Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

Lumea lui Victor STEROM

CĂRŢI ŞI CRITICI

Monica Mureşan

1.V. Sterom – Limbaj şi funcţie poetică

            Poezia domnului Victor Sterom ilustrează în primul rând funcţia poetică a limbajului ca situaţie de comunicare: lumea lui Victor Sterom se hrăneşte din sine şi se oglindeşte în sinele poetului. Conştient de aceasta şi nu în mod neapărat atras de realitatea exterioară, comunicarea sa este însă intensă, puternică şi bogată, răsfrângându-se spre exterior iar legătura interiorului cu exteriorul este tocmai situarea autorului în postura de mesager. Concentrarea asupra mesajului reprezintă punctul forte al acestei poezii ce-şi află propriile limite valorice în propriile experimente. Astfel eliminate artificiul şi livrescul, lirica aceasta se consumă prin şi consumă din propriul dramatism existenţial în interioritate. Parcurgând antologia “Memoria sferei”, Ed. Premier, Ploieşti, 2000, am remarcat consecvenţa în continuitatea traseului ascendent poetic al autorului de la debutul din 1974 cu “În iarnă cu fluturi albaştri”/ Ed. Cartea Românească (mâna mea tremură de ură că n-a putut/arăta lumii tulburarea totală,/n-a putut să-i spună prin ce limbă/se piere mai repede: unde se piere/de vorbe, de culoare, de piatră;// n-a putut mâna mea să-mi arate/unde am dormit/şi unde am înviat din nou/atunci când m-am deslipit de pe cruce//şi am vrut cerul…- “Desenul nu spune nimic”-p.12),  până la intersectarea cu poemele din “Praguri şi Trepte”, Ed. Labirint, Bucureşti, 2003.    

Ca propriul său vestitor aflat pe linia de graniţă dintre lumea interioară a imaginaţiei şi cea reală, exterioară, însăşi opera poetică capătă o stranie individualizare, personalizare prin semne şi coduri emise din nevoia de comunicare şi împărtăşire a acestei stări de autoexperimentare.

Afirmam ca legarea interiorului imaginar cu exteriorul realităţii o realizează pe rând pragurile şi treptele. Cartea este segmentată în cinci părţi dintre care ponderea o are totuşi aceea care dă şi titlul volumului. Ca într-un joc virtual în care au fost programate să se deruleze numeroase capcane – pragul - reprezentând tot atâtea etape – trepte – spre un nivel superior (deşi greu accesibil), poetul îşi experimentează prin intuiţii şi trăiri capacitatea de a ocoli sau depăşi capcana, fascinat de promisiunea accesului pe o nouă treaptă. Este un joc cerebral, desigur, bazat pe concentrare, stăpânire de sine şi autocontrol. Stăpânind în permanenţă situaţia, poetul are destul timp chiar să mediteze şi să se roage, liniştindu-şi, chiar temperându-şi pe alocuri imensul patrimoniu afectiv (vezi micropoemul “sunt clipe în care/oricum ar sta trupul/sufletul stă în genunchi”,  care se detaşează uşor din corpusul poemului “Cad iarăşi în gânduri”-p.57 ). Ideile sale nu sunt atât supuse logicii cât conceptelor, categoriilor şi unui plan de acţiune. Semnificaţiile scapă astfel logicii convenţionale şi se transformă în semne individualizate. Aici e poetul cu adevărat imbatabil, aflându-se la vârsta de aur a înţelepciunii, când Ideea s-a transformat în cristal cu care ciopleşte cuvinte preţioase, cu sensuri adânci şi profunde, chiar neaşteptate, iar poezia devine sistem, raţiune de a fi în Univers – vezi finalul, fără titlu: “E-nchisă cartea:/misterul ei/e fulgerul de sub nouri./Ultima silabă o scriu/cu muchea unei pietre/care-mi ştie numele …”- p. 85 -.

Existenţial, V. Sterom are ce apăra, odată ce propriile experienţe acumulate şi propriile autoexperienţe cumulate l-au ajutat să-şi creeze propriul Univers valoric. Astfel comunicarea capătă valenţe sociale deşi aparent poetul pare înconjurat de tăcere. Este doar o altă formă de a construi în linişte şi singurătate, nu de a tăcea din nepricepere. Ba, chiar oferă temei Lumea omului ca individ o alternativă în care apare Lumea individului ca om -  entitate , funcţionând după alte reguli, una fiind aceea a alegerii permanente dintre mai multe variante. Astfel cutează chiar să-şi expună propria schemă etnogenetică – vezi prima parte, “Mergând vei ajunge”, compusă din formula şase plus unu, a şaptea zi fiind o reluare interpretativă, augmentativă a şi din textul primelor şase poeme: “Ding sub muchea de piatră/tocmai adormise.//Ding în dreptul celor fără de aripi/iubindu-i trimitea în lume ecouri//Ding părăsi dimensiunea umbrei/sub care adormise//Ding se rătăcea ţipând la câte-o frunză//Ding umbla prin lume dormind.//Ding părea orb în mersul lui/spre niciunde.//Şi toate acestea s-au petrecut//în cele şapte zile ale Învierii…”  - “A şaptea zi” – p.13. În locul schemei de funcţionare logice adevărat/fals, operează alternativa tot atât de posibilă real/imaginar.

(Foto coperta, în stânga)

Aflat sub povara temerii de tot ce este poncif, evitând aşadar banalul şi platitudinea, dorind în permanenţă să afle, să iscodească, să evolueze, spiritul critic şi însetat de informaţie al unui astfel de poet îşi va dezvolta propriul sistem cognitiv.  

2. V. Sterom - Poezia ca revelaţie:   ce vrem noi de la poezie şi ce vrea poezia de la noi?

Câmpul vizual al poetului stă mărturie a vastităţii celui imagistic, într-o simetrie clasică, dar realizată cu efecte şi mijloace moderne, la care ne-am referit deja. Uneori poezia poate părea desuetă, anume pentru că autorul reia teme arhicunoscute pe care le tratează cu mijloace pe tot atât de des întâlnite la alţi poeţi. Dar când o temă majoră este privită altfel, nu explicată, ci reinventată, recolorată, mutată pe un alt plan de percepţie, cititorul îi va mulţumi poeziei că a readus magia în cotidian. Chiar şi pentru puţin timp. Iar autorul care te face să visezi cu ochii deschişi nu va fi uitat de Marea Literatură. Acesta se bucură şi beneficiază de această şansă – nu întotdeauna de la început şi nu în toate cărţile ! – a străluminării izvorând dintr-o mare dilatare perceptuală, intuitivă care-i va călăuzi răspunsurile spre întrebări de genul: Ce vrem noi de la poezie şi ce vrea poezia de la noi? O asemenea intrebare poate radicaliza răspunsul. În cazul de faţă ea a izvorât din textul acestor praguri şi trepte. Poezia lui Victor Sterom ridică întrebări şi stă sub semnul revelaţiei (ceea ce vrem noi de la poezie). Nu realitatea îl domină pe poet, ci efectele ei, taina, misterul. El a renunţat la retorismul simplist şi de efect spectaculard, preferând alunecarea într-o stare interogativă senină şi lucidă, de patriarh şi aristocrat, operând cu simplitate elegantă, stil şi rafinament la un nivel superior cu acces în cel iniţiatic. Formula magică rezidă nu din găsirea răspunsului, cât din propunerea unuia găsibil cu mijloace inedite şi neaşteptate, pentru care trebuie să fii nu pregătit, ci deschis (ceea ce vrea poezia de la noi). Magia dintre întrebări şi răspunsuri adânceşte starea de introspecţie, dar la alt nivel, superior prin intensitatea menţinută în categoriile filosofice, axiologice şi ontice. După cum am mai afirmat (şi nu numai eu!) V. Sterom ocoleşte figurile de stil, chiar metafora, preferând sintagma şi o abordare cu mijloace structuraliste, recurgând la simbolurile/semnele semiologiei, asupra cărora deja ne-am referit. Astfel că fosta metaforă ajunge la rangul de simbol. Poezia nu mai are nimic explicit, rămânând între limitele iluziei, intuiţiei, a perpetuităţii inefabilului, dar şi a motivului reinterpretat. Poetul de altfel nici nu-şi ascunde propensiunea spre curiozitate şi se declară curios. Este vorba aici de un neo-lirism, chiar dacă liricul s-a dizolvat în creuzetul modernismului şi, deşi a ocolit post-modernismul şi a renunţat la tropi, se loveşte de un zid construit cu cărămizile rezultate dintr-o mare varietate de post-curente… în formula autorului decelăm şi un neo-avangardism prin reinterpretări nuanţate ale epicităţii avangardiste, dar şi un iz de impresionism venit să mai agrementeze cu ceva – dacă se mai poate, se poate! – rafinamentul combinaţiei.

O arhitectură de idei revalorificate. Noutatea e punctul de vedere şi unghiul de abordare, ţinta şi ţelul. Astfel încât poetul îşi concentrează atenţia nu atât asupra temei, cât a problematicii. Nu atât asupra unei filosofii-curent, cât asupra stării reflexive, opiniatoare şi opiniatrice, făuritoare şi generatore a disciplinei de a cugeta prin negare-afirmare, cu elementele categoriale oximoronice. Intervine aici – revin! – şi maturitatea vârstei poetice, nu numai biologice, situaţie fericită şi rarissimă pentru că evoluţia acestora două nu este întotdeauna sincronă! Ei bine, aici cazul este cu adevărat aşa: dificultatea exprimării sau, dacă nu, lipsa temei, cu stângăciile şi ratările intrinsece, inevitabile a fost dizolvată de sagacitatea autorului care-şi înţelege rolul, respectându-şi-l cu veneraţie. Dar maxima/sentinţa acestei personalităţi artistice nu va fi reprodusă precum acea “apoftegma” ajunsă la noi din vremuri antice, ea nu va cicula ca sentinţă, ci mai degrabă ca model apoftegmatic. Când Poezia îşi găseşte Poetul căruia să-i ceară sau să-i pretindă să-i dea tot, după o căutare pasionată cât o veşnicie, întâlnirea aceasta fertilă va duce la iluminare reciprocă.

 De aici uşurinţa şi curajul celui ce ştie că Muza îi stă alături, în abordarea unor teme dificile – vezi acea “aporia” greacă între întâia şi a şaptea zi! Şi ce e oare mai imposibil de realizat decât această încercare de tălmăcire a Genezei ca (re)Înviere, ori aparentă reconstituire în realitate prin experimentare virtuală – vezi op. citată mai sus - . Adăugăm, în acest punct al excursului, conotaţia din poema “în arama de răcoare”: “doar eu văd/cum se ridică visul/în lumină/doar eu văd/purpura văilor/în măruntaiele dorinţelor” – sugestie plastică-textilă – şi mai departe, elementul plastic trece pe negândite în cel categorial de artă, meşteşug, materie prelucrată şi alchimie: “ochiul ia forma fluviului/pasărea ia forma sâmburelui/viermele ia forma obercăirii/spre groapa comună/ne întâlnim/în arama de răcoare/a literei” (idem, p. 28). S-ar putea umple câteva pagini numai vorbind de simbolul aramei ca metal sacru, printre altele (vezi Dicţionarul de simboluri, Ed. Artemis, Bucureşti, p.122). Dar arama literei este încărcată de conotaţii şi depăşeşte categorial metafora, pentru sintagmă: baterea aramei cuvântului este tot o magie, a materialului transformat în substanţă sensibilă şi apoi a sensibilului transmutat în spiritual.

Sau, altă temă grea şi mare: dragostea. Pe care o silabiseşte cu mirarea şi încântarea noului născut curios. Noul venit rămâne însă legat prin cordon ombilical de lumea astrală. El nu-şi uită identitatea (de entitate) iar mirările sunt o răsfrângere a exteriorului în înlăuntrul său. Nu lumea contingentă atrage, ci punerea ei în raport cu aceea miraculoasă, pe care o aude şi o vede, nevăzută şi neauzită, în realitate – vezi pasărea care ia forma sâmburelui, adică esenţa. De aceea încearcă poetul să facă cunoscut raportul insolit pe care un om obişnuit nu-l înţelege. Iar poemul existenţei poetului este o plecare dinspre interior spre exterior şi punctul său de vedere nu referă asupra materialului ci al spiritualului, nu al lumii ci al Universului. De aici sintoniile (vezi şi volumul “Sintonia”, ed. Universal Cartfil-Ploieşti, 1996), acele acordaje care trebuie făcute-refăcute pentru a pune individul în acord cu Universul, ridicând nivelul vibraţional al celui acordat la stadiul de Om iniţiat – esenţă (sămânţa) . De aceea şi în acest sens poemul devine creaţiune sau armonie-geneză, fiind generator de transformări. Dar deja alunecăm în metalimbaj… 

Dorim să mai menţionăm că pentru a ajunge la nivelul superior în lipsa treptelor sau a uşii de la intrare, poetul transfigurat îşi construieşte propriile structuri ajutătoare, cele din lumea lui, ca alternativă şi tot atât de eficiente. El nu mai respectă regulile generale, de vreme ce în lumea dinafară au avut loc mari schimbări, nu totdeauna benefice şi fericite, fără evoluţii satisfăcătoare. Or, el a ales ordinea libertăţii de a evolua fie şi prin dinamica minţii: “doar faptele mele/ajung în cer/cuvintele dorm şi visează/adâncul din mine/prăvălite/ în ceea ce n-au putut deveni/până la capăt/somnul acesta/mişcă totuşi nebunia mea/către o altă lume/plină de mirări/plină de strigăte/cu platoşe/folositoare” – “doar faptele mele”, p. 73.      

Sincron cu lumea, ca parte dintr-un Univers aflat pe muchia dintre real şi imaginar, poetului nu-i rămâne altceva decât să găsească iar şi iar treptele către acea o altă lume. La fel şi cititorul, care se lasă convins la finalul acestei experienţe.

Monica Mureşan

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)