|
|
|
|
|
Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri |
|
|
Cronică literară
Ioan EVU Grafica de Roca
Fără doar şi poate Maria Diana Popescu, este o poetă pentru care scrierea poemului constituie sursă vitală şi modus vivendi. Autoare prolifică – debutând editorial în anul 2000, cu un volum de poeme intitulat Lumea dintre gânduri – a semnat până în prezent opt cărţi de poezie (Trecutul din clipă, Urmă de stea, Atingerea de înger, Vechimea veşniciei, Cursuri de şantaj, Cai sacrificaţi la simpozioane, Imperfectul perfect), precum şi două volume de interviuri cu personalităţi remarcabile ale culturii şi spiritualităţii româneşti contemporane, intitulate Dialoguri privilegiate… Dacă am înţeles bine, mai are pe masa de lucru încă o carte de versuri, cu titlul provizoriu Clocot de verb şi de incendii. Din păcate, datorită deficitarei mediatizări, şi a tirajelor de carte confidenţiale, de cele mai multe ori, această poetă – cu majusculă! – este, pe nedrept, insuficient cunoscută.
Personalitate plurivalentă, Maria Diana Popescu semnează săptămânal pagina de cronică literară în suplimentul Criterii literare, al ziarului Viitorul Argeşului. Ea scrie cu pasiune şi rară capacitate empatică despre cărţile unor poeţi, mai mult sau mai puţin consacraţi, unii dintre ei – cvasi-anonimi… Travaliul îi este cu atât mai lăudabil, cu cât, liote de poetaşi cu veleităţi genialoide, înhăitaţi în coterii de doi bani, cultivă o jenantă suficienţă egocentrică, făcând alergie la noile nume de poeţi ce răsar pe firmament.
Personal, am luat cunoştinţă despre poezia Mariei Diana Popescu printr-o fericită întâmplare, asupra căreia n-o să insist aici. I-am citit cel mai recent volum de poeme, intitulat Imperfectul perfect. Este un titlu-oximoron, uşor autoironic, care poate fi considerat – de ce nu? – însăşi definiţia poeziei. Căci ce altceva este poezia dacă nu aspiraţie continuă a imperfectului uman spre perfecţiune?
Ceea ce frapează dintru bun început la acest remarcabil volum de versuri este francheţea discursului, unul fără complexe feministe. Pentru că poetei îi repugnă orice formă de bovarism, ea se simte bine în propria-i piele, fără a se lăsa prinsă-n capcanele filistinismului de paradă. Ca atare, este o fiinţă autocratică, în sensul că ştie să-şi ia în stăpânire propriul fatum existenţial, cerându-şi, încă din poemul liminar al cărţii, pe un ton imperativ, drepturile „legitime”: „Daţi-mi globul pământesc înapoi/ îl aveam de la mama” (Marşul poeţilor)
Tonul tranşant, deloc artificios, al versului – ce pune mare preţ pe sinceritate şi simplitate – e cu atât mai convingător cu cât rostirea este împodobită de metafore, lucru tot mai rar întâlnit în poezia actuală. Fervoarea emoţională este însă una controlată în permanenţă de un ochi „rece”, lucid, ce salvează glisarea poemelor spre patetism, evidenţiind efortul de esenţializare a limbajului. De altfel, autoarea afirmă cu îndreptăţită nonşalanţă: „Mă mândresc cu rolul meu de născătoare/ de metafore”(pag. 17) sau: „extrag din metafore animale parfumate”(pag.21)
Dezinhibată, însă nu într-atât încât să-şi abjure condiţia de femeie – căci, iată, se mărturiseşte: „fără să vreau devin scriere de femeie” –, Maria Diana e o demolatoare de clişee prăfuite: „Evă nepocăită/ ridic mărul/ cu palma care a mângâiat o viaţă/ soarele pe obraz/ şi sorb placenta unui şarpe”(pag.17) Şocantă, imaginea finală a strofei, ar putea fi considerată de unii habotnici drept blasfemie. Însă poeta nu recuză mitul genezic al păcatului originar, ci doar propune o reabordare lirică a lui, din perspectiva condiţiei ontice a femeii noului mileniu. Iată o tulburătoare imagine a predestinării acesteia: „singură/ lângă talpa zidului de noapte/ cu aceleaşi păcate/ crăpate pe buza lunii/ cu aceleaşi pofte tatuate în carne/ de la naştere”(Singură) sau: „constat că am devenit teritoriu de război/ fapt pentru care îmi refuz azi/ mai ales azi/ ora de naştere”(Întineresc bătrâneşte).
Inspirată, Maria Diana Popescu ştie să extragă din banalul cotidian sâmburele inefabil al poeziei, alternând versul ingenuu cu cel vehement, ironia cu enunţul grav, străin poncifului, de nobiliară capacitate simpatetică. „Încorsetată în poem”, ori întemniţată în „celula care este totuna/ cu anticamera veşniciei”, poeta simte mereu nevoia să se destăinuiască unui interlocutor mai mult sau mai puţin imaginar, pe care reuşeşte să îl facă martor şi părtaş al trăirilor sale: „Tot mai mulţi poeţi/ tot mai puţin ne vorbim/ tot mai puţină dragoste în lucrurile mari/ în lucrurile mici/ mă am pe mine/ sinele meu/ îmi e soţ”(pag. 24)… E aici o intensă zbatere lăuntrică, o permanentă nelinişte germinativă de univers liric în perpetuă evoluţie: „universul înfloreşte/ tristeţile-mi vin/ de la miază-noapte/ când răsăritul începe să pătimească/ cu mine”(pag.25).
Poeme ca Îmi pierdusem pantofii de mireasă, Zilele mele sunt în pletele Domnului, Împart marele nimic cu timpul, Moartea unui prieten albastru sau Dosarul meu sufletesc sunt adevărate strigăte, ţâşnind vertical, din „haosul ireproşabil de pe pământ” – terifiantă imagine a unei lumi aliena(n)te, aflată în totală dizarmonie cu aspiraţiile poetei. Motiv pentru care e îndreptăţită să concluzioneze, cu dulce-amară ironie: „aşa am ajuns să sfidez/ cu mirabila goliciune/ şi cu apetitul meu de sfântă depravare/ moartea” (pag.22).
Tema predilectă a cărţii o constituie iubirea. O iubire evocată în tonalităţi elegiace, pierdută-n ceaţa unui timp revolut, ori prezentă – mărturisită cu sufletul la gură: „de mii de ani sânii poemului/ mă dor/ mi-au slăbit coapsele/ umerii obrajilor/ deşi pentru tine m-a făcut Domnul/ cu toate vieţile/ cu toţi pruncii care mi-au rămas/ la tine în sânge”(Te-am furat cu toate tinereţile). Există, în mai toate poemele, un refuz al timpului cronologic şi o asiduă aspiraţie spre un timp interior. Unul trăit şi mărturisit: Autobiografică, până la transformarea ei într-un „dosar sufletesc” sui-generis, lirica Mariei Diana Popescu e dureroasă frângere de sine şi împărtăşanie – „sângerează poemul/ îmi verifică pulsul/ împărţindu-mi ca pe o pâine trupul/ în două” – iar volumul Imperfectul perfect e cartea de identitate a unei poete de indiscutabilă valoare.
Ioan EVU mai, 2008
|
|
|
Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri |
|
|
Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >> |
|
|
AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.
Editor, conceptia paginilor,
tehnoredactarea Revistei Agero :
Lucian
Hetco Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)
|
Atitudinea
aceasta dezinvoltă – desigur, neagreată de unele personalităţi
pudibonde, cu veleităţi calofile –, nonconformismul imanent vârstei
biologice a autoarei şi fronda „anarhică”, specifică spiritelor
insurgente, îi vin Mariei ca o mănuşă. Cu toate astea, ea nu
demitizează/desacralizează lumea, ci doar se străduieşte a o
demistifica, fiind 
