|
Lucian Blaga şi Premiul Nobel
Dosare neelucidate
Prof. dr. ZENOVIE CÂRLUGEA
Impresii si pareri personale in FORUM
Întâmplarea, desigur, numai întâmplarea
nefericită face ca Premiul Nobel pentru literatură să ocolească de
câtva timp cultura română, după ce, în câteva rânduri, steaua în
strălucire maximă a unor poeţi trimitea mesaje îndreptăţite. După
ce, în deceniile din urmă, numele unor Nichita Stănescu sau Marin
Sorescu ar fi intrat pe unele liste de propuneri, opţiunea unui
Nobel pentru literatura română a resuscitat o idee promoţională mai
veche. E cazul lui Lucian Blaga, care, în deceniul al şaselea,
figurase pe o astfel de listă, meritând cu prisosinţă o asemenea
recunoaştere universală.
Faptul, dacă s-ar fi împlinit, nu numai că ar fi constituit
consacrarea definitivă a lui Lucian Blaga în concertul universal de
valori, mângâindu-i ultimii ani de viaţă, trăiţi în resemnare şi
evidente strâmtori materiale, dar ar fi însemnat şi o mare izbândă
pentru literatura română, aflată, sărmana, la ora aceea, în
nefericitul impas al realismului socialist, atât de pustiitor în
ideologizarea lui propagandistică, în activismul contrafacerilor
mimetice, în maniheismul primitiv al îngheţului dogmatic.
,,Dacă l-ai fi luat Tu – i se adresează poetului Axente Creangă
cineva într-un răvaş – o ţară întreagă s-ar fi înălţat. Şi istoria
noastră ar fi trecut peste punctul mort al nadirului ei!” 1 .
Acel fatalism exprimabil în sintagma ,,n-a fost să fie” se conjugă
azi cu ,,amânarea” sine die a acestei binemeritate recunoaşteri pe
mapamond, neştiind noi înşine, românii, când se va mai produce o
astfel de conjuncţie favorabilă a astrelor pentru cultura română,
când petele albe din această geografie spirituală a Europei se vor
reduce… Căci fie şi prin aceste lacune şi regretabile omisiuni,
cultura română, ca parte a culturii universale, în aspiraţiile ei
valorice şi umanitariste, îşi atestă prezenţa în concertul
universalităţii creatoare.
,,În ansamblu, însă, laureaţii Premiului Nobel pentru literatură –
scria criticul literar Laurenţiu Ulici – compun o galerie de mari
valori ale sec. al XX-lea, semnificativă, chiar şi prin omisiuni,
pentru dinamica ideologiei literare şi a modurilor de expresie din
literatura universală a acestui veac. Privită în integralitatea ei,
această galerie este o oglindă a spiritului omului modern în
expresie literară. O oglindă din care ne privesc ochii lui Amfion,
legendarul constructor cu lira, o oglindă în care, privindu-ne,
putem recunoaşte cea mai adâncă esenţă a fiinţei noastre." 2
Pe la mijlocul deceniului al cincilea, mai exact prin 1945-46, opera
poetică, filosofică, dramatică şi eseistică a lui Lucian Blaga,
profesor universitar şi academician, vreme de peste un deceniu în
slujba diplomaţiei româneşti cu succese notabile, se bucura nu de
unanimă, ci de largă recunoaştere în cadrul culturii române, în
ciuda unui Iorga atât de capricios şi retractil sau a unui
Bogdan-Duică, un confin la fel de opac faţă de puternica modernitate
a celui contestat şi care-l ,,trântise" cândva pe poet la examenul
de docenţă. Neimpresionat de ,,faptele acestui rinocer impotent",
Blaga îi scria lui Ion Chinezu, la 21 aprilie 1930, având
convingerea sigură, în perspectiva posterităţii, a actului de
injustiţie ce i se face: ,,va rămâne în istoria literară printr-o
singură ispravă: prin atitudinea faţă de mine. Amin.” 3
Nefiind deloc vorba de o supraevaluare a propriei opere, vom
constata că poetul era foarte atent la receptarea operei sale în
epocă, plăcându-i – cum zice Şerban Cioculescu într-un dialog cu I.
Oprişan 4 - ,,să fie elogiat şi să se vadă anturat şi adulat”,
răspunzând la cuvinte de mulţumire celui mai anonim admirator şi
foarte preocupat faţă de orice recepţie critică, contestatară.
Într-o vibrantă evocare a personalităţii, Ovidiu Papadima apreciază
că Blaga ,,şi-a construit statuia cu perseverenţă, cu luciditate, cu
metodă şi cu îndreptăţire”. Neconsolându-se ca alţii cu ideea
posterităţii justiţiare (ironizată şi de Eminescu în Scrisoarea I),
autorul Nebănuitelor trepte era convins de adevărul că ,,tot
contemporaneitatea pregăteşte cimentul pentru soclul statuilor de
mai târziu. Ea i-l toarnă, contemporaneitatea.”5.
Aşadar, foarte atent la laude şi destul de irascibil la critici,
Blaga înţelegea exact, lucid şi pragmatic, raportul dintre
contemporaneitate şi posteritate: ,,El era foarte sensibil la
elogii. Şi, fără îndoială, tot atât de sensibil, în rău, la critici.
Era foarte simţitor la critici.” 6.
Propunerea lui Blaga la Premiul Nobel are loc în 1956. Referatul
fusese întocmit de prof. dr. Basil Munteanu, de la Paris, şi trimis
comisiei respective de la Stockholm, însărcinată cu decernarea
premiului. În lucrarea Lucian Blaga inedit. Efigii documentare,
Basil Gruia afirmă că Blaga însuşi avusese în mâini referatul
întocmit de prietenul său Basil Munteanu: ,,Citeşte-l cu atenţie –
mi-a spus. Nici eu n-aş fi putut face o prezentare atât de clară
asupra operei mele. E o sinteză extraordinară. Mi-l restitui în
câteva zile. Nu mai am alt exemplar.” 7
În ciuda prudentei recomandări, d-na Cornelia Blaga avea să-i
relateze peste o săptămână: ,,Basil a plecat cu referatul la
Stockholm, având certitudinea că toţi cei din comisie vor vota
pentru acordarea premiului lui Lucian.” Tot de la Cornelia, Basil ar
fi aflat că juriul de la Stockholm ar fi ,,preferat” un poet
spaniol, care era bătrân şi foarte bolnav. 8
Aşadar, Lucian Blaga avea cunoştinţă de faptul că fusese propus
pentru Premiul Nobel, el însuşi citind Referatul ce va fi înaintat
înaltei comisii. Faptul este confirmat şi de Dorli Blaga în lucrarea
Lucian Blaga. Corespondenţă de familie, unde se reproduce chiar o
scrisoare a ,,tatălui” către fiica sa, studentă, aflată la
Bucureşti, din toamna lui 1956: ,,În toamna 1956 Blaga a fost propus
pentru Premiul Nobel. Statul român nu şi-a dat însă asentimentul”,
scrie Dorli Blaga, reproducând apoi scrisoarea tatălui aflat la Cluj
(preocupat cu traducerea lui Faust), care-o roagă să intervină pe
lângă Beniuc (ca ,,o ultimă încercare ce-o mai fac”) pentru
reglementarea remuneraţiei ce fusese stopată. Mai întâi, poetul pune
problema pensiei sale, pe care ,,Fondul Literar” a transpus-o la
,,Prevederile sociale”, unde ,,se pare că s-a împotmolit”: ,,În cele
din urmă eu doream să mi se dea pensia de la Fondul Literar, la care
am dreptul. Dreptul şi l-au obţinut alţi scriitori, în acest timp de
când mie mi se tot răspunde că nu sunt bani.” Pierderea ar fi,
calculată de poet, de vreo 17.000 - ,,pensie la care aş fi avut
drept din mai 1955”: ,,Adaugă la această sumă, de care am fost
frustrat într-un fel, pierderea de vreo 25.000 pe care am avut-o la
Editură din pricină că traducerea mea (Nathan de Lessing) a fost
calculată la categoria III. A pierde într-un an şi jumătate la vreo
40.000 – din drepturi, înseamnă ceva. Eu ca membru al Uniunii
Scriitorilor aş avea un drept să cer ca rodul muncii mele să fie
apărat. Dar vezi, asta este situaţia mea în ţara mea. În timp ce
străinii mă propun pentru Premiul Nobel – fără ca măcar să ştiu
despre asta, Editura îmi dă certificat de traducător categoria III.
Atrage te rog atenţia lui Beniuc asupra acestor neajunsuri, pe care
nu sunt dispus să le mai suport (…). Tata.” 9.
Profund indignat că este plătit ca traducător clasa a III-a şi că
pensia (ce se va rezolva cu 1 ianuarie 1957, pe baza Decretului MAN
nr. 117 din 23 martie 1956, comunicat printr-o adresă a Ministerului
Prevederilor Sociale nr. 50/823) rămâne în continuare o problemă
stringent-vitală, Blaga îi cere fiicei sale să meargă la Miron
Constantinescu. Prin insistenţa şi audienţa lui Dorli Blaga
(căsătorită în primăvara lui 1957 cu Tudor Bugnariu, cumnat cu C.
Daicoviciu) la Miron Constantinescu se rezolvă şi ,,problema
încadrării piesei Nathan de Lessing, tradusă de Tata”.
În cursul anului 1956 avusese loc întâlnirea dintre Lucian Blaga şi
Miron Constantinescu, episod relatat în a doua variantă a romanului.
Vestea că poetul figurează pe lista literaţilor propuşi la Premiul
Nobel i-o aduce – conform episodului narativ din romanul Luntrea lui
Caron10 – lui Axente Creangă (alias Lucian Blaga) doamna Ana Rareş,
soţia unui ilustru profesor naturalist epurat de la Universitatea
din Iaşi :
,,N-ai auzit nimic? Se poate? Aseară am ascultat întâmplător postul
de Radio Zϋrich. Se citeau comentariile corespondentului de la
Stockholm. Corespondentul vorbea despre candidaţii la Premiul Nobel
de literatură pe anul acesta. Şi la un moment dat se spunea că în
cercurile Academiei de la Stockholm se vorbeşte foarte serios de
şansele unui poet român: Axente Creangă!(…) Corespondentul mai da
informaţia că ar fi sprijinit îndeosebi din partea ţărilor latine.
Mai amintea printre candidaţi vreo patru nume. Nu le-am reţinut. Un
spaniol. Doi francezi (…). Bănuiesc că este vorba despre o
iniţiativă a străinătăţii, iar nu de la noi. Căci, după cum eşti
tratat de ai noştri, nu cred că ai fost propus pentru această cea
mai înaltă distincţie internaţională chiar de la Bucureşti!”
Prietena sa, Ana Rareş, îi explică lui Axente că ,,eşti întâiul
scriitor român propus, şi încă din iniţiativă de peste hotare, la
cea mai înaltă distincţie! Cu aceasta ne atrage luarea aminte a
lumii asupra Ta şi asupra noastră!”
Rămas singur, Axente face legătura între vestea adusă de Ana şi
vizita recentă pe care i-o făcuseră poetului la Alba Iulia - unde se
afla director la Biblioteca Bathyaneum - ,,oamenii partidului”:
,,Guvernul ţării, aşa-mi spuneam, a putut afla, pe cale diplomatică,
despre cele ce se petreceau la Academia de la Stockholm. Îmi părea
dintr-o dată foarte probabil că conducerea partidului, aflând despre
ce se discuta la academia care de zeci de ani decerna premiile,
considerate drept cea mai mare distincţie ce poate fi acordată unui
om al spiritului, s-a grăbit să ia contact cu mine pentru ca
eventuala mea încoronare cu laurii de la Miază-Noapte să nu mă
găsească cufundat cu desăvârşire în anonimatul artificial, în care
eram ţinut de-atâţia ani din şi prin bunăvoinţa noului regim. Pentru
conducerea partidului întâlnirea a fost poate şi un prilej de
tatonare în vederea unei tranzacţii. Nu mi s-a făcut oare o aluzie
în acest sens? – Într-o atmosferă de teroare generală fusesem scos,
în cursul anilor, din literatură, din teatru, de la Academia Română,
de la Universitate, ca să fiu trimis la o muncă intelectuală de jos
(…) Ajuns în oraş, pe strada principală, mă întâlnesc cu prietenul
Basil Gruia, avocatul. El se repede spre mine: Am auzit! Am auzit!
Te felicit cu toată căldura!” 11
În varianta romanului, poate din modestie, poate din considerentul
antrenului şi motivaţiei epice, poetul se face a nu şti nimic. Ştim,
totuşi, din documentarul lui Basil Gruia, că Blaga era la curent cu
propunerea făcută de prof. dr. la Sorbona Basil Munteanu, - pe care
Blaga îl propusese ca membru corespondent, în sesiunea generală a
Academiei Române, din 15-31 mai 1939, fiind votat în plen la 26 mai
12 - , aflat la Paris în serviciul diplomaţiei culturale, ba mai
mult, poetul însuşi avusese sub ochi Referatul cu propunerea ce va
fi înaintat comisiei deliberative de la Stockholm. Nu peste mult
timp, Axente Creangă (alias poetul) află de la Radio Paris că
Nobelul pentru Literatură fusese ,,acordat unui poet spaniol în
surghiun prin America de Sud” - ,,Eram al doilea (ca voturi primite,
n.n.), imediat după spaniolul care a cules laurii. Personal eram
nespus de mulţumit de succesul moral pe care izbuteam să-l obţin, cu
totul pierdut, cum eram, într-un buzunar de provincie transilvană.”
,,În momentul de faţă când scriitorii români au capitulat în chipul
cel mai lamentabil în faţa liniei, - îi spune Leonte Pătraşcu venind
special să-l felicite la Alba-Iulia, în urma «scrutinului de la
Stockholm» - tu ai salvat demnitatea tagmei. Atitudinea ta
corespunde întocmai substanţei spirituale, ce-ţi vine din veacuri,
din Câmpul Frumoasei. Este în ea, într-un fel, satul nostru. Să
nu-ţi închipui că tu eşti altceva decât satul nostru. Un sat eşti.
Un sat ridicat la nivelul azurului…” 13
Premiul fusese atribuit poetului spaniol Juan Ramón Jiménez, decedat
doi ani mai târziu, în 1958, în Puerto Rico. Autorul Pastoralelor şi
Grădinilor îndepărtate, celebru prin comportamentul transmundan şi
exersarea ideatică a stărilor de graţie, scria o pezie a purităţii
şi inefabilului, îndeosebi recunoscută, el însuşi mărturisind a fi
trăit în şi prin poezie, ca unul din marii iniţiaţi ai spiritului,
din stirpea perfecţioniştilor. Motivaţia juriului se făcea ,,pentru
poezia lui, care, în limba spaniolă, constituie un exemplu de înaltă
spiritualitate şi de puritate artistică”14.
Documentarul lui Basil Gruia, ca şi Corespondenţa de familie
publicată de Dorli Blaga – în care poetul se exprima tranşant,
expressis verbis: ,,În timp ce străinii mă propun pentru Premiul
Nobel…” - dovedesc că Blaga avea cunoştinţă de evenimentul de la
Stockholm. Oarecum romanţat în paginile romanului, episodul rămâne
un fapt real de istorie literară, confirmat şi de alţi contemporani
care l-au cunoscut pe poet, bunăoară ca Pan M. Vizirescu, care îşi
aduce aminte de faptul că, mult mai târziu, un grup de tineri
protestau pe lângă Zaharia Stancu ,,pentru că nu s-au făcut
demersurile necesare ca să i se acorde lui Blaga Premiul Nobel”,
discuţie publicată în ,,România literară”: ,,Ei ştiau că fusese
propus de cineva şi că propunerea nu a fost susţinută de cine
trebuia. Zaharia Stancu nu a putut să dea un răspuns mulţumitor
pentru studenţi, dar s-a spus că ar fi fost preferat de către
comisia Premiului Nobel un poet mai în vârstă decât Blaga,
amânându-l pe el pentru mai târziu. Pe urmă s-a întâmplat invers, că
tocmai Blaga a murit şi poate celălalt a supravieţuit” – informaţie
inexactă!15
Dorind să verifice informaţia la sursă, I. Oprişan mărturiseşte că
s-a adresat Academiei de la Stockholm, răspunzându-i-se că nu există
nici un ,,dosar Blaga”: ,,Eu am scris Academiei Suedeze – precizează
istoricul literar în interviul luat lui Dorli Blaga, la 15 februarie
1987 – şi am întrebat dacă există un asemenea dosar, şi mi s-a spus
că nu-i nici un dosar. Pe urmă m-am gândit, şi am să scriu din nou:
nu o fi existând un dosar, dar poate că poetul va fi fost, totuşi,
inclus pe listă…”16 Aceeaşi precizie o face Ion Oprişan în interviul
cu Şerban Cioculescu, luat la data de 25 martie 1986: ,,Vreau să vă
fac o mărturisire asupra unui lucru, pe care nu l-am mai comunicat
nimănui. Eu am scris Academiei Suedeze şi am rugat să mi se
transmită în copii eventualele documente aflate la dosarul Blaga
pentru Premiul Nobel. Mi s-a răspuns că nu există nici un dosar
Blaga în arhiva Premiilor Nobel”.17
Dorli Blaga precizase că poetul ,,a fost propus de câteva ţări şi de
Basil Munteanu, din Franţa, şi de Rosa del Conte, din Italia. Şi
poate c-au existat şi alte propuneri, nu ştiu! Asta a fost în 1956.
Şi s-a ajuns cu voturile până în ultimul scrutin, când i s-a acordat
premiul unui scriitor spaniol în emigraţie, mai în vârstă decât
tata, cu o diferenţă de două voturi (…). S-a anunţat oficial la
nişte posturi de radio străine, de pildă, din Londra.” 18
Aşadar, să recapitulăm, pentru o mai clară înţelegere, printr-o
confruntare a datelor:
Ana Rareş îl anunţase pe Axente Creangă, alias Lucian Blaga, că un
post de radio de la Zürich a difuzat ştirea cu propunerea poetului
pentru Premiul Nobel, alături de un spaniol, doi francezi şi rusul
Şolohov.
După o săptămână, Axente află de la ,,postul de Radio Paris” că
premiul a fost decernat ,,unui poet spaniol aflat în surghiun prin
America de Sud”.
În interviul acordat lui I. Oprişan, Dorli Blaga numeşte drept
,,referenţi” pe Basil Munteanu şi Rosa del Conte, precizând că ,,s-a
anunţat oficial la nişte posturi de radio străine, de pildă, din
Londra.”
Care să fie, totuşi, explicaţia acestui eveniment?
Să fie doar o ,,legendă creată”, cum scrie I. Oprişan: ,,Am impresia
că e o legendă creată. S-a zis că ar fi fost propus de prietenii lui
de peste hotare…” 19
În legătură cu Premiul Nobel, Blaga apreciase că era doar ,,o
iniţiativă a ţărilor latine”, aşadar ,,o iniţiativă a străinătăţii”,
- într-un moment foarte delicat al existenţei sale, când dosarul de
la securitate - publicat relativ recent - era pe punctul de a-l
deferi unei ameninţătoare experienţe carcerale…Însuşi poetul era
conştient de pericolul iminent al canalului, dovadă fiind
mărturisirea făcută fiicei sale, într-o scrisoare din octombrie
1951: „Eu încerc să mă adaptez la noua viaţă cu ore fixe şi foarte
nepoetice. Câte odată stau cu capul pe fişele, ce sunt nevoit să le
fac despre produsele literare ardelene de la 1842. Acest canal e
totuşi preferabil altuia.”20
Să amintim că poetul, care fusese scos de la catedră la 1 aprilie
1949 şi îndepărtat de la Academie, era de ani întregi în disgraţia
regimului, multe din cărţile lui fiind trecute în incriminantul
Index librorum prohibitiorum. El nu fusese suspendat din învăţământ
datorită „unor ambiţii şi invidii personale” (ce i-ar fi angajat pe
unii comilitoni de teapa lui Pavel Apostol, N.I. Ignat sau I.
Vitner), ci conform articolului 40 din Directivele de bază ale NKVD
pentru ţările din orbita sovietică, document „strict secret”
elaborat de Moscova la 2 iunie 1947 şi trimis partidelor comuniste
din Europa Centrală şi Răsăriteană,21 acea „scriptură stalinistă” a
comunizării României la care însuşi Blaga face referiri în Luntrea
lui Caron.22
Supus urmăririi informative de către Securitatea clujeană, prin
dosarul operativ deschis la 20 decembrie 1955 (şi închis abia la 22
mai 1961)23, Blaga, incriminat ca „exponent al regalităţii şi
burgheziei”, va trăi în anii stalinismului şi dejismului cei mai
nenorociţi ani ai vieţii sale, impactul cu totalitarismul relevând o
conştiinţă exemplară a omului şi artistului, care, asistând la
„crucificarea României”, trăia el însuşi propria-i crucificare.
Planând asupra sa iminenta arestare (Achim Mihu afirmă chiar că
poetul a fost încarcerat câteva zile în sediul Securităţii clujene,
fiind eliberat la insistenţele Corneliei pe lângă dr. Petru Groza,
prin Veturia Goga, care-l avea pe înaltul oficial drept fin24), în
anii negri ai valurilor de arestări şi epurări politice (1953-58),
poetul ne-a lăsat în scris mărturia zguduitoare a acestei stări de
nelinişte şi insecuritate, când, ştiind că este supus unui permanent
filaj, i se părea că aude „bătăi în uşă”:
„Nu mă scol să deschid. Sunt încredinţat că fiinţa care a bătut va
intra cu deschizătoarea de uşi şi porţi.(...) Odată trezit nu mai
dorm. Mă zvârcolesc până se crapă de zi, căci la această oră mai e
posibilă, din clipă în clipă, vizita nocturnă. Mă văd mereu cuprins
în conul de lumină al unei lămpi electrice, şi aud un glas cu
modulaţii moscovite: Sunteţi arestat!”
În martie 1952, într-o scrisoare către Elena Daniello, poetul îi
mărturisea, cu gândul la uciderea lui Arhimede de ignobilul soldat
roman, că „pe la amiezi mai aveam vreo trei pagini de transpus [din
Faust, I, secvenţa Zi înceţoşată.] Şi-atunci, cineva neaşteptat sună
la uşă. Mi-am zis: dacă sunt ei, am să le spun: Noli tangere
circulos meos. Dar n-au fost ei”, adică ofiţerii de securitate.25
În perioada valurilor de arestări, care aveau loc noaptea, când
istoria „înceta să mai lucreze cu idei, ea lucra numai cu dube”,
Lucian Blaga a trăit sub spectrul spaimei şi anxietăţii: „O teamă
similară îl paraliza pe Lucian Blaga. In ultimii doisprezece ani de
viaţă în care a avut nenorocul să trăiască sub «dictatura
proletariatului» şi să perceapă consecinţşele agresiunii comuniste
exercitate asupra sa, Lucian Blaga s-a aflat statornic sub incidenţa
unei constante stări de nelinişte, determinate de aşteptarea
producerii iminente a unei ameninţări înfricoşătoare: arestarea,
internarea administrativă, fără judecată, impunerea unui domiciliu
obligatoriu, includerea în «unităţi de muncă», judecarea,
condamnarea, întemniţarea, moartea: «Blaga pe care-l întâlneam
zilnic abia surâdea, era apăsat, torturat de anxietate» comenta
Nicolae Balotă: „nu încape îndoială că fusese înfricoşat, ameninţat,
că se vedea uneori arestat, sau, cel puţin, izgonit din locuinţă,
din oraş...” 26
Dovadă că Blaga simţea că „arestarea” sa era iminentă e şi faptul că
poetul îşi ia măsuri de salvare a operei, depunând la diferiţi
prieteni şi cunoscuţi de încredere manuscrisele operelor sale (la
nepotul său Liciniu Blaga din Beiuş, la verişoara Vichi Bena-Medean,
asistentă universitară la Cluj, la fosta studentă Livia Popa din
Dumbrăvei, la soţia prof. Daniello) – fapt deconspirat şi consemnat,
de altfel, în dosarul de la Securitate al poetului.
„În 1952, Gh. Gheorghiu-Dej, sub pretextul «devierii de dreapta»,
i-a eliminat din partid pe Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari
Georgescu. Noul şef al Ministerului Afacerilor Interne a fost numit
Alexandru Drăghici, iar întreg aparatul represiv a fost subordonat
lui Gheorghiu-Dej personal. În consecinţă, securitatea a obţinut
autonomie deplină.”(I.Bălu).
În martie 1953, imediat după moartea lui Stalin, Blaga semnează
contractul cu ESPLA, faptul aducându-i „o fărâmă de linişte”:„Era
convins că atâta timp cât are un contract cu o editură, existenţa sa
nu poate fi ameninţată de toate câte ne ameninţau în lumea aceea
vrăjmaşă.”27
În interviul acordat lui I. Oprişan, la 3 mai 1982, Vasile Netea
evocă mărturisirea pe care Blaga i-o făcuse, în 1956, la Bucureşti,
în prezenţa lui Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, Vladimir
Donescu, Barbu Theodorescu, Cornel Regman, Gabriel Ţepelea şi Paul
Teodorescu, toţi veniţi să facă sexagenarului „urările de cuviinţă”.
Fiind, ca şi Liviu Rebreanu, preocupat de Premiul Nobel, Blaga –
„foarte conştient de personalitatea lui, de importanţa lui, de
talentul lui” şi „convins că şi pentru poporul român ar fi sosit
momentul ca măcar unul din fiii săi să primească un asemenea premiu”
– s-ar fi destăinuit celor de faţă astfel: „Şi atunci ne-a explicat
că, într-adevăr, este vorba să i se acorde Premiul Nobel, pentru
care a fost propus de un grup de scriitori elveţieni, de un grup de
scriitori din Germania Federală, de un grup de scriitori italieni şi
chiar de unii scriitori de peste ocean. Acestea erau atuuri destul
de mari, fiindcă avea o mare importanţă cine te propune şi cum te
propune. Deci, el era, în acel moment, în aşteptarea hotărârii
comisiei respective. Şi ne-a vorbit cu oarecare interes despre
această chestiune spunând că «acuma rămâne să aşteptăm». Nevorbind
nimic despre memoriul alcătuit de Basil Munteanu, considerăm că
„amintirea” lui Vasile Netea este puţin exagerată (Cioculescu, în
memoriile sale, neconfirmând episodul), memorialistul afirmând că
Blaga se găsea oarecum într-o situaţie delicată, funcţionând ca
„documentarist” la Biblioteca Universităţii din Cluj, fiind totodată
convins de naivitatea poetului: „Unui om care în ţara lui este – hai
să zic un cuvânt grav – ostracizat, era greu să i se acorde acest
mare premiu.”28
Se gândise oare cineva, din afară, ca, prin orchestrarea acestei
acţiuni propagandistice în favoarea poetului - pe cale radiofonică,
aşadar, din Elveţia, de la Paris şi Londra -, să tempereze elanul
factorilor de represiune, tocmai într-un moment când începuseră
epurările politice ale unui nou val de represiune intelectuală,
punându-l, în acest fel, la adăpost pe scriitorul român de eventuale
abuzuri?!…
Credem că ,,regizorul” din umbră, de fapt, autorul Referatului,
confirmat de mai mulţi martori, nu fusese altul decât Basil
Munteanu, spirit iluminist şi desăvârşit prieten, gratulat de Blaga
cu ,,Baiazid” de la Sorbona! Să amintim că, la un moment dat, Blaga
spera în triada de aur ce-ar fi alcătuit-o, la Cluj, împreună cu
Vasile Băncilă şi Basil Munteanu. 29
Oricât de plauzibil ar părea, faptul de a fi propus, din afară, la
Premiul Nobel, avea această miză, care s-a dovedit justificată şi de
bun augur, căci imediat Blaga e vizitat de ,,oamenii partidului”, ba
mai mult, i se acordă pensia ce întârziase nepermis de mult şi i se
reglementează drepturile de traducător.
,,Marele nenoroc al lui Blaga, afirma Edgar Papu, a fost că a scris
într-o limbă care nu era de circulaţie internaţională. Dacă limba ar
fi fost o limbă cunoscută, Blaga ar fi fost recunoscut chiar în plan
universal, tot atât de mare ca Brâncuşi.” 30
În comunicarea Filosofia lui Blaga – susţinută la Sebeş – Alba, la
11 mai 1984, în cadrul Festivalului Internaţional ,,Lucian Blaga”,
ediţia a IV-a - , Constantin Noica afirma încă de la început că,
dacă secolul al XIX-lea fusese ,,al lui Eminescu”, ,,secolul al
XX-lea va fi socotit al lui Blaga”, regretând că noi românii n-am
ştiut să valorificăm opera acestuia şi s-o impunem ,,logosului
european”: ,,De aceea va trebui să tălmăcim veacului, în limbile
care s-au impus în el, opera gânditorului nostru. Dar ne gândim că
poate de aceea, printre limbile logosului european, nu se află şi
graiul nostru: pentru că n-am ştiut la timp cum să înţelegem şi ce
să facem cu opere ca aceasta a lui Lucian Blaga”.31
Pe lângă acest impediment al circulaţiei restrânse a operei, Blaga
întâmpinase, desigur, şi rezistenţa regimului totalitar, care „şi-a
adus contribuţia (sa), trimiţând un emisar la Stockholm, şi anume pe
Zaharia Stancu, pentru a persuada prestigiosul juriu să nu-l
premieze pe Lucian Blaga”, emisar care „s-a executat cu râvnă şi cu
succes”, râvnind el însuşi la premiul în cauză.32
Dincolo, însă, de toate acestea, nu trebuie să uităm că acordarea
prestigiosului premiu de consacrare universală comportă unele
„condiţionări” şi aspecte de natură nu neapărat cultural-axiologică.
„Acesta este un premiu care, într-adevăr, - mărturiseşte într-un
interviu Andrés Sorel, preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din
Spania – încearcă să recompenseze calitatea scriitorului, dar,
uneori, este supus unor condiţionări de natură politică, socială,
sau, pur şi simplu, e vorba de scriitori traduşi şi cunoscuţi, care
au avut sprijinul Academiei regale suedeze, iar alţii nu intră în
acest joc de loterie literară.”33
Prof. dr. ZENOVIE CÂRLUGEA
|
