocutorii, cărora Iisus le spusese că vameşii şi "fetele de pe centură", vor ajunge în cer înaintea lor, erau iudeii pioşi şi credincioşi, convinşi de corectitudinea lor, pentru că respectau Legea iudaică pe care o identificau cu voia lui Dumnezeu. Adică aceştia, vameşii şi desfrânatele, mai aveau o şansă la mântuire, dacă se pocăiau, însă fariseii în neprihănirea lor nu se mai puteau pocăi, că n-aveau de ce.

În "Salonul de înfrumuseţare al sufletului", patronat de Iisus, vameşii, prostituatele pocăite şi săracii care l-au însoţit pe El prin Iudeea, erau ridicaţi la statutul de oameni. Domnul Hristos mântuise deja un vameş, pe Matei. Apoi îi mântuise şi şeful. Pe unul micuţ, chel şi burtos, din vărful unui sicomor: Zacheu.”

În Duminica a XXXIII-a după Rusalii (Vameşul si fariseul) (Luca 18, 10-14), părintele Şincan subliniază faptul că “Dumnezeu  se uită la inimă” şi nu la înfăţişarea exterioară a omului.

“Ne putem da seama uşor  - spune părintele Şincan, - că Mântuitorul a vrut să scoată astăzi în evidenţă un păcat: mândria, şi o virtute: smerenia. Din aceste motive, parabola a fost, este şi va fi de-a pururi actuală, căci farisei, adică oameni mândri, făţarnici şi prefăcuţi au trăit şi vor trăi întotdeauna.

Duminica a XXXIV-a după Rusalii are ca Evanghelie pilda Fiului risipitor (Luca 15,11-32). Predica se numeşte, pe bună dreptate “O poveste de iubire fără sfârşit”. După ce explică parabola, îmbogăţită cu exemple grăitoare, părintele conchide: “Dacă este cineva departe de casa părintească, departe de Dumnezeu şi de Biserica Lui, dacă este cineva singur, părăsit, care îşi vede viaţa ratată si visele spulberate, să-şi aducă aminte că pilda Fiului Risipitor este o delicată şi discretă declaraţie de dragoste a lui Hristos pentru noi.”

         Următoarea Duminică se referă la  Înfricoşătoarea Judecată (Matei 25,31-46) – şi se referă la credinţa şi faptele noastre după care vom fi judecaţi la sfârşitul timpurilor.

„Duminica de astăzi se numeşte  Duminica Judecăţii, Duminica în care se pomeneşte Judecata de apoi, sau Judecata viitoare, ultima Judecată, la care se vor prezenta  în faţa lui Dumnezeu toţi oamenii de pe pământ. O zi straşnică şi înspăimântătoare. (...)

Ne găsim, cu acest fragment, în faţa uneia dintre paginile cele mai frumoase şi mai intense din literatura religioasă a tuturor popoarelor şi a tuturor timpurilor. Nimeni înainte de Hristos nu reuşise să spună cu mai mare claritate şi simplitate în ce consistă  judecata lui Dumnezeu. Potrivit  acesteia,  cei necredincioşi nu vor fi judecaţi pentru că sunt răi, ci pentru că nu au lucrat binele, nu au putut iubi şi nu au putut ieşi din egoismul lor  distructiv. 

Din analiza fragmentul scripturistic, uşor ne dăm seama că ne găsim în faţa unei sinteze a Evangheliei, care a fost ordonată în jurul poruncii iubirii.  Domnul Hristos  ne spune că la judecată, unul dintre criteriile după care ne va judeca va fi acesta: Cu ce fel de judecată ai judecat tu pe alţii, cu aceea vei fi judecat  şi tu! De ce? Pentru că prin judecata ta, ai scos la iveală ce era în adâncul tău, şi ai făcut rău altora prin ceea ce era în tine! Răul pe care l-ai făcut celor cărora le-ai aplicat cuvinte înjositoare, umilitoare, şi ucigătoare, trebuie să cadă acum asupra ta”.

În această pericopă este cuprinsă şi Regula de Aur a creştinismului.

Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (Matei 6, 14-21) – mai este numită şi Duminica Iertării „întrucât  în această zi ne amintim de căderea în păcat a lui Adam şi a Evei, de faptul că ei au pierdut  Raiul,  mâncând din ”fructul oprit”,  şi în loc să recunoască  păcatul neascultării de Dumnezeu şi să-şi ceară iertare, amândoi au pus vina pe altcineva. Acest păcat se numeşte păcatul strămoşesc, fiindcă îşi are originea în căderea protopărinţilor noştri. De la acel moment, păcatul s-a transmis din generaţie în generaţie la toată omenirea,  şi noi, ca descendenţi ai lui Adam, am moştenit păcatul de la ei,  şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, întrucât “plata păcatului este moartea” (Romani 6:23). Căderea a fost cel mai dramatic moment  pentru toată istoria omenirii.”    

Secţiunea a II-a a lucrării se referă la “Predici la sărbători de peste an” – şi începe cu Ioan Botezătorul, “ultimul şi cel mai mare profet al evreilor”. O altă Sărbătoare este “Întâmpinarea Domnului” (Luca 2, 21-40) şi predica se numeşte “ În templu, cu Mesia în braţe”.

“Întâmpinarea Domnului, ultimul praznic împărătesc care ne aminteşte de pruncia Mântuitorului Hristos, este un eveniment care nu trece neobservat.  În fiecare an, la  2 februarie, biserica noastră sărbătoreşte această importanta zi, în amintirea împlinirii de către Sfânta Fecioară Maria şi a dreptului Iosif, a două porunci ale Legii lui Moise: slujba curăţirii unei femei la 40 de zile de la naştere şi ceremonia închinării primului născut de parte bărbătească lui Dumnezeu (Lc. 2, 22-23).  Misterul sărbătorit nu are menirea să ne surprindă ca eveniment istoric, fiindcă este strâns legat de cel al naşterii Domnului, de Crăciun şi Anul Nou. Acum pruncul Iisus este prezentat la templu ca să împlinească, să ia asupra sa, să desăvârşească tot ce s-a scris despre el în Legea lui Moise, în profeţi şi în psalmi (cf. Lc 24,44).”

Sărbătoarea Maicii Domnului (Luca 1,24-38) – şi se referă la Bunavestire de către Îngerul Gabriel a Naşterii Pruncului Iisus.

         O altă sărbătoare este a Sfântului  Gheorghe purtătorul de biruinţă iar Evanghelia zilei este din Luca 21, 12-19 referitor la pătimirile suferite de cei care-l mărturisesc pe Hristos. Unul din aceşti mărturisitori, a fost “Tânarul Gheorghe care  a mărturisit deschis, în faţa întregii curţi imperiale, că este şi va rămâne creştin. A fost supus la chinuri inimaginabile: lovit cu suliţa, bătut la tălpi, strivit cu lespezi de piatră aşezate pe piept, chinuit pe roată, aruncat în groapa cu var, silit să poarte încălţăminte din cuie, obligat să bea otravă, bătut cu bestialitate. El a îndurat toate acestea cu o răbdare extraordinară. Văzând tăria credinţei lui, toţi cei de faţă s-au convertit la creştinism, depărtându-se de idolatrie.

Istoriografii bisericesti, au notat că suferinţele îndurate l-au purificat sufleteşte, dându-i puteri duhovniceşti luminate.  

Se spune că, în temniţă fiind, atingându-se de un mort, acesta a înviat pe loc. Însăşi împărăteasa Alexandra, soţia lui Diocleţian, s-a convertit la creştinism şi şi-a mărturisit credinţa în Mântuitorul Hristos. Împăratul, orbit de furie, a dat poruncă să li se taie capetele amândurora. Slăbită, împărăteasa a murit înainte de a ajunge la locul execuţiei.

Pe 23 aprilie 303, Sfântului Gheorghe i s-a tăiat capul, în faţa întregii oştiri, sufletul său primind cununa muceniciei ».

Înălţarea Domnului o altă sărbătoare importantă a Bisericii.

“Şi iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus. Şi i-a dus afară până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer. Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Şi erau în toată vremea în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu. Amin. (Luca  24,49-53)

  Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul ( Luca 1,5-80)  despre care Domnul Cristos spune: “Între cei născuţi din femei, nimeni nu este mai mare decât Ioan” (Luca 7, 28).

Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul despre care, în Stihira Utreniei se spune: „În căruţă de foc urcându-te, te-ai mutat în latura cea luminoasă, o Ilie Tesvitene! Şi pe prorocii cei de ruşine i-ai ruşinat. Cel ce ai legat cerul cu cuvântul, asemenea dezleagă şi greşelile noastre cu rugăciunile tale cele către Domnul şi mântuieşte sufletele noastre!“

“Există în tradiţia Vechiului Testament, doi oameni care nu au murit. Unul este Enoh, iar celălalt Proorocul Ilie, sărbătorit în fiecare an pe 20 iulie. Credinţa creştină afirmă că cei doi, Enoh şi Ilie, vor muri abia la sfârşitul istoriei întregii lumi când vor vesti cea de a doua venire a lui Hristos, împlinindu-şi în felul acesta destinul pământesc.

Sfânta noastră Biserică praznuieşte şi cinsteşte în chip cu totul deosebit prin slujbe înălţătoare, pe Sfântul Prooroc Ilie. Viaţa acestuia  se desfăşoară în sec. IX î.Hr. şi o găsim în Sfânta Scriptură în "Cartea a treia a regilor", capitolele 17-19 şi în "Cartea a patra a regilor", capitolele 1 şi 2. În aceste scrieri se vede lupta grea, pe care a dus-o Sfântul Ilie cu păgânii din acele timpuri.”

Sfântul Apostol Petru o altă mare sărbătoare creştină. Autorul subliniază în predica sa, curajul şi temerea care au existat în acest om care, pe de o parte, L-a mărturisit pe Iisus Hristos, iar pe de alta, s-a lepădat de El.

“La acest răspuns Hristos îi întreabă din nou: „Dar  voi cine ziceti că sunt?” (Mt.16,15) Apostolii tac. Se ridică în numele lor Petru si răspunde înflăcărat, fără ezitări, precis: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu!”.(Mt.16,16) Fără dubii, exact, direct. Domnul este încîntat, uimit, poate şi puţin surprins de acest răspuns corect dat de Petru, drept pentru care pe loc îl fericeşte: „Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri”. (Matei, 16,17)”

Schimbarea la Faţă (Matei 17, 1-9.)

“Unul dintre praznicile împărăteşti de peste an, pe care Biserica crestină  îl sărbătoreşte în Postul Sfintei Mării, este  Schimbarea la Faţă a Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.  În fiecare an, în ziua de şase august. Acest mare eveniment, s-a petrecut în anul treizeci şi trei al vieţii Domnului Hristos.  În ultimul an, al propovăduirii Sale. Domnul, le-a spus ucenicilor Săi, că vor merge la Ierusalim, unde trebuia  să pătimească de la farisei, de la arhierei şi de la cărturari şi să fie omorât.  Ucenicii  s-au întristat foarte tare. Iar Petru I-a spus: „Fie-Ţi milă de Tine, să nu Ţi se întâmple aceasta" (Matei 16, 22). Atunci, Domnul Hristos, le-a făgăduit unor ucenici că, după puţine zile, le va arăta  Slava Sa.  „Sunt unii din cei care stau aici, care nu vor gusta moartea, până nu vor vedea pe Fiul Omului, venind în împărăţia Sa" (Matei 16, 28).

Adormirea Maicii Domnului (Luca 10, 38-42; 11, 27-28) – este adus în discuţie episodul cu cele două surori, Marta şi Maria atunci când au primit vizita Învăţătorului.

“Toate predaniile vechi ne spun, că viaţa Maicii Domnului pe acest pământ, a fost ca o prea frumoasă cunună, împletită din bunătate şi blândeţe, din milă şi iubire. Pe cei bolnavi îi ingrijea, pe cei necăjiţi îi mângâia, pe cei căzuţi îi îndrepta, deznădăjduiţilor le umplea sufletul de lină şi senină nădejde şi tărie, sădind în inimile tuturor, dragostea de Dumnezeu, ca o adevărată mamă a milostivirilor. Iar dacă viaţa Maicii Domnului a fost sfântă, sfârşitul a fost dumnezeiesc.

Sfânta Fecioară Maria, este scăparea noastră din nevoi, apărătoarea noastră în primejdii, mângâietoare în suferinţe, mijlocitoare către Dumnezeu şi scăparea păcătoşilor care se întorc cu căinţă la Fiul Său. Nimic mai curat, nimic mai dulce, nimic mai sfânt ca numele de mamă. O mamă bună, este un înger pe care Dumnezeu l-a pus lângă noi, ca să ne sprijine în lupte, şi să ne mângâie în suferinţe. Cel din urmă cuvânt pe care-l murmură buzele muritorului este numele scump de mamă. Fie bărbat sau femeie, fie copil sau bătrân, pe patul morţii toţi murmură cuvântul mamă, pentru că o mamă întotdeauna este gata a se jertfi pentru fiul său.  Aşa e Sfânta  Fecioară Maria, mama noastră a creştinilor, care este gata să nu ne refuze rugăciunile şi să nu ne părăsească în necazuri şi primejdii, dacă o chemăm în ajutor. (...)

Noi suntem ataşaţi de Maica Domnului şi o simţim ca fiind mama noastră. Într-un imn religios îi cântăm: „O măicuţă sfântă, te rugăm fierbinte/Să ne-asculţi de-a pururi marea rugăminte/Nu lăsa măicuţă să pierim pe cale,/ Căci noi suntem fiii lacrimilor Tale“.

*Sărbătorile Maicii Domnului: Naşterea Maicii Domnului, Intrarea în biserică a Maicii Domnului,  Bunavestire, Soborul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Acoperământul Maicii Domnului-1 octombrie, Zămislirea Sfintei Fecioare,- 9 decembrie, Punerea în raclă a cinstitului veşmânt al Maicii Domnului-2 iulie,cPunerea în raclă a brâului Maicii Domnului- 31 august.”

         Sfântul Mare Mucenic Mina – o altă sărbătoare importantă în calendarul ortodox.

“La începutul secolului al V-lea, unui păstor i s-a descoperit locul mormântului Sfântului Mina. El a văzut cum unul din mieii bolnavi de râie a intrat în apă, apoi s-a culcat pe pământ şi s-a vindecat imediat. Văzând minunea, păstorul a uns cu tină toate oile bolnave şi acestea au fost vindecate. Răspândindu-se vestea, au venit numeroşi bolnavi, tămăduindu-se de orice boală. Între aceştia s-a aflat şi fiica împăratului Zenon, care a fost vindecată de lepră. Sfântul Mina i s-a arătat în vis, spunându-i că în acel loc se află înmormântat trupul său. În semn de recunoştinţă, împăratul a construit o frumoasă biserică, în care a aşezat racla Sfântului. În jurul bisericii a construit mai multe clădiri, încât în scurt timp a apărut un nou oraş, numit Abu Mena, în Deşertul Mariout din Egipt ».

Sfânta Cuvioasa Paraschiva – nu mai are nevoie de prezentare.

„În fiecare an, la 14 octombrie, Biserica Ortodoxă prăznuieşte pe Cuvioasa Maică Parascheva. Aceasta floare aleasă a Bisericii, numită şi ,,Sfânta Vineri",  este cinstită în chip deosebit în Moldova, întrucât de  mai bine de 350 de ani, moaştele ei se găsesc la Iaşi.”

Sfinţii îngeri Mihail şi Gavriil această sărbătoare îi prilejuieşte părintelui Şincan meditaţia: “Îngerii din viaţa noastră”.

Sfântul Nicolae - Sfântul cel atât de îndrăgit.

„Sfântul Nicolae este pentru creştinii ortodocşi si catolici, de pe toate meridianele, unul din cei mai îndrăgiti sfinţi pentru facerile sale de minuni, ziua pomenirii sale deschizînd sirul sărbătorilor de iarnă, cînd copiii îl asteaptă, cu emotie, să le aducă daruri. El este ocrotitorul copiilor, dar, totodată, este şi apărătorul marinarilor, brutarilor, fetelor fără zestre, al celor osândiţi fără vină. Ţări ca Rusia şi Grecia, precum şi multe oraşe din Apus sunt patronate de Sfântul”.

Partea a III-a a lucrării este rezervată Meditaţiilor la săptămâna mare şi îi are ca figuri centrale pe Simon din Cirene, pe Iosif din Arimateea, dar şi Trădarea lui Iuda, meditaţii despre Vinerea Mare, gânduri despre Tâlharul de pe cruce, despre Soldaţii, martori ai Răstignirii lui Hristos. Aceste teme sunt dezbătute cu citate şi exemple din Scriptură, din Vieţile Sfinţilor şi din Patristică.

Partea a IV-a - Cuvinte de reculegere are diferite meditaţii la plecarea la cele veşnice a unor persoane pioase, Luciana Petrean, Steluţa Doina Lădariu, Cezara Codruţa Marica, profesorul Constantin Georgescu, Uţu Moldovan, Serafim Duicu, Grigore Miron, Grigore Ploieşteanu, profesorului  Traian Bosoancă, tânăra Raluca Petronela Marian, studentă în anul II la Facultatea de Teologie, Specializarea Artă Sacră, Părintelui Ioan Pădureanu, directorului Ioan Bogdan, Victor Suciu, Aldea Mihai, profesor Teodor Chirteş, Gheeorghe Goina, Aurelia Borda.

Şi în sfârşit, partea a V-a – Pilde, ilustraţii, povestioare încheie în chip binecuvântat acest periplu prin spiritualitatea unui om consacrat Bisericii. Sunt reflecţii despre Dumnezeu şi Marea Lui Îndurare, despre Sfânta Cruce, Biserică – instituţie divino-umană,  despre Om, Călător şi Oaspete pe acest pământ, despre Familia creştină, despre Viaţă, moarte, judecată, despre Păcat, despre Virtuţi, despre Rugăciune şi Diverse teme culese din viaţă.

Pline de tâlc, pline de miez, spumoase, bine alese şi bine întocmite în cadrul lucrării, aceste exemple, pot constitui un îndrumar pentru orice creştin care vrea să înainteze pe calea credinţei, dar şi o lectură plăcută, utilă, agreabilă care îmbunătăţeşte şi edifică sufletul. 

CEZARINA ADAMESCU, Agero

http://www.agero-stuttgart.de

24 iulie 2010

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com