|
|
|
|
|
Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri |
|
|
LUME DE MÂNTUIALĂ. AMÂNDOI (Fragment) Ştefan Doru Dăncuş
PATRIA: miliţienii care-ţi bagă lanterna în ochi, invitându-te să-i urmezi, comportându-se astfel dintr-un simplu şi uman exces de zel. După ce ai părăsit compartimentul în care toţi oamenii urau regimul, au stins lumina, a făcut fiecare pe adormitul. Ştiai sigur că în sinea lor se gândesc la cuvintele tale: abia când te-au ridicat şi-au dat seama că erai sincer (laşitatea, obligaţia restaurantelor de-a închide la ora 22.00). Nu m-am simţit niciodată aparţinând unei patrii. Într-un fel – revoltat – chiar spuneam că patria e un lagăr de paria. De la ferestre de tren, vedeam câmpuri uneori pline de iarbă, de porumb sau de grâu, alteori acoperite de zăpadă sau lovite de ploi torenţiale. Aceea este patria? Să-i spun unui individ insistent să-şi privească pe geam patria. Să-i atrag atenţia, uite, trecem pe lângă patrie, o patrie care nu ne aparţine, care este doar patria şi atât. DELICT: O gară în care te simţi ca-ntr-un cabinet de anchetă securistă. Neoanele acelea orbitoare. Dintr-o dată, femeia ta să ameţească, să-i fie rău. Să trăieşti o noapte amărâtă, să nu poţi, momentan, scăpa de lumina aia dură. În schimb, primarul oraşului să-şi fâlfâie de pe pilonii care susţin clădirea o patrie excesivă, o patrie ca o caracatiţă, o patrie a primarului, o patrie vampirică. O patrie inutilă. PATRIA: Terenurile acelea goale, scăpate de propaganda tractoarelor unui timp dezechilibrat. Patria lăsată în paragină, desţelenită numai în caz de înmormântare, doar suntem creştini, nu ne putem pune morţii la uscat iar la îmbălsămat nu ne pricepem; atât de evoluaţi nu suntem să ni-i ducem pe toţi la crematoriu: ar rămâne patria nearată. PATRIA: tineri cu părul lung, cu jeanşi uzaţi, cântând la chitară în metrou. Deasupra lor, o altă patrie, privită pe geamurile hotelurilor de lux ori ale maşinilor de ultimă fabricaţie. DELICT: Ni se fură sistematic dreptul de-a aparţine unei patrii. Între noi şi ea s-a născut, ca o uriaşă boală a mileniului următor – ruşinea.
şi noi am devenit transparenţi iubito şi noi ne-am tapiţat aerul cu rictusuri. aceleaşi sunete în care stau ciorchine milioane de cărţi ne invadează dimineţile ca vinişoarele roşii nişte ochi obosiţi. apoi vine seara doar noi şi tăcerea în care stau chircite coarnele prietenului diavol. foşnetul mâinii tale pe pielea mea ciobită – parcă ne-am afla într-o cutie de scrisori - nervoşi că facem atâtea repetiţii pentru coloana vertebrală ca o vietate necunoscută la pândă. ne simţim celulele mirosind frumos a naştere cu reflectoare puternice le depistăm vizuinile – de fapt ne aflăm într-o cutie de scrisori din alveolele lor săruturile ţâşnesc strategic tu zici că e seară – te dezbraci în faţa tabloului unui mare bărbat de stat – se aude moartea trecând spre suburbii oraşul se întinde ca un control anti-doping căutându-şi străzile, versurile declamate de statuile oboselii orele vitriolate de stranii şi tăcute cupluri umane. deodată e ora trei. facem dragoste oxidaţi de zgomotul de la combinat. la primăvară vei fi gravidă.
s-a ars siguranţa instinctelor de care dispunem ne putem retrage din profesii din spatele ochelarilor din trupurile indezirabile îţi pot mângâia şoldurile lucide sânii absorbind hărţile degetelor mele respiraţia în uniforma pastei “osidenta” apoi mă voi răsturna alături vei merge la baie – apa destrămându-se plictisită – muzica: vagonul nr.2 al nopţii cuvintele treierându-mă brusc am fost la coafor la aprozar la film cu altul somnul ca un capac peste realitatea cocoşată de atâtea destăinuiri – visăm.
n-ai nici un farmec acum sângele meu pipăie prudent atmosfera şi revine grăbit la vechea ocupaţie laşule – sudezi tu versurile de mai sus lepădându-ţi furoul iar eu îţi sărut genunchiul fără chef alertând secundarul deşteptătorului faultând glandele ridicole de care dispunem la ora asta picioarele tale încordate/ mâine plec în capitală gemetele de campanie incizate firesc traseului glandele râgâind nesimţite ajunge – dă-te jos de pe mine – am transpirat – baia – pijamaua – pachetul de ţigări du-te deschide sună cineva la uşă poate sexul tău sau altă cunoştinţă terapeutică stinge lumina – hai du-te odată dimineaţa ghemuită la ultimul etaj nu prea avem bani în casă - noi să fim sănătoşi
pe urmă toate devin fireşti până şi diavolul plictisindu-se să ne fie prieten fiindu-i lehamite de capetele noastre ca nişte turle tâmpite ne reluăm poziţiile în locul acesta ne prefacem că avem treabă că suntem ocupaţi importanţi unii pentru alţii şi cu toţii pentru moartea care ne împarte zilnic arborii genealogici pe urmă pensia pe urmă spinii derutanţi ai căderii pe urmă e ploaie, pe urmă e ceaţă/ e frunza cerşind şi cafeaua amară/ sunt ochii pe urmă, apoi dimineaţă/ pe urmă o zi - apoi iadul de seară/ se spune că tu şi se tace că eu/ pe urmă se ard trandafirii pe rug/ se-nvaţă o dată - se uită mereu/ se cumpără paşi pentru cei care fug/ de altfel trăim – mai cu toţi, mai cu noi/ nu mergem la teatru, nici cărţi nu mai vrem/ e viaţă, e ceaţă, vin câini şi vin ploi/ cafeaua-i amară, artiştii – blestem/ pe urmă te scriu – dacă-s unul, sunt doi/ pe urmă alunec, apoi mă ridic/ de altfel trăim, mai cu toţi, mai cu noi/ pe urmă şi-apoi nu mai este nimic.
(Iar Cronicarul, îndârjit şi tuşind, cu ochelarii de cal bine fixaţi, nota în continuare, pentru o eventuală posteritate: Orbitor de discordant zgomotul maşinilor de formula unu. Ce caută sunetele acestea dezacordate în pauzele memoriei mele? Distilând secundele unor asemenea viziuni auditive obţin un limbaj prin care pot comunica natural cu moleculele. Deschid o paranteză şi afirm că procesul de receptare e mult mai simplu decât îl consideră savanţii. Totul e să ai răbdare, să nu te produci cu violenţă, să nu te epuizezi înainte de a urca scara tuturor mărimilor fizice.
Deocamdată mă sustrag judecăţii cotidiene. Deocamdată nu ofer decât dispreţ alchimiei diafane numite familiar fericire. Profit de existenţa cuvântului “deocamdată” pentru a amâna cât mai mult implicarea în arealul casnic, în discursivitatea vieţii practice. Am nevoie de coincidenţe, scheme, combinaţii, paradoxuri; toate pentru a mă proteja sub o identitate falsă.
Totalitatea agresivă prin care Bach râde de noi. O juxtapunere plural-singulară de contrarii, simultanizări, vaporizări şi materializări demente. Ascultând unele pasaje, am senzaţia unor hohote de râs, în nici un caz a unor aglomerări de note muzicale şi instrumente; din când în când percep câte-o respiraţie accelerată. Să-l auzi respirând pe Bach, asta da experienţă de viaţă!
Remarc cioburile risipite pe covor. Pofta de-a mai sparge un pahar, de-a mai ucide o sticlă, o farfurie, un bibelou, un geam, mai multe geamuri, vitrinele magazinelor din oraş, lentilele, becurile, toată oştirea de transparenţe din spatele căreia cineva mă pândeşte cu răbdare. Ceremonia iniţierii în acustica raţiunii pure, cadenţa impersonală la care s-au adaptat picioarele de broască ţestoasă ale creierului meu (acesta va semăna într-o zi cu o rafinată explozie de grenadă). Spun asta pentru că n-am să scriu niciodată ceva numit “Atentat la viaţa muritorului de rând”.
Embleme. Simboluri. Interpretări. La naiba, nu e nimeni pe planeta asta să arunce la gunoi climatul desăvârşit al respingerii?
Oglinzile au încetat să mă mai reflecte obiectiv. Se întunecă de întunericul ochilor mei. Se simt străine şi false şi pelicula subţire de pe verso li se scurge. Am miraculoasa capacitate de-a accepta orice înfrângere. Spaimele, ca pe nişte deşeuri fără importanţă le-am aruncat şi în asta stă raţiunea evaluărilor mele. O înfrângere mare, o înfrângere mică, una colorată ţipător, alta girată de realitate: aş putea face coliere şi brăţări multe şi nespus de valoroase dacă le-aş asambla după culoare, formă, sunet, sentiment. Mă uit la fiecare fără ură, fără silă, sunt numai curios, tare curios iar în unele cazuri, o înfrângere mai veche mi se pare suportată de oricine înafară de mine. Dintr-un posibil “Tratat de rezistenţă” pentru scrierea căruia nu va mai munci nimeni niciodată, probabil, m-am oprit la acest fragment mai aparte. Dacă toată lumea ar gândi astfel, n-ar mai exista războaie pe pământ.
Se scrie din orice poziţie, cu orice instrument, în orice puşcărie, sub imperativele oricăror timpuri, se scrie apelând la erele istorice anterioare, bătând monedă pe trucuri clasice, mizând oarecum naiv – dar atât de agresiv dincolo de aparenţe! – pe ordinarele regulamente contemporane. Un fel de business cu marile conflagraţii sociale de azi.
Mă gândesc la numeroasele şi nereuşitele încercări de-a aşeza două oglinzi faţă-n faţă, aşa încât să se oglindească reciproc. Ştiind că nici un alt corp nu trebuie să intervină în dubla lor răsfrângere, nici măcar o linie ce marchează suprafaţa uneia dintre ele, am avut nevoie de o precizie de micron în aşezare şi nici până astăzi n-am construit un astfel de aparat căruia nu-i pot defini utilitatea. Va veni ziua morţii mele cândva şi va dispărea în acest mod absurd o invenţie de o uriaşă însemnătate pentru omenire sau o maşină monstruoasă pe care Dumnezeu, în infinita lui indulgenţă faţă de muritori, nu m-a lăsat s-o realizez.) de la o vreme nu mai sunt necesare dovezile – împuşcată-n istorie noaptea atomică: iubito.
Ştefan Doru Dăncuş
|
|
|
Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri |
|
|
Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia. Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei. |
|
|
AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.
Editor, conceptia paginilor,
tehnoredactarea Revistei Agero :
Lucian
Hetco Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)
|
