Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

Manifestul societăţii laice revolutive (II)

Confesiunea religioasă ca şi apartenenţă socio-politică la cadrele instituţionale istoric cristalizate

Alexandru DEMETER

              Înainte de a trece la prezentarea Noii Viziuni socio-politice şi religioase apărute la orizont şi la evaluarea din cadrele noi pe care le raportăm la această Nouă Viziune a societăţii noastre actuale, să concentrăm principalele afirmaţii realizate de primul eseu pe această  importantă temă. Acest tip de demers, să o afirmăm răspicat încă de acum, este esenţial pentru întreaga metodă prin prisma căreia abordez toate problematicile ce se prezintă spre soluţionare astăzi. Ca o premiză de natură morală, aş spune, nimic din toate aceste probleme supuse rezolvării de însuşi mersul înainte al lumii noastre nu sunt luate de mine ca dat obiectiv, şi cu toate că ele nu pot fi neglijate, sunt totuşi probleme supuse rezolvării şi nimic mai mult. Prin urmare, să mi se permită acest beneficiu psihologic, voi analiza aceste probleme din perspectiva nouă a holognozei pe care, pornind de la integrarea filozofiei blagiene în structurile evolotive ale istoriei filozofiei occidentale, adică europene, o vom lăsa să se afirme indirect, să acceadă la conştientizare pe măsură ce se autodescoperă şi autocalifică oferind soluţii acestor probleme specifice, create de societatea revolutivă.[1]

Deşi poate părea complicat, conceptul de holognoză este unul operativ. Societatea evolutivă, societatea care credea în transformări aproape totale ale unui dat obiectiv ( ceea ce părea multor cercetători din perioada lui Ch Darwin o contradicţie în termeni, când de fapt era contrazisă numai capacitatea de ordonare a omului realizată până atunci ) este azi în pragul descoperirii motorului intim al naturii umane luate ca animal raţional, lucru deplin realizat de societatea Occidentală prin întreaga sa istorie a gândirii filozofice care a culminat cu apariţia ştiinţei şi a tehnicii. Desigur, acest motor intim face capabil pe Om de o întregire a Primei valori raţionale la care omul occidental a ajuns, iar dacă Tehnologia îl îndreptăţeşte pe om să creadă în raţiunea ştiinţifică fără şovăială, să vedem ce îl poate face pe acelaşi om să  îşi asume şi o altă dimensiune constitutivă a sa, anume capacitatea mistică, magică, dacă vreţi, de a întrevedea altceva decât verifică latura ştiinţifică a omului, să numim acest altceva misterul, în sensul dat de Blaga acestui concept.[2] 

De la aceste scurte dar dense consideraţii de natură introductivă, să trecem acum la următorul pas: o comparaţie succintă dar lămuritoare între cel mai original şi holistic isihast român contemporan, Ieromonahul Ghelasie de la Frăsinei şi poziţia blagiană faţă de metafizica occidentală şi fenomenul religios creştin. În dimensiunea care ne interesează aici, metafizica în sens tare, există între cei doi o apropiere care nu poate trece neobservată între felul în care concep metafizica: atât primul cât şi cel de al doilea concep metafizica pornind de la realitatea de neatins a Misterului total, complet, care este Dumnezeul treimic, la primul, şi Marele Anonim, la cel de al doilea, şi trecând prin capacitatea înnăscută a omului de a accede la valori supraumane care transced omul raţional, dar care ne sunt oarecum integrabile, deloc străine spiritului uman! În primul său volum dedicat realizărilor isihaste, [3] Ghelasie ţine să precizeze că nu face aici filozofie, nici teologie, tot ce încearcă este să descifreze mistica planului transcendental, apoi conchide imediat că la început este Întregul, Totalitatea autosuficientă sieşi. 

Oare de pe ce baze au ajuns amândoi la aceleaşi poziţii, diferit exprimate? Răspunsul este evident, fiecare a avut intuiţia clară a Realităţii ca Totalitate ce poate fi percepută şi ordonată ştiinţific, dar şi tradusă în forme supraumane  care acced la metafizica transcendentală, la misterul trăit ca ceva uman, dar dincolo de uman. Desigur, e lesne de observat cum această viziune exclude vechea ordonre mai mult mitologică decât metafizică a Realităţii ca fiind dincolo, noua viziune holistică presupune abordarea Realului ca Pereche perfectă alcătuită din raţiune ordonatoare şi explicativă plus mister accesibil dar în alte forme. Cel mai interesant este să remarcăm faptul că Blaga se lămureşte mai întâi pe baza unor cercetări serioase asupra cunoaşterii ştiinţifice, apoi  îşi dă seama că această capacitate misterioasă este integrabilă fiinţei umane, dar la un nivel greu de conştientizat de către om. La Ghelasie avem mai întâi experienţa mistică, Blaga nu ar accepta acest termen deoarece atingerea aceasta a transcendentului i-a ajuns pe alte căi, inspiraţia sa poetico-profetică a avut loc în societatea laică, el a fot iniţiat în Taina vederii spirituale pe calea isihastă, adică exclusiv pe calea experimentării Transcendentului în cadrele Creştinismului insituţionalizat, deşi că el a trebuit să le depăşească pentru a ajunge la iluminarea divină, ceea ce i-a adus condamnarea multora dintre clericii ortodocşi, sau măacar este socotit oaia neagră a isihasmului românesc.[4]

Desigur că contextul prezent nu îmi îngăduie să detaliez pe această temă, deosebit de provocatoare pentru gândirea religioasă şi metafizică, dar trebuie să arăt că poziţia distinsului mare poet şi gânditor transilvan L Blaga este atât de aproape de cea a nu mai puţin genialului Ghelasie şi a tradiţiei isihaste transilvane încât nu putem decât să aprofundăm cercetările ambilor autori pentru a ajunge la îndrăzneţul proiect al fundamentării Holognozei pe baze reînnoite, necesare atât religiei cât şi metafizicii. Trebuie de asemenea să arăt că şi Blaga porneşte de la un Tot[5] , iar acest procedeu este diferit ca intenţie şi ca metodă de filozofarea de obârşie elină,  pe care îl propune cititorilor ca fiind autosuficient, un Tot divin, zice el. Ambii autori discutaţi aici fac acest tur de forţă înspre Transcendent pe baza fondului lor creştin prevalent, Blaga luând în considerare învăţătura creştină, dogma, pe care a golit-o în prealabil de orice constrângere confesionalistă, dar a integrat-o în marele său plan de lucru ca şi dinamică proprie a divinului transcendent, care se menţine pe linia de afirmare a ceva ce pare să se contrazică, dar se dovedeşte, la o analiză adecvată, numai un  impediment al unui anumit mod, reductiv, specific uman, de a concepe şi vedea realitatea.

 Blaga vorbeşte despre dogma Întrupării formulată de sfinţii Părinţi, pe care îi urmează ca metodă de a definitiva afirmarea adevărurilor revelate prin dogmaticizare, dar depăşeşte ceea ce el consideră a fi conţinutul dogmei, anume materialul denaturat de aspectul redundant şi cumulativ al confesiunii ca sistem de credinţe rigide. [6]

Ceea ce nu poate să nu ne mire în această situaţie este reacţia teologiei doctrinare confesionale la poziţia exprimată de Blaga în opera sa, şi la acuzaţia de erezie adusă lui Ghelasie de către personje ascunse, aşa cum am văzut mai sus( vezi nota 4). Ceea ce li se reproşează amândurora este acuzaţia că ar denatura doctrina ortodoxă, mă refer aici la Biserica ortodoxă, şi nicidecum la Revelaţia neotestamentară. De pe ce poziţii este efectuată şi dusă la împlinire această acuzaţie a confesiunii ortodoxe majoritare în România? Desigur, de pe poziţia teologilor fără practică mistică, aici mă refer la ieromonahul Ghelasie, atacat de aceştia, sau la teologii academici, îndemnaţi  de structurile BOR să apere ceva ce acestea nu mai deţin: Adevărul revelat al credinţei care iluminează şi transformă pe credincios nemijlocit, adică prin trăirea trup şi suflet a vieţii noi insuflate de Spiritul nemuritor.

Este momentul să fac apel la răbdarea cititorului, a vorbi despre Holognoză e ceva atât de nou şi de neobişnuit încât te trezeşti ‘mut ca o lebădă’ atunci când ai dori să dai glas la Ceva ce nu poate fi rostit, iată dilema la care trebuie să găsim rezolvare toţi cei ce ne naştem, nu doar poetul Blaga! Calm, să utilizăm metoda apofatică, să arătăm ce nu e şi nu poate fi acel Ceva: nimic din ce se pretează la interpretări, la numiri şi renumiri, nu este acel Ceva nenumit, totuşi, acel Ceva pare a fi exact acelaşi lucru cu cele numite, dar aici e numai boala nostră mortală de a vrea să facem ca Totul să fie chip şi asemănare cu noi, cu Mine... Dar să nu interpretăm! Ceea ce rămâne la periferia acestui tip nou de cunoaştere este metoda noastră numită interpretare, exegeză, hermeneutică. Întregul nu se pretează la interpretare, el poate fi zărit la orizontul Vederii unui spirit dezlegat de unele legături psihologice extrem de peternice. De ce? Pentru că ceva ce interpretăm, nu cunoaştem, ce nu ştim, aceea interpretăm, în încercarea sortită eşecului de a da mereu nume care să ne fie conforme, forma cea mai brută a acestui tip de numire este antropomorfizarea: omul primeşte în raza sa cognitivă numai ceea ce i se aseamană! Interpretarea, legitimă în unele situaţii, este semn că ceva este ignorat, ignorantul ştie orice, înţeleptul ştie ceva. Ignorantul nu poate face nimic cu ceea ce pretinde să cunoască, deşi susţine în orbirea sa că poate da lecţii oricui despre orice, inclusiv Dumnezeu, şi culmea, acest lucru îi reuşeşete în cadrele insituţionalizate ale cunoaşterii de tip vorbărie! Înţeleptul ajunge să atingă şi să fie atins de Spiritul vieţii, dar el nu ştie decât acelaşi Ceva cre îl transfigurează şi îl poartă spre ceva ce îl depăşeşte.

Hermeneutica corespunde unei necesităţi reale, nu pretinse, şi ea e asemeni unei încercări de ieşi dintr-un labirint, adică din situaţii de viaţă care îl duc spre rătăciri păguboase pentru însăşi natura sa profundă, misterioasă... În situaţii de acest fel ea dezleagă o iluzie, răpune o părere greşită, depăşeşte un obsatcol, reuşind să conducă omul, fiinţă revolută, spre sursa vieţii tuturor, caz în care experimentează ceva ce s-a numit mereu iluminare, atingerea unui spaţiu privilegiat ce permite vederea spiritului nostru, a acelui luminiş care este rampa de lansare a omului ca Tot reîntregit spre cunoaşterea misterului vieţii. Că interpretarea fără iluminare e o rătăcire în labirintul iluzoriu preformat antropocentric este cert pentru oricine a fost martor la această autodezvăluire a Transcendentului, pentru a da o definiţie mult mai adecvată actului revelativ al lui Dumnezeu. Putem fi martori la autodezvăluirea Transcendentului, atât, nimic în plus şi nimic în minus. Ce vom face aici cu această dezvăluire depinde numai de noi, aici intră în acţiune libera alegere a spiritului omenesc. Nimeni nu ar trebui să creadă că neg utilitatea sau chiar exerciţiul interpretării ca semn al libertăţii de gândire, departe de mine gândul! Cenzura, mereu prezentă şi acceptabilă în limitele normalităţii vieţii, nu are din păcate decât rostul de a consimţi la apărarea interpretării instituţionalizate, creatoarea şi garantul unuei stări de lucruri care nu a putut depăşi niciodată mediocritatea, şi a trebuit mereu să se plătească preţuri mari pentru a ieşi din chingile unor adevăruri perimate şi negative pentru ansamblul Omenirii şi pentru individ, dar care protejau şi garantau dominaţia instituţionalizată a unei singure mentalitaţi.

Umanitatea, o dată ce a smuls minunatul trofeu al ştiinţei reale, mă refer la ştiinţa care produce rezultate utile teoretic şi practic, a refuzat mitul, considerându-l, pe urmele a ceea ce Blaga deja din deceniul 4 al sec. XX numeşte scientism, ca pe o formă depăşită de gândirea ştiinţifică, o formă ce aparţinea unei Umanităţi considerată integral ignorantă de către cei ce au <<interpretat>> şi <<instituţionalizat>> realizarea prometeică a descoperitorilor ştiinţei actuale, trăgând mari foloase materiale. Acest fapt a dus la pierderea legăturii cu acele descoperiri care aparţinuseră eonilor ancestrali, preistorici, ce avuseseră de dus o luptă ale căror trofee Umanitatea nu le-a smuls încă. Ce aţi zice voi, cei care citiţi, dacă aş afirma că a sosit timpul ca trofeul acesta să fie smuls acum? Dar despre ce trofeu este vorba? Desigur, e vorba despre accesul direct, personal, dar atât de impersonal, la cealaltă latură a Omului mare, creat de Mâna Celui Viu, latură pe care au întrezărit-o câţiva, autorii discutaţi la începutul eseului au realizat asta, sigur.

Pentru că tema pe care mi-am propus să o dezleg aici este alta, am adus în discuţie şi am supus atenţiei voastre, cititorilor, numai coloana vertebrală a  Cunoaşterii totale, acum e momentul să revenim la problema confesionalităţii şi să îi dam o soluţie reală, neiluzorie. Atunci când hermeneutica devine şcoală, ea nu poate produce decât informaţii colaterale, rupte din Întregul iluminativ, şi la ce oare slujeşte descrierea Labirintului, în care suntem prizonieri, fără să găsim ieşirea? Acest tip de cunoaştere adună astfel, pe baza unor descrieri inutile şi mincinoase, ( forma umană e stăpână în lumea în care ne desfăşurăm) , posibilităţi pe care le deduce din această descriere pe care o socoteşte adevărată fără drept la replică!  Tocmai am sugerat mediul în care oricine, voind să discute credinţele Omenirii, s-ar trezi, volens nolens, păgubit şi dinainte anatemizat ... Oare acesta a fost motivul pentru cre Iisus tăcea atunci când toţi credeau să ştiu orice şi mult mai bine decât El? Acest Adevăr îl ştia El, iată de ce avea avantajul Tăcerii, dar mai ales iată de ce a afirmat, perfect realist, că iartă, deoarece ştia că bâjbâim în Labirintul orb al căderii în ignoranţă! Nimic de mistic obsurantist nu avea el în spirit când făcea afirmaţii pe care noi le luăm drept sacre ... Să ne închinăm automat, să exorcizăm pericolul de afi contaminaţi de sfinţenia care ucide! Da, aşa vedea omul căzut lucrurile, aşa  se purta: lăsând la o parte orice nevoie de a interpreta, inclusiv din punct de vedere teologic, Isus era om, toţi îl vedeau şi ştiau asta, dar El făcea lucruri de neimaginat, ca un Dumnezeu, ceea ce era un contra-sens pentru omul insituţionalizat de Legea lui Moise, contradicţia nu avea nici o altă soluţie decît cea a ţapului ispăşitor, soluţie instituţionalizată şi ea de Lege, soluţie care a şi fost aplicată.

Ţi se pare ciudat, cititorule, poate chiar scandalos? Iartă-mi intromisiunea emoţională în lumea ta intimă, acordă-mi acest beneficiu al libertăţii câştigate de Omenire cu atâtea jertfe şi nu mă condamna! Şi acest fapt a fost prevăzut de spiritul său, aşa că El ne-a arătat toate condiţiile de practicat pentru a atinge cunoaşterea totală, cunoaştere posibilă Omului redevenit Întreg. Se pare că a sosit vremea ca şi pentru noi supranaturalul să nu fie decât un alt fel de natural.... Acum că avem o Idee depre omul întreg şi capacităţile sale, să vedem ce voiam să spun despre confesiunea religioasă ca şi parte constitutivă a lumii istoric atestate, a lumii cezarului. Posibilităţile descifrate de interpretarea lucrurilor antropocentric descrise sunt învăţate în şcoli şi predate copiilor care, aşa cum ştim, nu şi-au însuşit încă exerciţiul eliberator al liberului arbitru, copii care sunt practic fără apărare în faţa pretenţiilor <<solide>> de adevăr ai celor ce îi învaţă. Aceste cunoştinţe devin parte dinamică a inventarului de informaţii şi formaţii ai acestor copii şi vor modela conştiinţa activă, dispusă practic spre a lua atitudine şi a acţiona, într-un cuvânt, se vor constitui în inventarul de credinţe ce îi vor ghida în viaţă. În paranteză spus, îmi aduc aminte de recenta dezbatere din mass media românească legată de acele manuale de religie confesională ortodoxă din şcolile noastre în care copiilor li se inoculează, dinainte formate, credinţe posibile doar în Evul întunecat, de genul pedepsei pe care Tatăl Dumnezeu ar aplica-o automat copiilor răi, de exemplu cineva care ar urca o scară pentru a fura cireşe ar risca, o ştie sau nu, dar acum o ştie, nu?, să cadă pentru că Dumnezeu i-ar smulge scara şi el ar cădea şi ar muri! Să ne gândim la părintele Ion Creangă, el desigur nu ar fi de acord cu acestă învăţătură...ortodoxă, oare pentru că Nică s-a bucurat deseori să urce pe o atfel de scară... ? Dar poate că nu ar reuşi nici el decât să fie caterisit iar.

Există un tip de hermeneutică necesară, ceea care interpretează problemele de soluţionat spre a avea datele corecte despre părţile problemei discutate şi aputea da o rezolvare care ţinteşte spre un scop concret, o invenţie au o inovaţie. Aceasta este singura interpretare pe care ştiinţa actuală o poate lua în seamă, şi desigur că ea nu îşi propune ă explice Nenumitul, sau Marele Anonim, Cineva care, chiar fiind printre noi ar rămâne necunoscut nouă, dar ne-ar lansa spre perceperea vieţii ca Mister impenetrabil, ca Tot, dar mereu posibil de cucerit, de smuls, ceea ce şi Isus afirmase despre trofeele Împărăţiei, anume că ele se iau cu de-a sila, adică smulse.

Cineva ar putea replica: dar de ce să nu explicăm totul, nu este această întreprindere utilă? Nu. Nu, pentru că nu e posibilă, Nenumitul nu poate fi desfăcut în părţi, Totul e mereu un Întreg, chiar şi în fiecare detaliu al său atunci când se oferă conştiinţei noastre, spiritului nostru. Fie că ne place, fie că nu, are sens să interpretăm numai în felul în care Ştiinţa o face, dar, din păcate, ea are alt obiect de studiu, Nenumitul, chiar şi atunci când se autorevelează, nu poate fi descris decât în forme antropocentric orientate spre autoslăvirea omului căzut, a omului lipsit de accesul la latura sa misterioasă, Chipul lui Dumnezeu. Singură, Asemănarea Chipului este obscurată de vălul ignoranţei constrânse să interpreteze mereu, iar şi iar, ajungând să creeze surogate, forma dură, religios consacrată e cea de idoli, ale adevăratei stări de lucruri, uitate şi căzute în neputinţa omului de a se reface şi a reflecta iar pe Dumnezeu ca şi Chip ce–L aseamănă mereu, sporind misterul Întregului şi al Său: Ecce Homo!

Care este deci păcatul lumii noastre mai noi şi mai vechi? Surogatul interpretării de către ignoranţii care se pretind înţelepţi devine Învăţătură oficială, rostul deschis al Autorevelaţiei lui Dumnezeu vizând descoperirea Întregului şi în consecinţă a Omului mare, cel de dinaintea căderii fiind denaturat de aceşti adevăraţi idoli care nu vorbesc decât depre moarte, omenirea trăieşte azi o nouă apostazie, o rătăcire care poate deveni mereu mai  cuprinzătoare, apostazia lui homo sapiens recens care crede total numai în istoria instituţiilor sale, şi care se încredinţează orbeşte confesiunilor care le încanalează energiile creatoare şi eliberatore în forme moarte, surogate ale adevărului, adevăraţi idoli de fier. Dar oare ce ar trebui să facem? Oricine îşi dă sema că nu există încă nici o formă socială care să ajute la deconspirarea instituţiilor în slujba ignoranţei, şi că ele nu pot şi nu trebuie distruse, departe de mine gândul!, pur şi simmplu Societatea revolutivă are în planul său tocmai acest Miez de acţiune constantă îndreptată spre o reaşezare a instituţiilor pe alte baze, noi, care să favorizeze idealul accesului la latura misteriosă a lumii şi a omului, în spiritul ştiinţei care experimentează şi reformulează, verifică şi autentifică fără să condamne.

Instituţiile trebuie să garanteaze numai ordinea, nu o anumită ordine, ele nu pot să se erijeze în factori de stabilitate dincolo de atribuţiile practice şi ştiinţific re-instituite, nimic nu le dă dreptul să pretindă idolatrizarea omenirii pentru că nimic nu le poate afirma validitatea dincolo de aplicarea utilă a intrumentului care sunt, mijloace nu scop de urmat! Confesiunile nu mai pot pretinde acelaşi drept alienabil şi care alienează, dacă vor să mai existe şi în viitor, ele au nevoie de o reîntoarcere la Sursa lor printr-o trăire autentică a Misterului, prin potenţarea lui dintr-o poziţie exterioară cadrelor de putere istoric acumulate şi menţinute cu preţul trădării omului şi al vieţii, căci, nu-i aşa, Dumnezeu nu are nevoie de slugi de pe pamânt, Legiuni de Îngeri îi răspund la prima chemare...  

Instituţionalizarea Vorbăriei universale ocupă spaţiul destinat comunicării, ea creează noi şi noi surogate, teorii şi teorii apar şi dipar, totul e mai confuz ca oricând, o vorbărie va tinde mereu să înlocuiască o altă vorbărie şi lucrurile vor fi mereu neclare. Dar atunci când ipocrizia religioasă va deveni delict care poate fi probat şi respins, atunci Holognoza va aduce Umanităţii instituţii reînnoite, iar latura pierdută la Cădere şi apărată de sabia de foc al heruvimului va redeveni parte activă, spirit al Omului mare, trofeu smuls din lupta cu idolii în iadul celor O mie de feţe! 

Alexandru Demeter

Teolog

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)