Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

Manifestul societăţii laice revolutive

Alexandru DEMETER, teolog

Eseu de Teologie politică, studiul amplu de mistagogie realizat in UBB, o lucrare destul de originala, s-a afirmat dupa sustinerea ei in 2006, care este de fapt o initiere in Taina Bisericii, adica o pregatire pentru a trai in orizontul misterului viu al lui Hristos

            Niciodată nu vom reuşi noi, cei din afară, să înţelegem în lumina explicaţiilor raţionale, ceea ce pot realiza cei care au pârghiile puterii! De ce? Pur şi simplu pentru că ei îşi pot permite luxul de a ignora lumina raţiunii şi de a experimenta! Avem acum, deci, lumea ca experiment ştiinţific, viaţa ca obiect de studiu şi existenţa ca şi reper şi condiţie a experimentului în sine! Aceasta este lumea a ceea ce s-a definit cu sintagama de cyber-, biotehnologie sau societate deschisă. Spre ce? Spre valorile morale? Da. Dar într-un mod nou, mult mai pragmatic şi mult mai realist.

            Putem enumera acum factorii cheie care au un rol deja determinat şi, desigur, restul factorilor, adică cei ce se dezvăluie pe măsură ce societatea merge spre „deschiderea” propusă. Specificăm că reperele instituţionale s-au schimbat total, instituţia a fost într-un fel confiscată de importanţa tot mai dinamică a „libertăţii individului”, iar individul însuşi caută o supapă spre realizarea unui model de persoană opus celui tradiţional, fundamentat moral-religios, instituţia a devenit numai un cadru legal, adică strict normativ, pentru realizarea scopurilor unei Umanităţi mult mai concrete şi mai pragmatice în eforturile sale de a trăi şi de a înţelege sfera vieţii personale şi comunitare. Aşadar, pornim de la presupoziţia că instituţia şi-a pierdut rolul de mediu specializat şi factor aglutinant în societate, pentru a permite individului, adică fiinţei înţelese ca trup şi existenţă unică, liberă, să îşi actualizeze drepturile, căci ele sunt motorul şi calea pentru a realiza persoana liberă, care dispune în societate de drepturi diferite, dar concurente spre binele tuturor indivizilor şi a societăţilor deschise.

            Dintr-o asemenea perspectivă, singurul efort de tip brut pe care indivizii îl pot opune forţelor care le barează accesul la drepturile legitim recunoscute este revoluţia, sau mai bine-zis mişcarea revolutivă a indivizilor care au aceleaşi drepturi şi locuiesc in cadruri legal constituite şi subsumate prin conotaţii economice, moral-religioase şi politice unei comunităţi recunoscute. Avem în acest caz cel mai clar model realizat deja de către România, este vorba desigur despre Revoluţia din 1989. La exact 200 de ani de la Revoluţia franceză, macro-comunitatea românilor a ieşit în stradă pentru a pretinde respectarea drepturilor specifice şi a înţeles, iar aici avem factorul central al mişcării revolutive, mobilul însuşi al ei, că există o ecuaţie esenţială care cere satisfacţie: vom muri şi vom fi liberi! Acesta a fost strigătul spontan a mii de tineri atunci, ei au fost cei care au surprins clipa de aur a evenimentului, viaţa nu merită trăită fără drepturi şi fără libertate!

            Într-adevăr, individul ca existenţă de sine-stătătoare, persoana în curs de formare, are de plătit un bun care şi-a câştigat valoare în societăţile de tip modern, iar acest bun poate fi jertfit pentru a-şi continua progresul! Acest bun al individului înţeles în sens modern este viaţa. Ea poate fi jertfită, dar valoarea ei nu poate fi alienată, iată aici întreg conţinutul înalt moral al unei astfel de revoluţii. Miza cea mai înaltă a acestei revoluţii este de natură morală, dar nu în sens religios, nici măcar filozofic, în accepţiunea sa academică, ci moral în sensul de rost concret al Omului, vreau să spun că avem aici o nouă trasare de limite, altele decât cele istorice, asistăm la naşterea unei Omeniri schimbate radical.

            Pentru a relua firul iniţial al expunerii mele, voi arăta acum forţele care intră în scenă ca linii directoare: mai întâi, avem Statul, o instituţie care îşi recunoaşte tot mai mult un rol de arbitru pe scena vieţii sociale, economice şi politice, oarecum separat de rostul concret al individului în sensul mai sus arătat, iar acest fapt de natură birocratică şi nu numai, are multe consecinţe pozitive pentru dezvoltarea ulterioară a individului, însă are mai ales consecinţe dezastruoase pentru modul de a face politică specific tradiţiei occidentale. Între Stat şi individ stă acum, şi este deci mult mai aproape de acesta din urmă, economicul în toate aspectele sale, şi aici e esenţial să acceptăm caracterul interdisciplinar aproape nelimitat care-şi pune amprenta pe toate instituţiile, realitate specifică societăţii globale actuale. De asemenea, economicul face parte nemijlocită din sfera vieţii private a individului prin multe din conotaţiile societăţii moderne.

            Cea de a treia forţă instituţională este mass-media, iar aceasta din urmă stă oarecum şi la dispoziţia individului, este parte din inventarul său mental şi moral. Creşterea afirmării acestei a patra forţe în stat, cum este numită, se datorează tocmai marii sale apropieri de individ şi de societatea liber alcătuită a indivizilor orientaţi spre realizarea drepturilor omului. Aşa se face că asistăm la o adevărată răsturnare a ierarhiei socio-politice cunoscute, cu o situare, deocamdată mai mult la nivel moral, ca orizont al deschiderii, a individului, dar nu luat separat, ci în accepţiunea sa nouă, în vârful ierarhiei, urmat imediat de mass-media. Factorul economic şi cel statal căpătând o relevanţă minimă în raport cu idealul noii societăţi alcătuite din indivizi preeminent liberi şi orientaţi spre orizontul deschis al globalizării societăţii, asistăm la scăderea goanei după averi de dragul averilor şi la căutarea unei moralităţi intrinseci individului conceput prin rezultatul şi optica cuceririlor sale consemnate istoric, pentru a nu fi uitate şi pentru a le putea oricând studia şi transmite generaţiilor de indivizi noi.

             Este esenţial să se înţeleagă că individul concret nu mai poate însemna doar un număr, el este tocmai în ceea ce are el mai cantitativ, mai numeral, un subiect irepetabil al cărui mers înainte ţine numai de responsabilitatea sa, iar aceasta este consemnată la nivel global ca şi <<drepturi ale omului>>. Rămâne de văzut ce forme va adopta factorul preponderent opinativ care se găseşte azi sub formă de germeni în toată mass-media, de la cea scrisă, la cea vizuală, ori informatică. Tocmai aici îşi are începutul o nouă forţă, deocamdată incipientă, anume factorul informatic. Societatea informaţională este la început, desigur, dar are rădăcinile sigure ale unei dezvoltări rapide. În realitate, ea nu este o ramură a mass-media, deşi acest lucru pare de necontestat, decât numai în măsura în care implică toate celelalte forţe instituţionale enumerate mi sus, iar aici este tocmai punctul ei forte, natura sa globalizatoare şi formatoare de mentalităţi noi.

            Se pare că două dintre instituţiile cele mai importante ale Omenirii tind spre o nouă evaluare a scopurilor lor socio-economice, morale şi politice. Acestea au de a face cu o societate care nu mai are un loc de acordat lor decât în imaginarul său colectiv şi personal: vorbim de armată şi de religii, sau confesiuni. La ce nivel de apreciere se situează acestea din urmă în noua viaţă şi societate a individului liber orientat spre realizarea drepturilor sale? Mai întâi, oricât ar părea de straniu, cele două instituţii au un mare grad de asemănare în ceea ce priveşte chiar forma lor de conducere, aparatul ierarhic de tip piramidal, de unde o adevărată opoziţie din partea individului autonom modern. Pe lângă acest aspect, care vine în contradicţie cu însăşi forma asumată liber de noua societate deschisă, atât armata cât şi bisericile se situează într-un raport de polemică cu aceasta, fie şi numai pentru că societatea deschisă percepe instituţia bisericii ca nepermeabilă pentru noul său mod de viată, care este comunicarea şi împreună-realizarea drepturilor spre care toţi indivizii tind. Subliniez aici că individul concret are o mai mare relevanţă pentru realizarea drepturilor sale, decât orice formă de conducere sau organizare politică, militară sau religioasă.

            Pentru a face şi mai dificilă convieţuirea dintre noua societate in germene şi bisericile creştine, acestea din urmă opun şi se prevalează de o morală, dar nu numai, pe care se simt obligate să o afirme, întrucât este revelată, are adică origini divine, fiind voită şi plănuită de însăşi Fiinţa eternă, Dumnezeu. Chiar dacă noii societăţi îi vine greu să-şi formuleze lipsa de aderenţă la ideea morală religioasă, acest fapt nu încetează să rămână o mare provocare pentru individ. Mai ales pentru individ provocarea ultimă este Dumnezeu şi moartea, viaţa în orizontul misterului, cum arăta metafizicianul inspirat L Blaga. Aşa se poate explica enormul succes al religiilor bazate pe experienţe individuale, deschise experienţei nelimitate a misterului, dar şi succesul recent al mişcărilor neo-protestante. Din moment ce bisericile tradiţionale insistă pe factorul social şi comunitar al religiei, iar cea catolică aduce o notă de instituţionalizat în plus moralei creştine, se poate explica reculul acestor instituţii în faţa noului val al redescoperirii dimensiunii religioase individuale şi personaliste, după caz.

            Fără a pretinde că susţin o viziune greşită, fie din perspectiva religiozităţii ca dimensiune specifică omului în general, fie din cea a evenimentului creştin în sine, notăm aici faptul central că bisericile tradiţionale şi deci instituţionalizante de la Constantin cel Mare încoace, tind să nu-şi găsească un loc în noua societate deschisă. Pe lângă toate aceste aspecte deosebit de grave, mai arătăm şi că, în noua viziune despre lume şi om propusă de societatea globală, ştiinţa, sau măcar caracterul ştiinţific al cunoaşterii,  prevalează în orice domeniu al vieţii, iar religia nu poate face abstracţie de acest dat esenţial al noii lumi! Cum filozofia nu-şi mai poate revendica un statut asemănător celui avut înainte de Iluminism, şi instituţia creştină nu mai poate să-şi susţină teologia sau viziunea inteligibilă despre Dumnezeu pe bazele ei, apare cu putere în sânul ei necesitatea regăsirii experienţei religioase reale, demonstrabile la nivel psihic şi moral, care să aducă un spor de cunoaştere, util individului şi lumii sale reînnoite.

            Două pot şi trebuie să fie atunci rezolvările spinoasei probleme a reînculturării mesajului creştin al mântuirii: 1. reconsiderarea centralităţii experienţei religioase reale de către ierarhie şi, 2. promovarea  unei deschideri reale spre dobândirea sporului de cunoaştere mistică în înţelesul de redescoperire a misterului. Aceste două direcţii sunt de fapt una singură, căci ele converg spre re-descoperirea misterului omului şi al vieţii, atât ca experienţă reală, cât şi ca cunoaştere ştiinţifică. Deja Fritjoff Capra a reuşit să descopere parţial faptul îmbucurător că o autentică cunoaştere mistică este celălalt capăt al firului Cunoaşterii umane, capătul de dincoace fiind dat de paradigma ştiinţifică fizico-matematică. Desigur, el avea în vedere mistica extrem orientală, îndeosebi taoismul, şi cunoaşterea relativă la acesta, dar studii şi experienţe de la noi[1] arată că şi Creştinismul dispune de un filon autentic de experimenatre şi cunoaştere a misterului uman şi spiritual.

            Pentru realizarea acestui deziderat, însă, se impune asumarea modelului raţional şi logic al cunoaşterii ştiinţifice voite de noua paradigmă fizico-matematică şi acceptarea caracterului aproximat şi aproximativ al cunoaşterii pe care o poate desfăşura şi susţine omul. Iar înţelegerea codificării teologice pe baze dogmatice a datului revelat creştin, pe care nu intenţionez să-l neg, după schema tradiţională, necesită o aşezare nouă. Trebuie să vorbim aici de o re-aşezare a conţinutului teoretic şi practic cuprins în codificarea dogmatică. Spun re-aşezare a conţinutului, căci forma exterioară pe care Tradiţia vie ca fapt spiritual istoric dovedit a îmbrăcat-o poate rămâne neschimbată. Această re-evaluare nu înseamnă, desigur, negarea vreunui dat formal afirmat al revelaţiei, nici o reîntoarcere la sâmburele presupus nealterat al mesajului lui Iisus Hristos, precum făcuse odinioară Bultman, sau alţii, şi nici măcar re-înculturarea acestui mesaj creştin! Deloc. Pur şi simplu, trebuie relansat aspectul cunoaştere mistică al Creştinismului, aspect atât de drag celor mai mari părinţi fondatori ai tradiţiei practice creştine, peste care s-a suprapus, nu întotdeauna în mod fericit, episcopatul şi apoi ierarhia în sens medieval. Ca individ, dar şi ca creştin, ţin să subliniez ca pe un drept uman specific acest drept la o instituţie bisericească autentică, şi să-l revendic asumându-mi un rol activ în viaţa comunităţii mele de credinţă.

             Deşi poate părea evident, faptul în sine al importanţei legăturii dintre religie şi politic în constituirea autorităţii nu a fost aproape niciodată evidenţiat! Iată de ce am putea defini noul program de introducere a studiului ştiinţific al interconexiunii dintre cele două domenii, teologia ca cercetare umană a datului nemijlocit revelat şi politicul luat în accepţiunea aristotelică de dreptate şi ordine socială, sub titlul de <<teologie politică>>. Avem aici, de fapt, o reevaluare a aspectelor teologic, religios şi confesional în cadrul larg al manifestării lor ca interconexiuni practice cu domeniul constituirii, exercitării şi conservării puterii prin autoritatea recunoscută politică şi religioasă.[2] Cele două domenii mai sus menţionate, adică teologia şi religia definită din punct de vedere confesional sau ca apartenenţă cu caracter identitar, definesc în sens specific domeniul mai vast al dimensiunii religioase a individului. Ca şi cercetare raţională a mesajului revelat creştin, teologia este strâns legată de factorul psihologic uman, ceea ce poate fi definit şi ca parte constitutivă a domeniului social, dar şi de cel al culturii şi nu mai puţin al aşteptărilor  umane în sens metafizic. Religia trebuie şi ea vazută în conexiunea ei strânsă cu antropologia şi cu sociologia, dar şi cu arta, mai ales cu literatura şi cu muzica, etc. Confesionalitatea se leagă strâns de ştiinţele comunicării, de mass-media şi de politologie. Fac aceste delimitări din perspectiva noii discipline ştiinţifice a teologiei politice, numai în acest context pot fi ele clar delimitate şi înţelese, dar şi valorificate cu succes. Ca o exemplificare, dau aici utilitatea constituirii de persoane care să fie iniţiate în diferitele cercetări teologice şi în studiul comparat al religiilor, a confesiunilor religioase şi a grupărilor şi al mediilor religioase, atunci când ele propun diferite sarcini utile omenirii în ansambul ei, dar şi în mod individual.

            Nu întotdeauna disciplinele se suprapun unor domenii de studiu practic, social, teologia politică are rolul umanitar de a aplana conflictele cu substrat religios prin degajarea din cadrul îngust, confesional, deseori fundamentalizat de către persoane şi suprastructuri direct interesate din cadrul religiozităţii confesionale, a acelui element care poate fi acceptat şi de alte confesiuni şi care se înscrie între valorile umanului în general, dar şi al naţiunilor, ori al recentelor cuceriri ale luptei democratice a individului pentru drepturile sale.

            În fapt, deşi pare destul de neclar încă, autoritatea religioasă şi cea politică, luate, prima în înţelesul său de putere misterioasă, divină, iar a doua în cel de putere materială şi militară, pot fi percepute şi ca nişte factori îmbinaţi în exercitarea autorităţii asupra societăţii. Tocmai separarea dintre laic şi religios, la nivel de putere legislativă, a însemnat depăşirea împletirii aristocratice dintre biserică şi stat în Evul mediu. Azi, însă, această separare legitimă trebuie înţeleasă şi dusă la consecinţele sale fireşti, pentru a putea elibera şi individul de dominaţia nelegitimă a unei ierarhii care nu are nici un motiv să se erijeze în autoritate altfel decât în domeniul cunoaşterii religioase sau a lui Dumnezeu, dacă acest fapt poate fi susţinut în noile cadre socio-umane şi ştiinţifice.  Urmează să arătăm de ce o eventuală autoritate religioasă nu îşi poate aroga nici un drept în a controla factorul moral uman, deoarece acesta este plenar deschis libertăţii individului, dar şi a responsabilităţii ca persoană socială, implicată politic, economic şi religios.

            Conlucrarea, interdisciplinaritatea, interdependenţa, etc, sunt factori cheie ai înţelegerii noului proces mondial de eliberare a individului din încrengăturile diferitelor instituţii mai mult sau mai puţin perimate, iar noul cod al manifestării şi practicării drepturilor omului care se scrie la scară planetară se lasă ghidat de simtământul global, holistic al integrităţii individului şi al Umanităţii văzute ca un singur Om. Avem aici un deziderat şi de natură politică şi implicit de natură religioasă! Între homo politicus şi homo religiosus există afinităţi profunde care urmează a se constitui pe măsură ce factorul politic se democratizează real, iar cel religios se redescoperă sub auspicii noi, apte să permită şi să favorizeze întrepătrunderea dintre cunoaşterea religioasă reală, practică şi ştiinţifică, şi exercitarea puterii politice în sens democratic real, uman şi spiritual.  Nimic nu ne îndreptăţeşte să fim pesimişti! Creştinismul este o forţă reală, umană şi spirituală, instituţia care îl guvernează nu are motive să se îndoiască de capacitatea creştinilor de a merge înainte pe calea mântuirii care pentru noi este Hristos, noi suntem biserică, Dumnezeul nostru, care este Spirit, adică putere şi autoritate, nu se va teme să se întrupeze în marea masă a Umanităţii care se reînnoieşte. Adică, de ce să aibă motive de îndoială cetăţeanul creştin şi să renunţe să se jertfească pentru fraţi? Procesul de globalizare socială, politică şi economică face parte din mersul istoric al Umanităţii, să dobândim încredere în destinul nostru providenţial, iar dacă Creştinismul ca şi apartenenţă spirituală trebuie şi el să se dizolve în marea masă a Umanităţii, reunite la nivel planetar, ce anume ne-ar putea face să ne temem că vom fi absorbiţi? Cine ne va despărţi de Hristos, dacă suntem ai Lui? După Pavel, nimeni şi nimic. Aşadar, să nu renunţăm să fim pâine frântă şi vin vărsat pentru toată Umanitatea, să nu refuzăm acest nou martiriu, pentru că în final vom avea o descendenţă, vom aduce roade bogate pentru toată Omenirea!

            Procesul a început demult, iată de ce abia acum îl putem sesiza fiinţial şi ştiinţific, adică organizat şi ordonat cu sens, logic.Am ales intenţionat să scriu acest studiu fără referinţele metodologice în uz în toate Universităţile. Motivul este  de natura evidenţei: cine cunoaşte diferitele soluţii date de înaintaşii noştri în domeniile de care ne ocupăm, va şti de unde provin unele axiome, principii, raţionamente, iar cine nu are aceste studii nu va pierde oricum nimic, decât numai dacă nu va pricepe cele pe care le afirm şi argumentez! În al doilea rând, înţeleg să depăşesc acele ziduri instituite de o  ignoranţă trufaşă, academică, nimeni nu va fi păgubit, toţi pot pricepe cele arătate aici. Termenii folosiţi sunt în mare măsură accesibili deoarece sunt termeni care fac mereu referinţă la om, ca individ şi comunitate, fie din punct de vedere al cunoaşterii, fie din cel al afirmării practice a vieţii tuturor!

            O nouă perioadă în viaţa omenirii începe cu aceste re-elaborări şi eliberări din chingile academismului instituţionalizat, al acelor practici scolastice care nu aduc mari beneficii stuedenţilor deoarece îi fixează la nivele care ucid inteligenţa constructivă şi genuină a indivizilor naturali, încanalându-i prea devreme printre cei ce produc, educându-i mereu numai după rosturile perimate ale lumii trecute, instituţionalizate şi ierahizate. Aşadar, nimeni să nu creadă că avem în această încercare a mea un nou efort de supunere a politicii de către religie, aşa cum fusese desigur în Evul mediu încătuşată politica de catre dreptul natural divin sau a ştiinţei politice de către teologie.

          Din această perspectivă nouă, dar fundamentată socio-uman, trebuie să afirmăm hotărât că pe pământ nu poate şi nu trebuie să existe putere absolută, nici măcar Dumnezeu, a cărui existenţă poate fi ea însăşi acceptată sau refuzată liber, fără consecinţe directe asupra individului, căci până şi Domnul nostru Iisus Hristos nu a pretins această putere absolută, dimpotrivă, a cerut numai adeziunea liberă, conştientă şi voită, pe care o numim credinţă. Să nu uităm că Ion Heliade Rădulescu, unul dintre importanţii ideologi de la 1848 vorbea despre politică atribuindu-i „mântuirea” societăţii, un adevăr în plus care să ilustreze conexiunea strânsă dintre creştinism şi politică, dintre mântuirea individului, dar şi a societăţii. În acest sens, trebuie să apreciem că societatea modernă contemporană adoptă realitatea <<individului>> pentru a-i recunoaşte acestuia drepturile zise fundamentale, fară de care un om nu se poate realiza şi trăi fericit, iar prin realitatea de <<persoană>> trebuie să înţelegem tocmai factorul deschiderii individului spre deplina realizare ca Om deplin, iată de ce drepturile omului sunt luate ca bază fără de care nu se poate vorbi de libertate, nici de individ ca şi celulă a realizării drepturilor omului, libertăţi mereu mai amplu înţelese şi concepute în baza tuturor dimensiunilor constitutive recunoscute fiinţei umane, inclusiv dreptul la religie şi la o spiritualitate responsabilă şi matură.

            Putem deci vorbi de fiinţa umană în trei sensuri care îi descriu implicit rostul şi-i organizează viaţa intimă şi socială: individul ca şi depozitar al drepturilor minime naturale recunoscute, persoana ca şi spaţiu fizic şi spiritual de realizare a individului concret, care trăieşte bucurându-se de drepturile sale legitim recunoscute, şi omul deplin, scopul descris şi întrevăzut cu putere umană şi divină. În aceste trei dimensiuni, individ-persoană-om deplin recunoaştem un parcurs liniar, logic şi perfect raţional, dar şi unul spiritual, domeniul deschis, metafizic, spiritual şi religios. Procesul de creştere este unul specific întrepătrunderii, de sus în jos, şi de jos în sus, nicidecum unul formal sau cripto-dogmatic,[3] Omul deplin fiind tocmai durata privilegiată în care cele două dimensiuni se pot întâlni şi întrepătrunde. În acest punct, istoria şi ştiinţa însăşi vor trebui să îşi recunoască un merit limitat la realizarea Omului deplin, atât prima cât şi cea de a doua fiind orientate de jos în sus, legate de centrul raţional, ordonator şi organizator al lumii omului, celălalt parcurs fiind unul de sus în jos, revelativ, mistico-profetic. Ambele momente sunt însă constitutive omului şi coerente cu dimensiunea sa totală de om deplin.

            Excelentă este în acest cadru definiţia dată de D Gusti ştiinţei politice:”politica este ştiinţa creării valorilor totale, naţionale ( comunitare şi sociale, am zice noi) în direcţia apropierii lor de idealul etic al personalităţii sociale capabilă de creare”, din lucrarea sa Sociologia militans, pg 8.  Ştiinţă şi valoare, pe de o parte, ideal moral şi creativitate, pe de alta, sunt cele două coordonate ale definirii procesului real al capacităţii omului de a se constitui liber ca instanţă raţională creatoare de valori sociale, şi ca persoană spirituală, aptă să evolueze mistic şi moral. De asemenea, mai arată D Gusti, arta ( în sens de realizare practică mereu perfectibilă) şi ştiinţa nu se exclud, deoarece teoria este practică virtuală. Avem aici o altă afirmare a faptului că toate domeniile se întrepătrund, iar reasamblarea lor pe coordonate holistice nu poate decât să ducă la întregirea elementelor judecate până atunci disparat şi fragmentar. Astfel, presupusa fragmentare a disciplinelor ştiinţifice nu poate să ducă decât la reasamblarea lor în întreguri apte să ilumineze dintr-o perspectivă nouă şi întregitoare adevărurile cunoscute până acum fragmentar, adică analitic şi descriptiv.

           În noul proces de definire a realităţii sociale, individul conceput ca un alfa şi omega al societăţii aduce o schimbare esenţială asupra percepţiei morale şi religioase: şi acestea din urmă sunt <<libere>>, ele nu mai implică o definiţie imediată, de tipul necesităţii, ci sunt un produs al existenţei sale în spiritul global al drepturilor reformulabile pe măsură ce individul însuşi se re-descoperă. Acest fapt socio-politic şi cultural obligă la o nouă revizuire a statusului naţional al statelor capitaliste, al întregului glob pământesc. În primul rând, într-o astfel de societate post-revolutivă (o revoluţie produce schimbări ale regimurilor, dar în revoluţiile din 1989 esenţial a fost faptul transformării, cel mai clar fiind în modelul românesc elementul revolutiv, adică schimbarea în conştiinţa colectivă şi individuală a acelor elemente considerate inoportune pentru o viaţă liberă şi dreaptă)[4] esenţial este momentul conştientizării scopului şi adapatarea societăţii la el. Iată de ce Occidentul a fost „atacat” de societăţile revolutive, esenţial dechise  spre schimbare şi deci globalizatoare. Aceste revoluţii, care au culminat moral şi metafizic în Revoluţia română, esenţial îndreptată spre viitor prin refuzul constant şi hotărât al ideologiei comuniste, sunt pragul care duce spre mileniul III, ele nefiind afectate de vechea ură de clasă sau de răzbunări partizane, am aici din nou în vedere modelul revolutiv al societăţii româneşti postdecembriste. Nu greşim dacă afirmăm că aceste revoluţii au fost în mod consistent înfăptuite de indivizi în ceea ce au ei mai concret, trup şi sânge, aproape deloc ideologie, clase sociale, etc. Pe scurt, aceste revoluţii au demonstrat maturitatea societăţii civile educate constant prin capacitatea ei de a-şi apăra libertatea prin mişcări revolutive. Lipsa reprimărilor sângeroase în general arată gradul de omogenizare socială şi de scop la care a ajuns societatea laică mişcată de motorul drepturilor şi al libertăţii morale. Ele au mai demonstrat faptul că societatea poate funcţiona ca un organism cu legi şi angrenaje proprii, pe care urmează să le înţelegem şi concepe. Esenţială este în noul tip de societate revolutivă circulaţia informaţiei, nu atât mass-media cât fenomenul civil al circulaţiei informaţiei la toate nivelele societăţii.            

Alexandru DEMETER, teolog

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)