HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

URSUL CU BRÂNCA TĂIATĂ

Poetul Ion Gheorghe va împlini, în august, 75 de ani

 

Lucian Mănăilescu

Grafica Ion Măldărescu

 

În anul în care marele poet român Ion Gheorghe împlineşte 75 de ani (s-a născut la Florica, în judeţul Buzău, la 16 august 1935), vede lumina tiparului şi una dintre cele mai importante cărţi ale sale: „Sutrele ţăranului Iancu Arsene”. Sunt sigur (aproape) că tăcerea întreţinută în jurul volumului, considerat „nepublicabil” şi „periculos” de cenzura comunistă, are  conotaţii asemănătoare, dacă nu cumva „pericolul” li se pare şi mai mare „trepăduşilor” culturii oficiale de azi (ei fiind, în linii mari, tot cei de ieri!...). Este însă o tăcere asurzitoare, căreia nu i se pot estompa profunzimile: „Iartă-mă patrie că nu-ţi mai ţin / Sărbătorile; hramurile eroilor tăi le-am uitat. / Oricum, m-ai pus la posturi lungi, pe hrană / Din legume; schimnic, de nu mai pot / S-aud glasul tău din lume şi-n nelume. / (…) mi-am îmblânzit câinele / Luptei de clasă şi-acum aruncă toţi cu pietre-n el”. Trebuie făcută precizarea că această patrie, căreia i se cere iertare („Iartă-mă Patrie, că nu mai vin / La aniversările tale cu flori şi eşarfe, nici / Nu-ţi mai fac semn cu mîna cînd treci / În maşinile-ţi negre, cu motociclişti înainte, / Cu megafoane în urmă / (…) O greşeală-am făcut: munci voluntare; am dăruit / Fără să te pun să plăteşti: rău te-am învăţat / (…) Între tine şi mine trec maşinile cu sirenă”), este cea de pe vremea lui Ceauşescu, în care lupta de clasă însemna – cum spunea Geo Dumitrescu – „exploatarea unuia de către altul”.Din fericire „instituţii” culturale adevărate încă există, în cazul implicării în apariţiei editoriale menţionate, (de care ar fi trebuit, măcar din minimă decenţă, să se ocupe Uniunea Scriitorilor) cea mai importantă numindu-se… Ovidiu Cameliu Petrescu, preşedintele Asociaţiei Culturale „Renaşterea Buzoiană”. Aveam, aşadar, toate motivele să trec (împreună cu Nistor Tănăsescu – redactorul cărţii şi prof. Stelian Grigore), pe la casa de vacanţă, umbrită de Dealul Mare, a poetului. Mai alese că, după ce mi-a acordat un interviu, imediat după „lovoluţie”, pe următoarele le-am „risipit”, an după an, prin viile şi livezile ce urcă hârjoniondu-se către negurile vârfului Ciuhoiu. Întâmpinaţi de Poet, ne-am aşezat la masa de sub orga de vânt, înconjuraţi de „sfatul bătrânilor” împietriţi, pe care Ion Gheorghe „i-a ivit” din uterul Marii Mume, ostoindu-le setea cu o cană de lumină. Răscoleam febril prin memorie, în căutarea unui fragment din „sutre”, menit să stârnească prima întrebare. Poate aş fi reuşit să lămuresc cum „mândra corabie” din Elegiile politice, se transformase în nava fără busolă a „deportării” poporului român: „Ţăranii se răresc, iar cârmuirea-i numără / Primăvara, laolaltă cu vitele şi cu păsările, / Cu prunii deodată, să iasă la cifra veche / Şi istorică; să se prevadă la câte coşuri de prune / Să se-aştepte ţara, pe câţi saci de oase lungi / Se mai poate bizui Statul – corabia noastră pe uscat” (Corabia noastră pe uscat). Numai că amfitrionul avea alte planuri. După o operaţie grea („Boala asta a fost debaraua tuturor bolilor mele. Când ceva doare prea tare, celelalte dureri se estompează, ascunse în ungherele minţii”) abia îşi aştepta „plutonul de comando”, pe care să-l conducă la un nou asalt al cerului.

 

„Azi mergem să vă arăt ursul cu brânca tăiată” – o piatră zoomorfă, cu care legase prieteşug cine ştie când. Doamna Elena, distinsa soţie a poetului, îmi şopteşte, zâmbind: „Vezi, de-asta nu-i iubesc eu pe ăştia din Florica. Dar să nu-i spui lui Nistor…” (Stimatul meu coleg este tot din Florica, singurul sat din România cu uliţe drepte şi botezate, americăneşte, cu cifre, unde, Dumnezeu a plantat prea mulţi salcâmi, câte unul pentru fiecare poet născut aici). Nu mai avem timp să continuăm dialogul, pentru că Ion Gheorghe, e deja în mijlocul uliţei şi ne aşteaptă. Ne gândeam că o să putem ţine pasul şi că nu vom rămâne, ca de obicei, în urmă şi acum, când se află în convalescenţă. Zadarnică iluzie. Nu observasem, naivii de noi, că un al treilea picior, un toiag ce trebuie să fi fost cândva aripa năzdrăvanilor din Zoosophia, îl purtau pe poet „ca vântul şi ca gândul”. Se oprea din când în când, gesticulând larg şi, când îl ajungeam din urmă, ne delecta cu un „logos”, lăsându-ne să ne tragem sufletul. „Am descoperit cu surprindere, în spital, că bolnavii trăiesc într-o lume incredibil de asemănătoare cu cea de toate zilele. Înainte de operaţie îmi făceam, seara, cei 2000 de paşi spre peretele zilei următoare. Şi cei din salon m-au reclamat la medic: „Daţi-l în mă-sa, e sănătos! Nu vedeţi cum se mişcă?” Animalele sunt mai generoase; ele nu mimează nici suferinţa nici compasiunea, le trăiesc într-o stare primordială. Pe urmă, la om, mai intervine şi misionarismul celor ce vor să facă din tine altceva, să te facă să accepţi mediocritatea care fabrică zei pentru uzul spaimelor noastre. Am refuzat întotdeauna convertirile, chiar atunci când ele mi-au fost propuse de prieteni.

 

 

Şi iar urcăm şi aş avea nevoie să mă transform într-un Buddha, cu cel puţin zece mâini, ca să pot, concomitent, să fac fotografii, să notez, ca unul ce urăşte reportofoanele, spusele maestrului, să mă sprijin de un butuc de vie sau să-i salut pe domnii copacii…

Ca să „scurtez” drumul mă folosesc de un truc, învăţat de la ciobanii din munţii de nea (Montes Nehorum) ai copilăriei mele. Trec picioarele pe „pilot automat” şi recapitulez „sutrele”, despre care trebuie să scriu în revistă. Din păcate citatele nu m-ar ajuta prea mult, poezia lui Ion Gheorghe fiind prea rotundă pentru a fi recompusă din colaje, chiar dacă versurile pe care le alegi au limpezimi de cristal sau viscoliri de o neasemuită şi neliniştită frumuseţe: „Un drum / De trei zile-a umblat prin cada cu struguri, / Acum lucrează, dând ajutor venirii vinului pe lume / Întreg, sănătos; nespurcat: ce oroare / Să bei un vin mai scurt de-un picior / Sau fără un ochi, sau fără ce are / el de la zeu (…) Altădată vinul era mânz sau viţel, / În toamna asta vinul a ieşit ied…” (Struguri de cutremur); sau: „Pe când ţăranca-şi pune pe cap broboada negrei / Întrebări, mai filozofică decât doctrinele / Toate: Doamne, astăzi ce le mai dau ăstora / Ai mei de mâncare! / (…)  Tot umblând cu arma-n încordare de-a lungul / Şi de-a latul mulsului, se şterg pândarii / La gură, de balele nebuniei / Aţîţări – veghind să nu piardă strop / Din laptele menit să fie dat mai peste / Mări şi ţări; deodată, însă, / Miei încep să zbiere dealurile, bocetul / Cel după ugerul de masă ţese-o pânză / De tort greu: aceasta-i trâmba cernită / Din care-au rupt şi-au legat istoria / La gură” (Arestarea laptelui); sau: „Veniră revoluţionarii de profesie / La putere: nici unul n-a scos nici o vorbă despre / Pământurile Basarabiei şi-ale nordului nostru / Cel zugrăvit cu brâne de sânge şi lacrimi; / Luînd în mîinile lor hăţurile tari, / Cu zurgălăi şi eşarfe, struniră caii patriei / Cu stăpânire de sine şi tact: ţăranii începură / Să verse sînge: tot mai aspră strânsoarea-n / Zăbale, bucata de pâine era mai gustoasă / Ca niciodată: sarea propriului sânge, seva / Buzelor rupte de căuş schimbau mireasma / Grânelor vărsate-n Rusia ca despăgubire…” (România Carului Mare).

 

Acest „tot” este o dezghiocare a epicului trudei; ţăranul Iancu Arsene, după ce: „…veni valul magnetic şi fosforescent din / Adâncul munţilor Vrancei, săltând arca / De palisade şi lut a casei noastre de vară” se apucă să pună lumea pe vechilei temelii. Mai întâi cercetează şi aşază totul după măsuri doar de el ştiute. Scândurile nu erau bune pentru construcţie: „decât atunci când palma lui / Cu toate simţurile-i şi simţămintele-i” afla „…că nu / Mai sunt în fibră neorânduieli şi asprimi”. Când prefacerea lucrurilor e gata, ele sunt aşezate în: „Oglinda aceea de lemn în stivă pe care soarele / Şedea în chip de pasăre, ciugulindu-şi penele” (De floarea cuiului); Apoi: „…maşină de ceruri/ Se dovedeşte tocila lui Iancu / Arsene; ca un zeu dă înapoi oboseala / Din vremuri, nesănătatea acestor timpuri / Şi toate schimbările lumii căzută pe mâna / Nepricepuţilor” (Maşina de piatră), Când Iancu Arsene este exilat din îndeletnicirile şi obiceiurile sale, lucrurile în admonestează: „Ai intrat la stăpân, o să ieşi cu oarece pensie, / Dar n-ai să mai fi Iancu Arsene”. Proorocirea s-a împlinit… 

 

Deja.: „Ţăranii trec trăind în vârful picioarelor, / Să nu-i calce uriaşii ăia care trag după ei / Corăbiile vântului”. Au devenit: „un popor greu de condus: / Rabdă răul fără măsură al veacurilor, / Apoi îşi strică binele în câţiva ani” şi,  după ce  „lecţiile” de supravieţuire le-a îndepărtat sufletul de trup: „Se ştiu mai puternici decât judecătorii / Pe care-i cumpără cu o canistră de rachiu. // Însăşi dreptatea se uită-n oglindă, îşi dă / Cu alifie roşie pe buze, părul şi-l leagă; / Beau laolaltă, jefuitorii cu cei jefuiţi / Încearcă o împăcare: iertând unul altuia / Opresorii se îmblânzesc, năpăstuiţii uită / (…) Basamacul luptei de clasă a pus drojdii / De-un lat de palmă în potirul de cristal (…) a lenevit limba; doarme, nu mai zice câte / Sunt cele de zis: sângele în rătăcire / Nu mai izbîndeşte s-avînte pumnul / Ţărănesc trîntit în masa vieţii cu blidul / Nespălat de linte şi-o copită de porc, / Iar alături paharul de rachiu bălos de apă, / Legat la ochi, pipăind pereţii lumii / Scrişi cu vorbe murdare şi desene spurcate.”.Această „ducere” a „neamului ţărănesc” nu are însă nimic de-a face cu pieirea rădăcinilor ce l-au ţintuit pe crucea veacurilor: „… neamul ţărănesc s-a dus /  Cu mândrie, patria ţăranilor ne-a rămas / Nouă; în limba ţărănească se va face judecata / De-apoi a urmaşilor”

 

Ajungem, în sfârşit, la „ursul cu brânca tăiată”. Se spune că din sângele scurs atunci, la neguroasa întâmplare, s-a născut un izvor, care avea cea mai bună apă din zonă. Pe urmă cineva a stricat rosturile firii şi izvorul a secat. „Aceasta nu e singura stricăciune, adaugă poetul. Faptul mitologic, ca atare, n-a mai interesat pe nimeni. Generaţie după generaţie au fost distruse cu program. Generaţia mea a avut mari poeţi, cum s-a spus adeseori că sunt şi eu. Dar ne deosebim mult, pentru că eu aparţin clasei mele arhaice dar şi înnoitoare, prin naşterea succesivă a lumilor. E clasa de origine, pe care cei mai mulţi scriitori au pierdut-o, trecând de partea micii burghezii proletare, a ţăranului «sărăcit», devenit iubitor de manele. Mahalaua lui e tot un sat, dar unul de izbelişte, extrăgându-şi esenţele de la suprafaţa lucrurilor, nu din profunzimea lor.

 

Când am obţinut aprobare să fac drum asfaltat către satul meu – Florica – cineva spunea: «S-a dus Gheorghe la ŢARĂ şi-n loc să-i ceară o vilă a cerut o şosea…» Cerusem, de fapt, un drum care să lege satul cu lumea. Pentru că lumea românilor de acolo trebuia să înceapă, din sat, nu de la globalizare; nu de la orgoliul nostru de stăpâni ai întâmplărilor vieţii, ci de la germinarea seminţei; de la ritual şi iniţiere, nu de la miracolele de plastic . Asta ne va pierde, la fel cum l-au pierdut pe Hristos „activiştii lui de partid”.Vremurile pe care le trăim acum? S-a trecut de la minciună la un adevăr odios. Scapă cine poate, dar eu nu vreau să mă salvez. Eu am Sindromul Cotigă, un ţăran pe care l-a târât vaca şi a murit, nu din cauza rănilor ci pentru că a fost umilit. Tocmai de aceea n-o să mă las, niciodată, târât de vaca vieţii…”

 

Lucian Mănăilescu

 

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com