Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

Marcel TURCU -

POETUL STĂRILOR DE SPIRIT

Florin CONTREA (foto)

            Stări de spirit complexe, difuze, concentrate – mai mult sau mai puţin, – în interstiţiile raţionamentelor reci, uneori prea limpezi, alteori aparent – poate real!? – absconse, obscure ori numai ezoterice ale acestui adevărat poet al cetăţii de lângă Timiş. Acestea au traversat prin anii şi titlurile succesive: Tăcerile renului, (1974), Levitaţie, (1979), Voluptatea drumului, (1980), Sublimarea pasiunilor, (1988), Uchiul meu, aerul, (1996), Contestreno, (1999), La trapez general, (1999), Viaţa la ţară în sud-estul Europei (pe vremuri), o colaborare româno-germană cu Uwe Erwin Engelmann (2001), Ningeniu, (2002), Alaun, (2003), O problemă a jafrilor, (2004), Ibis speculari, (2004), şi Cuţit pentru lectură, (2006). Fidelitate faţă de edituri; ante: Facla, post: Mirton – la care, iată, apare acum, în 2008, Ofiţerul stărilor de spirit. La Timişoara, evident.  

            Prima copilărie şi-a petrecut-o poetul în comuna timişeană natală Sânnicolaul Mare, (n. 1940); a doua, - mult mai traumatizantă, - pe undeva prin Bărăgan, într-o deportare fără altă vină, decât a istoriei vitrege, la care nici nu îndrăznesc să mă gândesc, iar apoi, Facultatea de Filologie, (secţia româno-germană) a absolvit-o la Universitatea din Timişoara în 1965. De acolo a rămas cu o pasiune pentru poezia de calitate, modernă în formă şi în conţinut, pe care de nenumărate ori a evocat-o într-un limbaj unic, de neuitat, pe la cenacluri, prelegeri în mediul şcolar, chiar  şi în viaţa de zi cu zi la clasă. Elevii cei mai buni au şi învăţat acest limbaj esenţial, şi îl mai aplică acolo pe unde pot.   

            Că traseul poeziei sale a fost mereu ascendent, sau în trepte, poate zig-zag-ate, - asta cel mai bine doar autorul o ştie. Odinioară, într-o elocuţiune rostită pentru lansarea unuia dintre volume, scriam despre această poezie, considerată a fi: suprarealistă de unii exegeţi, alţii opinând pentru expresionism, - ca aparţinând unui „limbaj al zeilor”, cu gândul că zeii poeziei ştiau mai bine decât noi să o descifreze. Uneori aceştia se apropiau mai mult de lumea noastră, alteori nu prea. De data aceasta poetul – şi poezia lui, – este mai apropiată de noi mai mult decât oricând. Se observă acest lucru cel mai bine în poezia cu care i se deschide acest volum, intitulată, poate ironic, X,Y,Z. Predomină aici melancolia, cu un surâs, dar uşor trist: „Surâsă-rezon; resurâsă călătoria de unde te-ntorci - / Lăsând exodul singur!...” 

            Pentru a încerca aici o interpretare, mai mult sau mai puţin hermeneutică, apelăm la câteva circumstanţe de ordin biografic: periodic, autorul se deplasează în altă regiune geografică a Europei, într-un land germanic, unde-l aşteaptă unul din fiii săi. Aceştia, au ales, profesional vorbind, exodul – stabilindu-se definitiv, cu familiile, în îndepărtatul Occident. Altă interpretare, de data aceasta mai aprofundată, se înţelege prin „călătorie” acel periplu pe care fiecare dintre noi, ne pregătim a-l parcurge odată, prin blagiana „Mare trecere”. Întru asemenea interpretare, mare tărie sufletească presupune capacitatea de a privi în zare cu un „surâs”.

            „După crispare: după trecerea prin zona grieg: după crispare - / Ţi se vede vidma: ţi-a apărut pe chip un atlas / cu dispunerea secretă a trupelor de ocupaţie.” Ce se mai întâmplă cu eu-l poetic după ce acesta a depăşit această „grie zonă”? Crisparea dispărând ceea ce se poate citi pe chip, - adecă diabolica „vidmă” (aluzie la humuleştean?!), - sau un atlas al locului pe care scriau medievalii cartografi „hinc sunt leones”, dar unde – în secret, – au şi apărut cazonele „trupe de ocupaţie” – uşor de recunoscut încă din prima pagină a cărţii. Deci, dincolo de surâsul iniţial şi de melancolia abia simţită, se poate presupune şi oarece amărăciune, dacă nu chiar, o nebănuită teamă pentru ce ar mai putea să ni se întâmple, undeva/cândva.

            Din poezia intitulată acid „Nervioză” consemnăm: „Astridă, intră ora: vine - / Simţeam cum hrana rea din mine / Trecea prin textele feline / Ca o pânză vuo de Rubens / Ce iriza sau poate – nu! - / Un foarte sent arieru”. Imaginea imaginară, sau nu, privită prin negura nordică rubensiană, produce poetului stări de spirit dintre cele mai „enerviante” – poetic vorbind - posibil. Ora cea rea trecând; „Ca o migrenă Vernuft”, nu-i rămâne turistului virtual decât să contemple abstras acea: „Catedrală Du-te Vino: imens discurs de arce suple / Chip al meu des-figurat / Arc reflex arierat -”

            La întrebarea cuiva „Ne îndreptăm către?” răspunsul poetului nu poate fi decât cel mai categoric „Nu –” răspuns adresat unei realităţi ostile, mai degrabă decât unui cuiva concret anume... Mai precis, se respinge aici o perspectivă superficială asupra a ceea ce omenirea a creat cu trudă atâtea milenii, o privire prin geamul unui vehicol rătăcitor, de orice fel ar fi acesta. O asemenea privire esenţială presupune însă nişte ochi mari, foarte mari, precum cei evocaţi în poezia „Rogumi”; „Ce ochi, Doamne şi ce Ochi / Mari – Doamne – că omul / Acel om care e... Doamne; / Nedumerit nu-ţi dai seama omule, oame – Atât de mari: / nesfârşiţi...”

            Este vorba de o litanie adânc dureroasă, o rugă fierbinte, de neuitat. Aici tensiunea psihică este extremă, atinge pragul disperării metafizice. Simţim că raţiunea nu ne mai ajută pentru a analiza lucid. Nici nu trebuie... Poate că tocmai la această problemă se cuvine a ne gândi când cităm versuri precum acestea:„Simboltă”:  „Pasărea enunţă; surâsul enumeră; simpasărea zboară spre creştet - / Sub creştet: oratio; ratio: surâsul enumeră: impasărea zboară... // Impasărea zboară sub creştet, oratio: sinuoase, buzele; ochiul se / Cheltuie: „... Dumnezeu îmbrăţişând cercul...”

            Se vede limpede cum spre finalul poeziei apare tema „zborului” – este o temă care ne poartă – alături de autor – către acel ideal încă neatins decât de foarte, foarte puţini muritori. Alt op: „Polul plus” ne duce spre altă temă esenţială – a păcii şi a războiului, permanent în conflict latent, ori – din când în când – fierbinte: „Pe timp de pace polul plus tace: tăcută e pacea şi răsturnată / Precum ofiţerii sau ofiţerul superior ce-o priveşte neîntrerupt / De la pervazul ferestrei...”  

            Pe timp de pace, aparentă sau nu, starea de spirit dominantă pare a fi aşteptarea. Nu se ştie prea bine a ce... Poate spre ceva mai bine dar până acolo? Prudenţă şi: „...Ochiul stâng călare se-aşează greu pe umăr; calul-drept stârneşte din / Orbită: ofiţerul tace: pe timpuri de pace îşi ia castrul şi pleacă / În nunte, la munte: „de eşti cinevaşi, du-te” / Ioan Crisostomul”

            E vorba de o decizie aici. O decizie nu uşor de luat. Dar necesară – când poetul, ca şi atletul odinioară, simte că ceva nu este chiar în ordine cu lumea asta. Că trebuie ceva schimbat, chiar dacă nu a venit încă ora marii înfruntări. Va veni, sau poate nu?!             Atunci: „Cinevarul s-a dus; au rămas nicăierii - / Tăcută e pacea şi răsturnată / Precum ofiţerul sau ofiţerii ...” Poezia se încheie simetric, cu versurile de început, dar conclusiv: „Pe timpuri de pace polul Plus tace!”

            În alt poem succint, dar esenţial şi profund, avem presentimenul că poetul acesta regretă adânc... absenţa ninsorii. Într-adevăr, se pare că de multă vreme n-a mai nins la... Spitzbergen. De aceea şi spune în versuri: „Scrie sus tot mai sus; nu / Mai are satisfacţia; plăcerea să ningă!...” Cum interpretăm asta? Nu prea văd cum. Dincolo de cunoscutele aserţiuni despre încălzirea climatului terestru, despre faptul că nu mai recunoaştem ce era împrejurul nostru, pe planul stărilor de spirit ceea ce predomină aici este... dificultatea mediteraneanului de a se adapta la un alt climat marin, umed, aspru, chiar şi-n absenţa zăpezilor d-alt an. Ne simţim alături de el: „...tot singuri - / Precum îşi semnează fâlfâirea goelanzii lui Nansen / Din neobătătoritul Spitzberg.” Prin versuri parcă răzbate ca o unduire răcoarea îngheţată a aerului sărat marin, iar acea fâlfâire de goelanzi, cu strigătul lor specific muzical, aduce în gând amintiri de odinioară, din alt spaţiu marin, tomitan însă.

            O profesiune de credinţă poetică, o poezie totuşi, nu prea uşor de descifrat este „Scris mutual”. Primele versuri par a sugera un autoportret in stil pictural cubist, poate fi găsit pe coperta în gri închis, în care „Trapezul e o tâmplă; şi – toate – celelalte sunt tâmplă: Acest trapez e o tâmplă...” Credem a înţelege că se mai întâmplă ca o „tâmplă” să nu fie numai lângă ochi şi urechi; este şi o piesă arhitectonică din catedrală. Dar nu numai atât.

            Strofa următoare ne duce în preajma altor stări de spirit greu de definit: „Sunt păreri de rău fără vocaţie pe cei patru pereţi; / Acestui vitraliu îi vine costumul – de-a lungul vremii - / Prea singur ca mierea: îi vine costumul – de-a lungul vremii - / De-a lungul vremii sale -...”  Este limpede, ce fel de păreri de rău poate avea cineva privind la albii pereţi? Fiecare cititor îşi poate imagina rememorându-şi momente astrale, ori nu, din propria-i biografie. Dar autorul adaugă aici şi o impresie aulică din castelele germanice pe care le-a vizitat în călătoriile sale. Acestea transpar limpede din versurile ce urmează: „Datorită ingratitudinii şi a porţelanului de Saxa / Cel cu sângele rece şi cu febra bastardă - // Sunt păreri de rău pe cei patru pereţi... / Restul - / Cred că e de la Marea Neagră –„

            Iar acum, revenim la tema iniţială; cea a scrisului poetic: „Aşează-te-n unghi: fii cristur ori criistură / Sau fii ca un frate pentru cei cu carte – // ce scris mutual, / Doamne?! // Aşează-te-n unghi: fii critur sau criistură!...” Îndemnul e emoţionant, câţi mai au puterea de a fi frate cu cei care au carte?! De multe ori realitatea se dovedeşte a fi mult mai tristă, în acest caz...

            Dincolo de amărăciune şi de compasiune, stările de spirit pot fi mai... senine, mai pline de lumină; de exemplu... ironia. Iată, de ironie este vorba tocmai în poezia „Spectacolul”, unde moto-ul lui Maurice Blanchot este semnificativ: „Ştii vestea?! Nu mai există bibliotecă!” Asta da, ştire de prima mână!

            „Ironie perigravă... / Dar în cazul meu? / În cazul meu, azi e marţi:un / Marţi mecanic; un marţi direct şi sunt câteva zile de când spectacolul a început” Despre ce spectacol să fie vorba? Cum nu se spune explicit, putem deci presupune că ar fi vorba de „spectacolul vieţii” Dar – poeticeşte – rămân valabile şi o sumedenie de alte posibilităţi: „Spectacolul a început fără sunet: grafic, foarte grafic - / În muşchi subţire; secvenţiat; literă cu literă, cu - / Fracţiuni de literă / Declanşându-se unul poligonal; în aer liber / Cu uşile ; ferestrele deschise larg / Sau întredeschise în unghi sec, salinar // la miliedru...”  Dar să încheiem totuşi, acest demers, mai mult liric decât critic, cu o menţionare a altui sentiment sau... stare de spirit, mult mai gravă: melancolia şi poate o uşoară teamă la gândul destinului nostru de muritori. Ce va fi totuşi cu noi atunci când?...

            La asta probabil, se referă poetul în poezia „Sublimul 2” din care cităm: „Levitezi... / Şi-ajungi departe, în celălalt sublim: ajungi singur // nimic tenebros; cenuşiu: / Ajungi viu - / Absent, / În celălalt sublim - / Ajungi viu: // În sublimul 2 eşti din nou printre / Noi ...”   

            Imprevizibil, inconfundabil, original, mereu acelaşi în faţa albei coli de hârtie ca şi în faţa tablei fără de culoare, mereu pregătit de a emite idei surprinzătoare, care lasă în aer auditoriul, buimăcit, neştiind – printre multitudinea de sensuri servite fragmentar, - pe care anume să o aleagă mai întâi. Iar când discursul se termină, ai impresia cerului negru după ce s-au stins multicolorele artificii... ca apoi, nu mai ştiu cum, ideile să se concretizeze în gând, dar altfel, cu totul altfel, dar mai adânc.

            Mărturisesc cui vrea să mă asculte, ori citească – după caz, – artificiile verbale sunt mult mai fascinante când autorul lor le emite verbal, în faţa unei săli pline de priviri nedumerit/încântate, decât atunci când criticul dibuie sensuri ascunse dincolo de cuvinte. Aici nu e vorba de un limbaj elementar, de suprafaţă. E de adâncime. Dar, nu asta este problema acestui autor – mereu în temă, indiferent cât de profunde ar fi ideile, şi cei care le sugerează –mari gânditori ai lumii de totdeauna. Este problema artei moderne în sine. Nu este acum problema mea să rezolv problema accesibilităţii artei moderne. Pot – dacă pot, – s-o facă alţii. Eu mă mulţumesc să-mi exprim încântarea – fenomen psihologic, şi  să-mi adun/ concentrez/ analizez/ideile – fenomen specific raţional, - pentru a semnala un nou volum de versuri al acestui autentic poem modern/modernist/ post modernist – dacă se doreşte, şi să-l recomand – spre ascuţirea de minte – şi celor mai puţin amatori de literatură de calitate. Ar fi numai spre folosul lor. Şi al nostru, de altfel.

Florin CONTREA

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)