|
MARIAN BARBU ŞI POEZIA ANALITICĂ
Dumitru VELEA
1.
Marian Barbu, critic literar prin excelenţă, atât prin independenţa
interioară cât şi prin imparţialitatea exterioară a aserţiunile
estetice, constată la 65 de ani – cum scrie în prefaţa Autoportret
cu irizări târzii a cărţii de poeme, Provizii de soare
(Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 2004) – că a „abandonat inexplicabil
drumul spre poezie. El începuse – zice – din timpul facultăţii
bucureştene (1959-1964), dar a fost repede dislocat, ba de ziarist, ba
de criticul şi istoricul literar, de prozator şi înlăturat, dacă nu pus
la colţ, de Profesor, obligat să-şi onoreze catedra, în faţa elevilor şi
studenţilor”. Se ştie că un critic, după exigenţa lui Călinescu,
trebuie să rateze cât mai multe genuri literare, dar nici nu trebuie să
fie cizmar, după spusa bătrânului Hegel referindu-se la estetician, ca
să ştie unde-l strânge cizma. Marian Barbu poartă dimensiunea
poematicului în structura făptuirilor sale, fie ale prozei, fie ale
reflecţiei critice, în pofida despărţirilor de gen, ce par şi se doresc
radicale. Ea îi stă retrasă într-un orizont privilegiat, din
străfundurile psihismului, de unde dă semne şi participă prin
determinări la conexiuni din zona intelectului şi a reflexiei dintre
subiect şi obiect, cu instituiri şi clarificări analitice şi sintetice.
Alături de aceste „semne”, deseori diminesiunea poematicului s-a
manifestat la suprafaţă, dar din rigoare critică (şi pudoare), Marian
Barbu i-a pus şi i-a ţinut „rezultatele” prea mult timp în spatele „uşii
secrete” a creaţiei sale. O primă izbucnire, deschidere a uşii, are loc
la patruzeci de ani, când „eliberează” un ciclu de zece poeme, sub
titlul Septembrie, fată tătară, şi-l trimite la Editura
„Albatros”, unde trece concursul şi apare, alături de poeziile altor 19
autori, în Caietul debutanţilor, în 1979. Câteva fulguraţii, ca
semne de identificare (greu de stabilit la atâţea autori), lasă Nicolae
Manolescu (ce observă că autorul „forţează analogiile”), Eugen
Barbu şi Voicu Bugariu (ultimul, cu o intuiţie de relevanţă, îi
încadrează demersul liric „în categoria poeziei de refuz intelectual
al emoţiei”). Totuşi, Marian Barbu nu se decide să iasă în „arenă”.
Poate şi presiunea ideologică, devenită sufocantă poeziei până în ’89,
şi derapajul epidermic, generalizat de după, l-au determinat să-şi ţină
„linia poeziei (...) mereu ascunsă”, cum zice în prefaţa
amintită, încât „arhiva lirică” să-i sporească la nouă volume. Abia la
65 de ani se hotăreşte să extragă un eşantion din aceste
volume, publicându-l sub titlul explicit, ca o propoziţie
analitic-adevărată, Provizii de soare (Ed. Scrisul Românesc,
Craiova, 2004). Se pare, însă, că această reţinere este condiţionată şi
de convingerea autorului că: „poem citabil, indiferent de tectonica
din pagină, este numai acela care produce coerenţă în viziune şi propune
o sintaxă multifuncţională”, cu exigenţa: „Starea naturală a
poemului de referinţă trebuie să izbucnească dintr-o idee, dacă nu
originală, obligatoriu, însă, autentică. Verbele la diatezele reflexivă
şi pasivă se cuvine să viziteze in nuce spiritul poetic”.
„Eşantionul” Provizii de soare este format din 151 de poeme,
aşezate alfabetic după titlu, extrase, probabil, din toate cele nouă
volume, dar cu siguranţă după convingerea şi exigenţa autorului. Primul
termen al titlului le precizează identitatea şi funcţia, iar al doilea,
conţinutul şi calitatea. Ele par vitraliul unui edificiu de cultură,
unde lumina din afară trece filtrată în interior, după formele şi
culorile fiecărei părţi de cristal întâmpinate. Numai că aceste părţi,
smulse din alte întreguri, ca să dea forme cu sens şi semnificaţie,
trebuie ele însele să fie purtătoare ale acestora, adică partea să dea
seamă despre întreg. Greu de presupus. Marian Barbu solicită poemului să
genereze „coerenţă în viziune” şi să aibă o „sintaxă
funcţională”. Primul termen poartă asupra efectului
necesar, al doilea, asupra unei cauze formale.
Determinarea lor ţine de contextul cultural, fenomenologic şi
structuralist, şi de exigenţa creatorului, nutrită din atâtea „lecţii”
şi „poetici” întâlnite şi predate ca dascăl. Dintre
acestea, referindu-ne doar la spaţiul romînesc, se luminează, la un
capăt, cea barbiană, iar la celălalt, cea soresciană
– după cum accentul se mută de pe cuvânt pe
existenţă. (Despre amândoi poeţi, Marian Barbu a scris câte o
carte: Simbolistica poeziei lui Ion Barbu, Ed. Spirit Românesc,
Craiova, 1997, şi La Lilieci şase cărţi în căutarea lui Marin Sorescu,
Ed. Sitech, Craiova, 2009). Şi dacă întârziem mai mult în acest
edificiu, exprimându-ne în continuare ornant, se observă că formele din
vitraliu filtrează mereu altfel lumina, în funcţie de
etapele şi intensitatea ei. Poemele vin de pe un traseu de cel puţin
patru decenii! O infuzie de substanţă livrescă se surprinde în fladurile
lor, uneori bine ascunsă, alteori expusă la vedere, dar din fiecare
răzbate, prin reflex, ecolul unei faze a subiectivităţii autorului din
procesul de realizare a individuaţiei.
Sub primul
aspect, poemele sunt construcţii bine chibzuite şi îndelung şlefuite,
parcă la „şcoala maiştrilor” (unele poartă semnul „maistrului” aşezat
sub titlu: Cuvântul – sărbătoarea poeţilor (după o idee
de Al. Philippide), Geometrul de la Păltiniş
barbiană, Sâmburele personal barbiană, În
viaţa muntelui călinesciană, Picătură de primăvară
bacoviană, S-a revărsat argheziană,
Secerat blagiană; altele prin dedicaţie: Nu ne-am
nuntit lui Cezar Baltag, Vânat lui Vl.
Streinu, Marmură zeiască admirând statuia zeiţei
Venus din Milo, Zaruri lui V. G. Paleolog; şi
în cele mai multe, prin trimiterile expres culturale). Poetul se simte
solidar „cu toţi acei / Ce sapă-n cuvinte ca într-un stei”,
despărţindu-se de „Ceilalţi care vorbesc în cuvinte lejere” şi „Sunt
precupeţi de vorbe-n panere”, (Neobositul odor, p.
101), de „poezia leneşă”, cum a zis Ion Barbu. Din poezia
barbiană, chiar dacă nu atât de evident în constituirea verbului secund,
se aud sonuri şi rezonări în câteva poeme (de pildă, în Geometrul
de la Păltiniş: „E naşterea în zonă a ideii / Fierbinte ca un
popas în somn / Se-aud retragerile-n vânt ale scânteii / Când aburesc în
verticala unui dom”, p. 72; sau în Sâmbure personal,
din incantaţiile poemei După melci). Însă din „lecţia”
poetului-matematician, Marian Barbu şi-a însuşit mai mult. Şi anume,
acea aplecare asupra cuvântului şi şlefuire spre a-l aduce la starea de
oglindă a gândului. Dar, ca o reacţie, sub aceasta se întinde
acaparatoare „lecţia soresciană” cu răsucirea de fire epice şi înnodarea
lor în idee. Rămâne scopul, dar mijloacele se schimbă! (Să cităm un
singur poem, fie el cel care dă titlul, Provizii de soare:
„Totuşi nişte provizii de soare / Autentice ca frânghiile de circ /
Ne-ar trebui / Nu ştii cum e vremea mâine / Să fie urmaşilor / În
mileniul următor / Să ne-ncingem cu ele / La nivelul inimii / Până murim
/ Apoi centura s-o punem / Tot spre răsărit / Nu vom mai putrezi / Va fi
cea mai bogată / Hrană de faraon / Până când urmaşii / Vor găsi soare pe
măsură / Şi vor deschide un magazin / «Magazinul soarelui» – / El va fi
rar / Dacă ne gândim bine, / Ca rocile selenare. // Ce vom face noi, /
Noi adunătorii de soare?! / Noi vom vinde lumină / Altor galaxii / Vom
fi savanţii de duzină”, p. 123).
Faptul
acestor însuşiri de „lecţii” se datorează atât experienţei de dascăl şi
cărturar, cât şi solicitării spiritului său de a face vădit sensul
construcţiei poematice drept reflexie a celui din subterana existenţei.
Realitatea de zi cu zi îl obturează, ea se mulţumeşte cu precaritatea
formelor şi cu evanescenţa proprie. Rar ajunge sesizabil sensul ce mişcă
lumea – şi atunci, viclean, surprins conceptual de viclenia raţiunii.
Este însă în sarcina celorlalte forme ale spiritului să se încerce, să-l
caute şi să-l lumineze în instituirile de sine, proprii şi ale fiinţei.
Rămâne, prin urmare, şi artei şi poeziei câmp larg întru încercare şi
împlinire ontică. Revenind, de aici poate la Marian Barbu nevoia de
construcţie riguroasă şi intelectiv-univocă. Dar o cantonare în
orizonturile intelctului, oricât ar fi de stră-bătute, nu poate să aducă
în faţă decât determinări abstracte şi umbre de individualuri. Prins
între acestea, poetul trăieşte cu mare luciditate criza particularului
cu precaritatea determinaţiilor sale. Majoritatea poeţilor se pierde în
expresia şi jocurile „fiinţei” de-o clipă a individualului, rămâne pradă
patologiei metaforei, nesfârşitei metaforizări. Fenomenul
cuprinde o întinsă arie a poeziei, din anumite zone şi epoci, este
aproape generalizat datorită absenţei unei conştiinţe critice şi a
neputinţei intelective şi creatoare a autorilor, postată în frapantă
imaginaţie. Însă, la Marian Barbu, creator sorbit de idee, care
consideră starea naturală a poemului ca fiind izbucnirea dintr-o idee,
se manifestă un alt fenomen: universalul în abstracţiunea sa îi solicită
să configureze pregnant sensul şi poetul se angajează la echivalări şi
apropieri de elemente la nivelul abstract al limbajului, forţând
„metafora”, expresia plasticizantă. Inconsistenţei din primul caz îi
corespunde, la acest nivel, o presiune ontică a poematicului.
Aici poetul trăieşte sub presiunea sensului. Marian Barbu
a presimţit-o şi poate din cauza asta, mult mai ascunsă şi insidioasă, a
amânat ieşirea în „arenă”. A încercat să i se sustragă, să iasă de sub
presiunea ontică, dar, la celălalt capăt al traseului străbătut, clipeau
ochii amăgitori ai metaforizării. Şi luciditatea, experienţa şi lecţiile
asumate nu-l lasă să facă pasul înapoi, deşi „resturi”, „veşminte
colorate”, de pe acest traseu, poemele „eşantionului” Provizii de
soare mai poartă cu ele. Este lesne de văzut cum unele îşi au axa
construcţiei chiar pe aceste echivalenţe şi analogii şi, totodată,
printre cuvintele lor „zâmbesc” prepoziţia atributivă „de” şi
„genitivele” (spre exemplificare, poemul Măsuri de prevedere,
„Când e frig / oamenii se pierd în priviri / se-ncreţesc în culori /
şi-n ţipete / ca un cârd de cocori / Flăcările frigului / sug sângele
lucrurilor / fruntea ceasului / limbile degetelor mele / Frigul parcă
trage după sine / o sanie de pietre cu inele / Albul frig se-ntreabă de
noi / ca de o credinţă de copil / furată într-un joc / de cărămidă-n doi
/ sau ca o cruce azvârlită / timpului înapoi”, p. 94).
Sub al
doilea aspect, al determinării din partea procesului individuaţiei, se
surprind unele fascicule de lumină, conturând stări şi evenimente
lăuntrice la marginea obsesivului: cuvântul cu lumea sa,
reală şi nominală, şi lanţul fiinţei omeneşti, cu
continuitatea şi discontinuitatea sa. Ambele, încărcate, genetic, de
tensiune, bucurie şi tragism. Şi între ele, se află oglinda,
câmpul relaţional al conştiinţei. „Cuvântul” este răsucit şi desrăsucit
pe toate feţele, cu multă ştiinţă adunată din studii „poetice” şi
„stilistice”, uneori este trecut din materie a poemelor în principiu
generator şi model al lor. Marian Barbu şi-a dorit continuu claritatea
şi triumful logos-ului. A preferat ordinea intelectului în pofida
datelor dezordonate şi inconsistente ale percepţiei. Cuvântul şi-l
închipuie oglindă a eului („Clatină-mă, cuvântule, / Ca piatra în
singurătate / Şi copleşeşte-mă cu toate / Articulaţiile tale calde. //
Fă-mă oglindă numai pentru tine / Ca să văd grădina cerului”,
Clatină-mă, cuvântule, p. 31), iar în această oglindă se vede o
verigă din lanţul fiinţei omeneşti, cea neînchisă şi abstractă, pe
latura fără putinţă de trăit şi extrem de dureroasă: tată – fiu.
Singura relaţie peste care cade ghilotina finitului, ca o fractură
ontică, şi naşte percepţia tragicului. Pe latura cealaltă, a mamei, nu
se percepe finitul, căci legăturile vieţii au un început nemijlocit. „Femeia
– geneza existenţei”, ce exact o spune poemul Geneză nevăzută
(p. 71)! Ca salvare din fractura amintită se invocă relaţia dintre
cuvânt şi eros, în sensul lor adânc, de a
aduna, de a pune împreună, de a strânge laolaltă. „Trăim, constelaţii
de munte şi mare, / Prin copii, veşnica noastră mişcare”,
Între munte şi mare, p. 84). Şi totuşi, cuvântul rămâne
salvator: „cred că eu, numai eu / putrezesc cu fiecare clipă /
netrasă-n cuvânt / ca un clopot de ceară e clipa / ca un sarcofag de
pământ” (Pentru semenii mei, p. 111). Dacă
femeia este geneza existenţei, pentru bărbat, pentru cine
trăieşte finitudinea şi ajunge în ipostaza de poet, cuvântul
trebuie să fie geneza fiinţei. Dar, oare, se observă că suntem
în spaţiul intelectului, sub soarele viu al amiezii spiritului şi
vieţii, unde legile sunt trasate şi făcute prin litera
definiţiei şi a necruţătorului trebuie!?
Intermezzo
1. Pentru Marian Barbu, 2004 este un an de coliziuni. Să ne
imaginăm un copac ajuns la maturitatea deplină şi încărcat cu fructe. Cu
rădăcinile întinse prin pământ, aidoma cât coroanei, care extrag seva, o
prelucrează pentru substanţa şi aroma fructelor, şi o trimit acestora
prin tulpină. Vine cineva şi îi desparte coroana de trunchi. Ce se
petrece cu seva ajunsă în tăietura despărţitoare? Fructele nu o ştiu, se
ofilesc şi cad, însă copacul plânge cu ea spre cer prin ochiul
neaşteptatei răni. Ce se întâmplă cu Dascălul care şi-a făcut din viaţă
şi conştiinţă seva învăţăceilor şi brusc este pensionat? Profesorul
Marian Barbu o ştie. Nu mai poate să comunice ideea şi să-şi reazeme
privirea de tâmpla tinerilor. Şi mai dureros, nici de a celor doi copii
ai săi, plecaţi peste Atlantic. „Eşantionul” Provizii de soare
vine ca o întoarecere a privirii înapoi şi o clipire a ochilor printre
lacrimi. Este darul din ceea ce a pus de-o parte pentru noi. Ni-l oferă
şi pleacă, peste ocean, la copiii săi, într-o peregrinare cultural
existenţială. Într-o nouă şi concretă recuperare de sine. Sfâşiat şi
alunecat, dar cu încălţăminte înaripată. Între partea de sfârşit a
anului 2004 şi cea de început a anului 2005, Marian Barbu este pe „pământul
dintre două oceane”, cum numeste USA. Scrie aici 12 texte, cele mai
multe cu finisare în decembrie şi martie, pe care le publică în seria
cărţilor de critică şi istorie literară, Trăind printre cărţi,
vol. IV (Ed. Fundaţiei Culturale „Ion D. Sîrbu” Petroşani, 2005),
ordonate (şi alături de alte texte) în conexiune ideatică, în
capitolele: II. Literatură universală (Harold Bloom –
la 75 de ani; Julio Cortázar – Proiectarea literară a concretului
(Manuscris găsit într-un buzunar şi alte povestiri); Ion
Dugăeşescu – Complexul Dinicu Golescu (Prin America); Dan
Grigorescu – O carte savantă (Romanul american al sec. XX);
Javier Mariás – oraşul englez ca pretext literar (Romanul
Oxfordului); Toma Pavel – Preocupări transfrontaliere (Povestiri
filosofice); Scriitori români în enciclopedii americane (Constatări
şi opinii)) şi IV. Bloc notes (Despre cărţi
americane; Dorul imitaţiei; Pământul dintre oceane;
Temporar, locuind la Chicago şi World Book despre România).
Prima serie se deschide cu cunoscutul critic literar american, Harold
Bloom, care a introdus termenul de canon pentru capodoperă
şi a ordonat literatura universală pe „vârste”, şi se închide cu
scriitori români prezenţi în celebrele antologii americane; iar a doua
serie, începe cu „cărţi americane” şi se închide cu România în World
Book. S-ar putea glosa mult despre cuprinsul acoladelor, de la
probleme de teorie la teoreticieni scriitori, de la scriitori români
americanizaţi la scriitori americani, despre „complexe” şi savante
contribuţii profesorale româneşti pe teritoriul american, despre
tentaţia concretului şi oraşul ca pretext literar; sau în partea a doua,
despre ochiul pătrunzător şi uimit al scriitorului şi ziaristului Marian
Barbu, care a văzut multe şi a înţeles mult. „Timp de aproape cinci
luni de zile, spune el, am poposit în trei state americane:
Illinois, Winsconsin, Indiana, având «bursă de familie» la Chicago şi în
zonele adiacente acestui megapolis.” (Despre cărţi americane,
op. cit., p 334). Dar important este drumul de la cultură la
experienţă, calea de la reflecţie la impresie şi percepţie. America i se
pare „spaţiu privat al mediului acvatic pe care cele două oceane,
Atlantic şi Pacific, l-au ridicat în timp, drept buclă cosmică pentru
odihnă şi admiraţie”. Pământul dintre două oceane,
op. cit. p. 340). Oricum, coliziunea din structura sufletească nu se
vindecă, se petrece doar o atingere anteică a existenţei.
Reflecţia, în primă instanţă, cedează din prerogativele sale în
favoarea experienţei. Principiul atât de drag
profesorului, preluat de la eminescologul George Munteanu, văzând
şi făcând, se încarcă de substanţă şi-i devine un mobil
important în actul de creaţie. Marian Barbu, ieşit din sine datorită
coliziunii, se reîntoarce în sine, păşind printre cele două falii, cu o
mână atingând realitatea nemijlocită, iar cu cealaltă, indicând imaginea
realităţii. Şi astfel înaintează, ca printre oglinzi.
Oglinzile din Chicago (Ed. Sitech, Craiova, 2006) constituie, de
altfel, cartea ce se naşte ca să dea seamă despre acest itinerar, carte
sub titlul căruia autorul notează, luându-şi o marjă de siguranţă: „
– aproape poeme – (interpretări libere după realităţi americane)”.
Intermezzo 2.
Marian Barbu se
apleacă în sine şi declanşează, dacă nu o revoltă, fiindcă el nu şi-a
luat ochii de la stelele fixe ale culturii, cel puţin un set de
contestaţii. Importante pentru fiinţa poeziei. Mai întâi,
împotriva propriei sale poezii scrisă la vârsta “artistului la
tinereţe”, când lumea este privită în categoriile Idealelor şi a
substanţei evanescente, iar poezia ca fiind un dulce şi ireal joc de
imagini. În genere, această poezie acoperă lumea şi o „înfrumuseţează”
cu metaforizări cât mai spectaculoase, crezându-se că-i adaugă sens. Dar
ele nu duc nicăieri, cel mult, încântă gândul (ca părere) ce nu trece de
clipirea ochiului. Apoi, şi a creaţiilor desubstanţializate, neridicate
la fiinţă, într-o lume alienată, multiplu alienată – dar acest aspect
nu-l vom decela aici şi acum. Şi în fine, ca o deschidere a
artistului reflexiv căutând, cu instrumente pe măsură, noi
„orizonturi” şi cadre topologice poeziei (poate chiar în înţelesul
vechi), în vederea schimbărilor proprii din procesul „individuaţiei”
creatorului şi a creaţiei. Iar drept consecinţă, apariţia unei atitudini
în contextul dat. Pentru cine o percepe. Contestaţia sa nu este
singulară, de-ar fi să privim numai în istoria poeziei noastre, de la
luciditatea eminesciană din Epigonii (ori celebra epistolă
a poetului trimisă din Viena la 6 februarie 1871 lui Iacob Negruzzi,
directorul Convorbirilor literare de la Iaşi, de definire
a epocii în vederea proiectului romanesc Naturi Catilinare, cu
determinări la diferite nivele ontologice în planul artei şi al
societăţii) până la “monoloagele” lui Philippide, viziunile într-un
dincolo ale lui Mircea Ciobanu din Patimile şi
descripţiile într-un aparent dincoace ale lui Marin
Sorescu din La lilieci, sau atitudinea lui A. E. Baconsky,
din Declinul metaforei (1961) şi Poeţi şi poezie (1963).
Fireşte, referitor la prima situaţie, linia descărcării de metaforizare
însoţeşte poezia din prima ei clipă, şi încearcă să îndepărteze roiul de
neaveniţi, chiar de cititori inadecvaţi ai acesteia. Dar dezavuarea
metaforizării presupune eforturi continue, fiindcă metaforizarea este
solicitată chiar de procesele limbii, unde se ascunde şi fascinează,
însoţind cuvântul ca o umbră, mai ales, în încercările inadecvate de
recuperare a individualului. Şi mai cu spor, sub volbura presiunilor
ideologice. Este fapt evident că în procesul cunoaşterii teoretice
individualul se pierde, din prima clipă şi fază, chiar prin numirea sa,
recuperarea rămânând în sarcina celei artistice, care să-şi încerce
şansele în vederea unei conjugări în câmpurile ontice. În tentaţia
recuperării prin numire se ascunde şi partea goală de substanţă şi
fiinţă din câmpul metaforei, cea nefolositoare şi proastă, ca în cazul
infinitului prost cu care, de altfel, se înrudeşte –
vizibil, în planul ravagiilor patologice în domeniu.
Creatorii,
în marile lor experienţe şi drame poetice, au încercat să-i recupereze
şi să-i constituie metaforei câmpuri ontice, ca de pildă situându-se şi
deschizând creaţia în viziuni, sau să-i îndepărteze prin demers
„reflexiv”, uneori ironic, crustele hrănite şi sporite cu sevă din
marele proces al conotaţiei şi să facă, uneori, din această îndepărtare,
“subiect” pentru avansările poetice. Ori să împingă reflexivitatea în
aerul rarefiat şi plin de traseele teoreticului, din preajma
universalului. Însă o altă cale, şi cea mai largă şi bătătorită, este
cea pe care călătoresc poeţii sub deviza: „Înapoi la individual!”.
Ea s-a bifurcat în nenumărate cărări în spaţiul anglo-saxon, iar deviza
amintită se aude tot mai puternic în epoca modernă, însă cu ceva
corecturi. Unele din partea empirismului şi filosofiei analitice.
Mai înapoi
se distinge acel menhir britanic, lordul Bacon adunând mărturii şi
argumente pentru filosofia experienţei, iar pe la
începutul secolului al XX-lea îl vedem pe Bertrand Russell căutând,
împreună cu matematicianul Alfred North Whitehead, bazele logice
ale matematicii în monumentala Principia Mathematica
(apărută la editura Universităţii din Cambridge, între anii 1910 şi
1913), după care dă la iveală cărticica, Problemele filosofiei
(1912), ce va însemna cu adevărat prima piatră a filosofiei
analitice. Deşi aceasta îşi are rădăcini şi ramificaţii europene
(de la Kant, şi nu numai, la Frege, ori Carnap, care mută distincţia
dintre adevăruri analitice şi sintetice ca graniţă între ştiinţele
formale şi ştiinţele factuale, empirice, sau „Şcoala de la Viena”),
fructele ei s-au împlinit şi se savurează peste ocean. Se găsesc în
empirismul logic, în semiotică şi, chiar, în poezie. Ele au apărut ca
reacţie la indeciziile metafizice şi ca nevoie a spiritului de căutare a
adevărurilor necesare în lumea empirică. La o privire atentă, nu cu
acest context rezonează cuvintele poetei Sylvia Plath: „Cred că
poezia mea izvorăşte direct din experienţa senzorială şi emoţională;
trebuie însă să spun că nu pot să accept aceste strigăte ale inimii,
inspirate doar de un ac, de un cuţit, sau te miri ce atlceva. Cred că
trebuie să fii în stare să manevrezi experienţele, chiar şi pe cele
mai îngrozitoare – ca de exemplu nebunia, tortura, acest gen de
experienţe, acestea ar trebui manipulate de o minte inteligentă şi
inspirată”, (Sylvia Plath, Ariel şi alte poeme, Ed.
Univers, Buc., 1980, apud. Vasile Nicolescu, Cuvânt înainte, p.
13, s.n.)? Sau consideraţiile lui Petru Comarnescu, făcute pe
când poeta avea doar 15 ani, despre specificitatea poeziei americane. El
este, în secolul trecut, românul cu cea mai întinsă informaţie privind
lumea şi cultura americană şi cu cea mai adâncă pătrundere a conştiinţei
acesteia. Studii peste studii, de la Homo americanus (Buc. 1933)
la Brâncuşi’s Work (1970) şi între ele, doctoratul cu lucrarea
The Nature of Beauty and Its Relations to Goodness, susţinut la
Universitatea Southern din California. Lui i se datorează şi
prima Antologie de poezie americană modernă, Buc., 1947 (urmată
mult mai târziu de cea a lui Ion Caraion, Antologia poeziei americane,
Ed. „Univers”, Buc., 1979). Ca atare, cuvântul lui are greutate: „Noua
poezie americană, antiromantică, antitdidactică, antisentimentală, este
o poezie vie, radicală, ştiinţifică, adâncind psihologia omului,
exprimându-i suferinţele, nevoile, elanurile, aducând umor, ironie, dar
şi profetism şi generozitate socială (...). Poeţii noi iubesc viaţa şi
lumea, chiar dacă sufăr mai tare încă decât ceilalţi, din pricina
sensibilităţii lor sau nu pot înţelege totul. Realismul lor social este
considerabil lărgit, iar întrebuinţarea vorbirii curente, a viziunilor
şi sonorităţilor unui secol maşinist, a procedeelor ştiinţifice şi
gazetăreşti – îmbinate adesea cu o vastă cultură umanistă – le conferă
mijloace de expresie mult mai variate şi mai adecvate, apropiindu-i pe
ei, poeţii, de ceilalţi muritori cu care se identifică deplin”. Să
reţinem din acest evantai descriptiv, tăietura opozabilă faţă de
retorica unei poezii transmutată peste ocean, îndreptarea ei spre
experienţa de zi cu zi a omului, de la lumina conştiinţei la abisurile
inconştientului, pentru a surprinde, decupa şi recupera individualul
propriu acestei lumi. O „poezie vie” cu catene prinse de volutele
realităţii sociale, care să fie cu rădăcini specific americane. Unii
poeţi, cu rădăcini în America, şi-au căutat cerul poeziei în Europa
(Ezra Pound, T. S. Eliot), alţi şi l-au văzut deasupra creştetului (W.
C. Williams, W. Stevens, E. E. Cummings). Cu stelele de deasupra
luminându-le propriile drumuri, propriile păşiri şi propriile oraşe. „Nu
toţi poeţii împărtăşesc vederile lui Williams – scrie în 1968 Serge
Fauchereau – despre necesitatea unui limbaj absolut american (...)
dar toţi sunt convinşi că rădăcinile poeziei nordamericane se găsesc în
Statele Unite, ceea ce nu exclude că, pentru a le hrăni, pot fi folosite
şi izvoare ale poeziei europene, orientale sau sudamericane. Americanii
nu mai sunt foşti europeni.” (Introducere în poezia americană,
Ed. Minerva, Buc., 1974, p. 337). Prin urmare, unei nevoi artistice de
recuperare a individualui i se alătură stringent
determinanta americanităţii, iar pe deasupra, în
rezonanţă, schimbările aduse în cunoaştere de filosofia analitică.
Un nod poetic privilegiat, rămas multora spre încercare şi desfacere!
2.
Pe coperta ultimă a volumului Oglinzile din Chicago, Marian Barbu
dă câteva date despre aventura „americană” a experienţei sale poetice: „Trăind
ceva timp în zona megapolisului Chicago (U.S.A.), am constatat pe viu
cum poezia americană are altă turnură ideatică şi mai ales forme
stilistice mult diferite de cele ale europenilor. Evaluările realizate
oficial de critica literară, de o parte şi de alta, m-au îndemnat să văd
din interior cum limba română poate întreprinde comunicări pe măsură. De
aici, o primă explicaţie a titlului şi a componentelor adiacente
acestuia.” Pe de o parte, constatarea teoretică „altă turnură
ideatică” şi „mai ales forme stilistice”, iar pe de altă
parte, implicarea practică, artistică, să vadă „cum limba română
poate întreprinde comunicări pe măsură”. Pentru aspectul teoretic,
criticul şi istoricul literar Marian Barbu vine cu un întreg arsenal de
cunoştinţe şi, fiind peste patru decenii profesor, diversitatea acestora
nu este obturată de niciun fel de subiectivităţi. El este, fără
îndoială, adeptul principiului kantian: „de gustibus non disputandum”.
Pentru partea practică, se vede cu limpiditate că nu se pune problema
unei condiţii şi posibilităţi a limbii (dacă poate?) – orice limbă este
aptă şi poate să atingă măsura poematicului – , ci a unei modalităţi de
realizare a poematicului. Acel „să văd din interior cum”
rezonează cu anteriorul său principiu, văzând şi
făcând, şi presupune implicarea reflecţiei în
experienţă. Volumul Oglinzile din Chicago cuprinde 104
„aproape poeme”, aşezate după principiul egalităţii ca
importanţă, adică alfabetic. Însă ele respectă cele două coordonate: a
reflexivităţii cu desfacerile sale pe verticală şi cea a
experienţei cu desfăşurările ei practice pe orizontală;
prima, temporală, a doua, spaţială; prima, cu raportări de metodă
subiect-obiect, de cultură europeană-americană; a doua, încărcată de
realităţi americane (cel puţin din trei state: Illinois, Winsconsin şi
Indiana), din care să surprindă şi să decupeze „individualuri”
semnificative, apte interpretării; prima se întrevede prin coliziunile
eului, a doua prin încercarea de mântuire a acestora. Iar
principiul generativ, poetic, cum ar fi zis Poe, consistă în
chiar prima şi esenţiala distincţie a filosofiei analitice, aceea dintre
cunoaşterea prin experienţă nemijlocită şi
cunoaşterea prin descriere. Cu alte cuvinte, după identificarea
individualului, pentru o posibilă recuperare a lui în artă, sau o
avansare spre cunoaşterea adevărurilor în cunoaşterea teoretică, trebuie
să urmeze descrierea analitică. I s-a zis „teoria
descripţiei”. Aceasta aruncă la coşul „idolilor” tot ce este confuz
sau generează confuzie, tot ce este inconsistent sau se învăluie în
miraj metafizic. Metaforizarea anterioară îşi găseşte aici
sfîrşitul. Şi trebuie înţeles ca fiind una din faze în procesul
de lămurire a poeziei de oriunde şi oricând. Această „descripţie”
păstrează drept instrument disocierea cu claritate şi precizie a
materialului descris în unităţi din ce în ce mai mici, până la detalii
şi nuanţe pentru surprinderea individualului, ca apoi să se încerce o
sintetizare a lor spre a se obţine o nouă unitate. Astfel se poate
formula, simplificat, un procedeu analitic. În artă, şi
mai ales în ceea ce întreprinde Marian Barbu, vizibilă este mai mult
reasocierea – disocierea fiind retrasă, ca factor de prima
instanţă al procesului analitic. Reasocierea, în cazul său, urmează un
demers intelectiv, care încorporează faptele descrise conform sensurilor
observate, curbează erudiţia în sensibilitate şi face din aceasta cutia
de rezonanţă a lecturilor proprii şi a gândirii în context. Nu zice el „interpretări
libere după realităţi americane”? „Libere”, adică atât cât
asigură declicul reflexiv, în afara acestuia nefiind decât păşire oarbă
şi indistincţie a metaforizării. Tentaţia de a recupera individualul,
chiar în cazul în care actele gândirii l-au pierdut, se vede în acţiunea
de a aduce gândirea pe calea simţurilor, să-i dea aura caldă a
sentimentului. În poezia analitică ochii poetului coboară de la cerul cu
universalele sale, la privirea pământului cu infinitatea de
individualuri şi de experienţe omeneşti. Se caută într-un timbru o lume;
într-o amprentă, un om. Marian Barbu se înscrie în tendinţa spre
concretitudine a scriitorilor americani, vizibilă fie şi din îndreptarea
„observaţiei” lor spre un oraş sau stradă, spre o maşină sau om, spre un
copac sau pod, spre un panou sau reclamă, spre o cifră sau epitaf săpat
pe cruci. Nu altfel va face şi el. Cu Oglinzile din Chicago,
Marian Barbu împinge gândul din 2006 spre Chicago Poems ale lui
Carl Sandburg din 1916, spre celebra revistă Poetry, din
acest oraş, care a pus bazele modernismului, sau Expoziţia The
Armory Show, din New York, unde expune avangarda europeană, în
frunte cu Brâncuşi, redeschisă la 24 martie 1913 şi la Institutul de
Artă din Chicago, situaţie în care efigiile lui Brâncuşi, Matisse şi
Walter Pach (organizatorul american al expoziţiei) sunt arse de
studenţii instigaţi de artiştii conservatori. La aproape un secol, un
român, un alt oltean, scrie o carte despre acest oraş. Sculptorul ducea
zvon de modernitate peste ocean; al doilea, încearcă o eperienţă lirică.
Modernitatea aici şi-a luat mai multe feţe şi poate să împărtăşească din
ale sale. În poemul Globalizare, criticul savant Harold
Bloom, devenit personaj, spune: „noi avem modernitatea cu toate
vârstele ei (...) / De la concretul cotidian, până la psihologicul de
caz. / A fi planetar presupune să stabileşti creuzetul de bază /
Modernitatea nu poate fi în altă parte / Decât la noi!” (p. 45).
Faptele deseori o iau înaintea ideilor! Schimbă şi ceea ce pare
ireversibil, putem zice. Să cităm un poem în care este detaliată această
schimbare şi, în pofida umorului, este clară decizia poetului: „Pentru
care trebuinţă mai pot fi poeziile clasice / Care cer rigurozitate
metrică, fantezie, / Asocieri de cuvinte, pe cât posibil originale, / Ca
să rezulte o sinteză inedită, cu trend asigurat? / Nu sunt mai
bune poemele inventate de americani / Pe când încercau să intre şi ei în
legende? / Că doar miturile Asiei, ale Europei le-au aflat târziu! /
Poate au speculat războinicul din miturile Greciei / Iar astăzi,
sporindu-le, s-au îndepărtat de cuvinte / Făurind prin filme şi armament
o spaimă a universului. / Poeţii americani nu se iau în seamă decât pe
ei însişi / Mai au puterea să creadă că engleza americană îi impune. /
Zădărnicia muncii lor a înconjurat Casa Albă de câteva ori / Ei însă nu
se lasă. Stau zburdalnici între două oceane şi scriu. / Vorba unora de
la Neptun – eu scriu, cine mă citeşte? / Răspunsul asigurat –
Publius Ovidius Naso / El, Ovidiu, care scria Fastele,
Ponticele / Tristele, Hercidele, Metamorfozele
/ Poetul european le apare americanilor / Ca venind dintr-o viaţă
anterioară. /.../ Lumea de azi e vitează şi preferă poemul modern /
Atunci când îl găsesc – cu condiţia să-l caute / Deoarece el poate fi
grai, fără culoare, / Dar respirabil în clipe de restrişte / Sau de
cotituri ale lunii pe cer. // Poemul poate fi un bun corăbier / Al
adevărului asumat. / Rămâne cea mai estetcă fiinţă / Pentru sărac, ca şi
pentru împărat.” (Ovidiu – autor de poeme, p. 78).
Poemele
lui Marian Barbu, din această „experienţă americană”, au concreteţea
smulgerii din realitatea nemijlocită şi nu imaginară. Starea civilă a
societăţii este sub lupă. (De câteva ori scrie, de pildă: „Binoclul
mi-aducea imagini stranii”, În plină iarnă, p. 57).
Ele sunt ample desfăşurări de fapte şi obiecte, de situaţii şi relaţii,
de elemente şi legi, de acte de cultură şi civilizaţie, de resturi
arheologice şi amintiri, de istorii cu oameni şi locuri, de cuvinte şi
plante, de idei şi animale, de gesturi şi întîmplări observate, decupate
şi descrise, legate intelectiv după principiul analitic.
Şi fapt extrem de important, pe care îl desemnăm metaforic. Fiecare poem
îşi are o celulă stem extrasă din cordonul ombilical al
lumii cuvântului în stare de naştere şi al existenţei, sau din acea
placentă existenţială, nutritivă, în care se formează lumea conştiinţei,
în sens nemţesc, de Bewusstsein. Se ştie că aceste celule
tulpinare, universale ale organismului uman se pot dezvolta în mai multe
tipuri de celule specializate în ţesuturi, înlocuindu-le pe cele
distruse. Cu alte cuvinte, această celulă poartă informaţia necesară şi
proprie pentru întregul organism şi îl supune, prin sine, re-facerii.
Ceea ce interesează în comparaţie, revenind la poemul analitic,
nu este geneza acestei celule stem, ci procesul de re-facere, conform
informaţiei, a ţesutului organic al întregului. Cu alte cuvinte, nu
geneza din prima instanţă contează, ci „re-facerea” din a doua instanţă.
„Celula tulpinară”, „universală” este „prelevată”, adică descoperită,
decupată şi pusă în funcţiune, în dezvoltare poematică. Să nu uităm,
informaţia ei individuală poartă date universale. Prin urmare, în cazul
poemului analitic, poetul trebuie să aibă intuiţie şi cultură ca să o
descopere şi să o pună în mişcare. Ea va duce spre configurări şi
sensuri universale. Mişcarea îi este proprie, poetului revenindu-i
poziţia de observator, descriptor şi, în
unele cazuri, de interpret. El trebuie să o descopere,
prin intuiţie şi cultură, să o vadă, să-i surprindă şi să-i expună
desfăşurarea, să o descompună şi recompună, asemănător metodei
analitico-sintetice, încât imaginaţia cu arbitrarul ei să lase loc
reflexiei cu adevărurile-i necesare. Poezia porneşte de la o „celulă”,
element, situaţie individuală şi concretă şi ajunge să comunice în
orizontul analitic al reflexivităţii. (Particularul cu determinaţiile
sale, se deconspiră şi în acest caz, ca fiind atins de precaritate, dar
nu-i acum locul de dat seamă.) Poetul expune (şi interpretează) exact
sensul, încât poezia analitică vine în atingere cu eseistica.
Poemele lui Marian Barbu au reflexe cristaline de eseu.
Autorul
pune accentul pe experienţă, deşi ea pare subiectivă, este
experienţa unui om într-un anumit loc şi spaţiu, într-un anumit raport
de cauzalitate cu lumea şi sine, rezultat al unui şir de experienţe.
Contează dacă reuşeşte să prindă şi să apuce obiectul. În cazul de faţă,
“întâmplările”, „situaţiile”, „elementele”, persoanele cu „istorii”.
Aproape în fiecare poem analitic al lui Marian Barbu se întâlnesc
personaje, ca în epică, sau ca în teatru, nu preluând sarcina poetului,
ci pe cea a poemului. Fiecare poem „creşte” din „vocea” unui personaj,
dintr-o situaţie ce iese din comun sau chiar se ascunde în comun
făcându-l să persiste. Poetul ne ajută să vedem traseul de
„multiplicare” a „celulei stem”, modul de re-facere a părţii în întreg,
al configurării poematicului de natură reflexivă. El arată stratele ce
se formează şi acced la configuraţii, el demonstrează şi interpretează.
Ca un profesor în faţa auditorilor. Trece de la individual
la universal, de la concret la abstract. Nu inventează, el descrie.
Observă şi descrie. Lângă un „ochi orizontal” şi un „ochi
vertical” îşi alătură „a treia dimensiune”, dar nu în afara
cărţii, „A sufletului nerăbdător să atingă / Plonjonul din sângele
versetelor biblice” (Nerăbdare, p. 71). Ochiul său
cuprinde totul, dar nu mai mult decât cultura asumată. El se transformă
în oglindă, în oglindă a Cuvântului („Numai poeţii vedem oglinzile
Cuvântului”, Într-o bibliotecă, p. 60).
Marian
Barbu posedă perspectiva a două lumi şi culturi, aşezate în prelungire,
complementar sau în contrast. În Oglinzile din Chicago se văd
realităţi sociale, politice, culturale, psihice ale lumii dintre cele
două oceane şi, ca într-un palimpsest, ale lumii europene, dar şi ale
celei preamericane. Contraste peste contraste, citiri şi descifări peste
descifrări, însă după cum „decide”, în desfăşurarea analitică, elementul
generator al poemului, acea „celulă stem”. Spre evidenţiere, câteva
„celule”: personaje cu istorii în contraste semnificative
pentru demonstraţie: Chuck, ce-a fost în Vietnam, îşi deapănă cu
năduf povestea la conacul fermierului, prietenului-gazdă care a rămas
acasă, fără să ia în seamă prezenţa poetului-observator (ascuns „în
scris”) – cu concluzia: „Unul fusese în război şi
s-a întors / Celălalt şi-a înmulţit dolarii cu folos”, (Amintiri
nejugulate, p. 4); băiatul cu chitara, a cărui prezenţă cu cânt
luminează coliziunea lumii: el „Trăieşte în planeta lui de cântece şi
vis”, iar ceilalţi, trecătorii, care „Mai scot câte-un dolar şi
în pălăria mare / Îl zvârl” au „gânduri abătute” – cu
derivarea logică: „Transformă-n evantai a lumii clipă stearpă”,
(Băiatul cu chitara, p. 6); „apaşii năuci”,
imaginaţi în „trenul cu circuit oval” de la gara din Chicago spre
O’Hare, cu amintirea preriei, „privind prin geamurile securit
/ La turmele de animale pierdute sub beton” – peste care vine
tăietura bruscă şi dureroasă a civilizaţiei: „Călătoresc cu ei până
la mecanicul de tren. / Aici, stupoare! Omul lipseşte / Fantoma de apaşi
şi-ar fi dorit o soră / Când acolo, un computer, august 2006”, (Călătorie,
p. 12); „copiii străzii din Buffalo Grove” pescuind păstrăvi din
râul Racine şi noaptea dormind sub pod, spălaţi de apele răului –
cu observaţia concluzivă: „Numai păstrăvii mai se
zbenguiau / lovindu-le mâinile amorţite / De căutări prin toate
cotloanele / Refuzate de locuitorii din Buffalo Grove”, (Căutări
silnice, p. 15); Mac Gregory, pustnic, „scârbit sau
izolat de lume”, „şi-a asumat rolul de paria”, trăieşte lângă
un arţar, iar iarna „coboară la grajdurile unui congresman”, este
„paznicul pădurii, / Al aerului curat, al anotimpurilor”, al
naturii – se înţelege – şi din această perspectivă şi-a asumat rolul de
consultanţă pentru îndrăgostiţi, cu subînţelesul: „facerea
de bine nu e a noastră / Ne-a lăsat-o Dumnezeu, ca să ne aducem aminte
de El”, (Consulul îndrăgostiţilor, p. 18); Pierre,
chiropracter la Chicago, recită versuri în franceză şi le traduce pentru
sine în engleză. Pourqui? îl întreabă poetul-observator.
Răspunsul: „ – Să-mi păstrez în activitate creierul. La policlinică,
îl conduce pacientul / Aici, îl conduc eu. Iar în somn, mă conduce el. /
Nu este şi el chiropracter?”, (Corp cu trei responsabilităţi,
p. 19); dascălul nepot al indianului Kirksy; doamna în vârstă,
Iudith, care plonjează în apele lacului din Indian Prairie Park;
domnul Richard, funcţionar de patru decenii la o bancă de comerţ,
care o urmăreşte din spatele vilei, sâmbăta şi duminica, pe „doamna
din Ţara Ceaiului”, sperând să dea de „Cuvântul Dintâi”;
grădinarul bogat „Duce de Valois” în zbaterea continuă de
prelungire a frumosului natural; contabilul egiptean, Hussein, şi
Ciu Cen, asistent social, o familie cu sclavie asumată din partea
soţiei; pictoriţa Joel, care pleacă din Atlanta, cu pruncul
Matew, şi se instalează în Valea Cucutelor din Algonquin; jamaicana
lui Johnny, cunoscută “la-mpachetat de peşte” cu care a
cochetat, s-a iubit şi au făcut o fetiţă şi – demonstraţia
se încarcă psihanalitic – o visează ca peşte, fetiţa înoată „prin
inima lui / Prin sângele lui, prin ochii dilataţi spre imposibil”,
întregul corp fiindu-i “ocupat de femeia-peşte” şi
concluzia, dacă soţia îi va fi mutată în alt loc, în mod firesc,
şi el va visa altceva, dacă va fi mutată la “departamentul jucării
pentru copii”, atunci şi el, îi spune patronul, va visa că a devenit
copac să facă umbră copiilor (Familie fără acte, p. 39).
(Poemul aminteşte, însă fără izul psihanalitic, de versurile lui Ezra
Pound, din perioada imagismului, unde copacul creşte prin
om: „Copacul mi-a intrat în mâini, / Seva mi-a urcat în braţe, /
Copacul mi-a crescut în piept – / În jos cresc crengile, ieşind din mine
ca braţele...”, Riposte, 1912); obiecte:
prezenţa, lângă o benzinărie, a unui panou cu anunţul „vând zece acri
de pământ” şi în scurt timp răsărirea clădirii „Academia de
Muzică şi Dans” – cu demonstraţia: celeritatea
schimbărilor dintre natură şi civilizaţie – şi efectul „Stupoare
pentru europeanul care scrie acum” (Acri de vânzare,
p. 3). În fine, elemente ale naturii, de la arbori şi ape la vegetaţie
şi animale, aflate în conexiune cu omul şi coliziune cu civilizaţia, cu
regele său, dolarul, şi cu omul alunecat în
coliziune – sunt tot atâtea elemente generative ale poemelor,
desfăşurate analitic.
Întâmplări
şi situaţii se alătură acestei mişcări, ducând spre concluzia încărcată
de lirism reflexiv. Se porneşte de la concreteţea
individualului, propriu viziunii empirice cu toate desfacerile
filosofice ajunse la zi, şi se ajunge la desfăşurări deductive ale
cunoaşterii artistice. Eliberat de Ideale şi sofisme poetice, Marian
Barbu caută concretul şi anvergura reflexivă a experienţei poetice.
Fireşte, în această experienţă lirică de influenţă americană, se
porneşte de la individualul nemijlocit, însă după cum s-a văzut, acesta,
cel descoperit şi decupat, „celulă stem”, poartă cu sine informaţii ce
îl (o) depăşesc şi se relevă într-o unitate de altă împlinire, în
unităţi de unităţi sau întreguri de întreguri. Contrar aşteptărilor,
cursul inductiv este înlocuit cu cel deductiv, traseele urmează metoda
analitico-sintetică. Se ajunge la reflexie şi universal, numai că în
genere dubla mişcare din particular a fost obturată sau nu fructificată
indeajuns. Pentru Marian Barbu, în structura sa profesor, ce îmbucurător
şi fascinant este acest demers poetic, de reflexie şi eseistică! În cea
mai mare parte, poeţii americani nu duc experienţa poetică până în
orizonturile reflexivului, ci se cantonează sub cele palpabile, sau
atitudinale, ale individualului frust, precar şi rebarbativ. După cum
stările sociale, ideologice şi politice, cu subterana psihică, o cer.
Intermezzo 3. O
experienţă spectaculoasă în 2007. Din februarie până în august. De pe
două „staţii orbitale”, Chicago şi Montréal, Marian Barbu întreprinde
nenumărate călătorii în zona marilor lacuri americane (şi canadiene). Cu
chip întreit, de reporter-jurnalist, de profesor în calitate de critic
şi istoric literar şi de poet, străbate, cum zice „în sus” şi „în jos”,
nu numai geografic, ci şi cultural, această zonă şi scrie „în
cunoştinţă de cauză” pentru prima oară despre Canada. Un itinerar de
„cinci mii de kilometri”, dar câte itinerare culturale nu i se
supun şi suprapun acestuia! Stârnite de identităţi şi nonidentităţi, de
reflecţie şi imaginaţie, la marginea miracolului: „Bogăţia
diversă a pământului, măreţia locurilor şi a oceanelor, ca şi aurul
verde care te întâmpină la tot pasul, din oraşe, până în depărtate zone
vălurite ale ţării – notează în Turist prin America franceză
– îţi stimulează imaginaţia, obligându-te să crezi că Dumnezeu, întâi a
trecut pe aceste locuri, binecuvântându-le cu har şi credinţă în toate
cele”. Marian Barbu scrie 18 texte, pe pământ american (după cum
sunt adnotate: la Algonquin, Chicago, Montréal, Chicago şi din nou
Algonquin), cuprinse ulterior în cartea Trăind printre cărţi,
vol. V (Ed. Sitech, Craiova, 2008), ordonate în strictă conexiune
ideatică, în capitolele: II. Literatură universală (Jean-Baptiste
Baronian – Fantasticul în interpretare belgiană (Panorama de littérature
fantastique de langue française, 2000); Antologii americane
(Robert Bingham Downs – Books that changed the World (5 ediţii,
1956...1978); Daniel S. Burt – The Literary 100 (2001); Frank N.
Magill – Masterpieces of World Literature (1989) şi În şi dincolo
de dicţionare americane (coord. Robert McHenry, 1995));
Antologii canadiene (Patrick Coopens – Anthologie des
écrivains lavallois d’aujourd’hui (1988); René Dionne – Antologie
de la Littérature franco-ontarienne des origines a nos jours (1997)
şi Michel Erman – Littérature canadienne-française et québécoise
(1992)) şi G. G. Márquez – Cercurile de vârstă ale lui Márquez (A
trăi pentru a-ţi povesti viaţa, 2002, trad. 2004) – Iubirile n-au vârstă
(Povestea târfelor mele triste, trad. 2005) – Originalitate şi manierism
la Márquez (Douăsprezece povestiri călătoare, trad. 2004); Luigi
Pirandello – Redivivus la Montréal; Adam Puslojić – un virtuoz al
limbii române (Trimitor la vise, 2005) şi John Updicke – Detalii
cinematografice din Pennsylvania (Centaurul, trad. 2006)) şi
III. Bloc notes (Marian Barbu – Proprietarul superlativelor
este limba română; - Turist prin America franceză; -
Monteréalul european; Oratoriul religiei catolice şi -
Niagara falls). Două din aceste texte, primul şi cel despre
Adam Puslojić, par să nu răspundă conexiunii amintite, decât prin faptul
că sunt scrise la Montréal şi Chicago, însă să adăugăm alte trei scrise
în ţară (în total 19) şi care intră în concexiuni, două referitoare la
scriitori români dând seamă despre lumea americană (Alex. Cetăţeanu –
Scriind despre America (Străin în America, 2007) şi Ilie Rad –
Comunicarea la ea acasă (De la Moscova la New York, 2005) şi un text
despre Florin Smarandache, matematician şi scriitor, profesor la
Universitatea New Mexico, cel care a descoperit funcţia
ce-i poartă numele şi a iniţiat în literatura lumii curentul
paradoxist (Florentin Smarandache – India magică văzută din
perspectiva limbii române (India magică, 2005)). În prima serie,
criticul şi istoricul literar Marian Barbu stăruie asupra antologiilor,
luând în dezbatere principiile întocmirii şi funcţia lor,
obiectivitatea, subiectivitatea şi sancţionează, din perspectiva dată de
cultură şi de estetică, subiectivismul generator de derapaje în
selecţie. (Cel mai polemic text este În şi dincolo de dicţionare
americane: este amuzant şi trist, observă criticul, când în
secţiunea privind literatura română lipseşte G. Călinescu şi sunt
prezenţi Carol II şi Armand Călinescu; sau Sadoveanu este amintit cu
Mitrea Cocor (1924). „Îmi vine extrem de greu să interpretez
asemenea inepţii – de biografie şi de opere. Cine, de ce?”
(p. 356) – subliniază şi se întreabă Marian Barbu. Cu ce se ocupă
tismănenii noştri, cu sinecuri peste ocean? – se poate întreaba
oricine.) Pe G. G. Márquez, părinte al realismului magic,
îl „înconjoară” cu trei eseuri pline de aserţiuni ce consonează
complementar cu structura psihică şi creatoare a criticului nostru. Acel
declic faţă de reflecţia realităţii cotidiene prin care se realizează
fantasticul (v. Tzvetan Todorov, Introducere în literatura
fantastică), sau declic şi apoi includere prin care se împlineşte
magicul – sunt elemente pe care criticul le urmăreşte din
perspectiva poetului, necesare în desfăşurarea spre sens a poeziei
analitice. Despre fantastic observă situaţia oarecum paradoxală,
că acesta „traversează parcă mai abitir epocile moderne, deşi acestea
trăiesc sub magia cotidianului. Adică a epocii de consum, pe care
comerţul (inclusiv de carte) îl întreţine şi-l aprinde adesea până la
sufocare”, (op. cit., p. 325). Tot spre poezia analitică
avansează şi concluzia: „Povestea târfelor mele triste
poate fi numită o ficţiune documentară, uşor perceptibilă, dacă
fiecare dintre cititori îşi asumă o interpretare pe cont propriu,
pornind de la o experienţă sau de la un nivel cultural, dincolo de
impuls şi speculaţie”, (p. 394, s.a.). La fel, în cazul lui
John Updicke (centrându-se mai mult pe romanul Centaurul),
luminează în ce consistă individualizarea substanţei narative într-un
spaţiu american şi o găseşte în „documentarul cinematografic”,
încărcat de „pigmenţi informaţionali”, „privind străzile,
casele, anotimpurile, tipurile de maşini folosite, textilele cu care
oamenii îşi îmbracă existenţa”, de „detaliul posibil de a fi
verificat sau marcat” (p. 429, s.n.). Textele din Bloc
notes, privind Canada, trec de la perceperea prin uimire la
treptele reflexiei, la înalta lumină a miracolului şi înapoi în
reflexie. Descripţia Oratoriului Sf. Iosif din Montréal, minuăţie
a arhitecturii omeneşti, unde religiosul şi-a absorbit utilul, se atinge
în sublimitate cu frumosul natural al celeilalte descrieri, minunăţie a
naturii, Niagara falls. Aceste „determinante” converg spre
poezia analitică a lui Marian Barbu şi mi-l imaginez aici pe Profesor la
catedră vorbind unui auditoriu despre potenţarea naturii prin cultură.
El, încărcat de scepticismul vârstei şi al reflexiei într-o lume plină
de precarităţi şi în derivă!
3.
Călătoriile lasă urme pe calea existenţială a lui Marian Barbu, cu cât
fiinţa sa îşi priveşte mai mult rupturile lăuntrice. Priveşte în jur la
ceilalţi, pentru comparaţie, şi în sine, amintindu-şi continuu de acel
deflic îndemn: „Cunoaşte-te pe tine însuţi!” Greu de spus, din
cele două situaţii de cuprindere a lumii, care este consecinţa
celeilalte. Să le acceptăm ca suprapuse. Şi, ornat spus, să căutăm,
porind de la urme, făpturile care-i păşesc pe calea amintită. Repetăm,
Marian Barbu este o fiinţă transformată în ochi: văzul,
fie în afară, spre lume, fie înlăuntru, spre sine, este pentru el
cuprindere şi reflexie, stăpânire şi cunoaştere, orientare şi iniţiere.
Ca la cei vechi, dar mai mult ca la cei moderni, din ultimul veac, al
civilizaţiei ochiului. Omul este cât vede, dar şi cât proiectează şi
aduce în vedere. Cât face văzut, cât reflexia aduce acasă. Ochiul său
este, de fapt, marele călător, el aduce lumea din afară şi o supune
reflexiei, „comparaţiei”, zice autorul, vorbind de o dominantă
contemporană a inspiraţiei poetului. Cartea Poeme americane (Ed.
Sitech, Craiova, 2008) este o demonstraţie şi nu numai. A posibilităţii
poeziei analitice în latura reflexivităţii. În motivaţia care o
drapează, el precizează continuitatea experienţei în ceea ce înseamnă
directivitatea discursului, dar şi un anume tâlcul
polemic faţă de „occidentalizaţii” ce descoperă abia acum lumea.
Dacă „în volumul anterior, Oglinzile din Chicago (2006) –
scrie –, am transferat o modalitate a imaginarului american, în
spaţiul limbii române, explorându-i astfel nenumăratele potenţe de
comunicare. Stilistica folosită acoperea un concret trăit, un cotidian
receptat la faţa locului”, în Poeme americane, „am
continuat exprimarea de directivitate într-un panoramic
epico-liric, ale cărui registre morfo-sintactice ne domină atât genetic,
cât şi în devenirea noastră intelctuală”. Şi cum există o „explozie
de date ştiiţifice şi tehnice – răspândite în practica întregii lumi din
America de Nord”, care presupune pentru cunoaştere lărgirea continuă
a „orizontului stilistic” (În loc de polemică, un pro
domo, pp. 6, 7, s.n.), se cuvine ca şi literatura, în sens
larg, să intre practic şi să se situeze în sincronie. De unde,
consecinţele pentru limba română şi tentativele autorului, cu ceea ce am
numit poezia analitică.
Intitulată
direct şi simplu Poeme americane, cartea aceasta, faţă de
anterioara, Oglinzile din Chicago, unde era subtitrat „aproape
poeme”, presupune o validare de metodă. Ea cuprinde 100 de poeme,
puse în mişcare de principiul generativ al poeziei analitice, de acea
celulă stem. În conferinţa Probleme ale liricii
(Probleme der Lyrik) (Secolul 20, 11-12,
1969), ţinută în 1951, poetul german Gottfried Benn, restrângând
expunerea la „poezia lirică” – aşa cum o practica –, decantată de epic,
tinzând la o puritate şi purificare până la a-şi anula autorul şi a
sfida cititorul „tribului”, consideră că există, pe de o parte, ab
initio, un „apăsător germen creator” („ein dumpfer
schöpferischer Keim”), un embrion neliniştitor presimţit de poet,
iar pe de altă parte, limba comunităţii cu cuvintele sale. Poetul simte
presiunea şi ameninţarea acestui embrion ce-şi cere drepturile la
„viaţă” şi cuvânt. Simte, dar nu ştie de ce cuvinte are nevoie, abia
când i le găseşte după cerinţă şi embrionul se înfăşoară în cuvintele
potrivite şi în ordinea solicitată, poetul ştie că l-a identificat, dar
de cunoscut, mai puţin, acesta dispărându-i în cuvintele date. Pare ca
în basmele noastre, cu copilul ales, ce ţipă şi nu vrea să
se nască până nu i se oferă nepreţuitul dar, dintr-o altă şi miraculoasă
ordine a lumii. Fireşte că acest „germen creator”, Gottfried Benn îl
plasează în subiectivitatea poetului, însă nu este greu de înţeles şi
acceptat, pe orizontală, existenţa unor fluxuri şi refluxuri dialectice
între subiectivitatea creatorului şi obiectivitatea lumii, iar pe
verticală, între eul poetului şi „inconştientul colectiv”. Fără să
privim, ca adaos, şi vârstele omului „strânse” în individ, să conchidem
că acest „germen creator” are caracter obiectiv, însă greu de decelat.
În cazul poeziei analitice am propus „celula stem”, ce este mult mai
cuprinzătoare şi relevantă pentru geneza poeziei, în accepţie largă, cu
suma de stadii şi feluri ale ei. Ea, ce pare că funcţionează într-o a
doua instanţă, am zis a re-facerii, de fapt, o presupune şi o implică pe
cea din prima instanţă, desemnată de Gottfried Benn prin „germen
creator”. Oricum, această conjuncţie de gând îşi are lumina ei, ce dă
siguranţa păşirii printre lucruri tainice. Ca expresie, ambele sunt
propuneri ornate, însă revelatorii. Celula stem strânge şi
desface cu mai multă transparenţă firele din zona obiectivă a lumii. Şi,
prin urmare, poartă mai uşor asupra genezei poeziei.
Prezenţa ei
dă semne mai puternice în acea poezie care şi-a făcut din „directitate”
şi aplecare asupra cotidianului de zi cu zi, a lumii nemijlocite, un mod
de constituire a realităţii sale, răspunzând, după puteri, acelei
tentaţii fireşti a artei de recuperarea a individualului. Pe întinse
laturi şi în partea esenţială, poezia americană răspunde acestei
preocupări. Ea sesizează „întâmplările” obiectului şi le determină în
conexiuni ce ţin de asemănări şi deosebiri, fără haloul subiectivismelor
şi al norilor metafizici, conexiuni ce solicită mai întâi o cercetare
amănunţită a obiectului decupat, a descompunerii lui în părţile şi
elementele constitutive până la depistarea acelei celule stem,
sau directa ei relevare, după care şi prin care urmează expunerea
configuraţiilor ei ce duc spre un posibil „întreg”. Spre un sens ce stă
ascuns şi numai printr-o astfel de reiguroasă descripţie începe să
lumineze şi să farmece estetic. În funcţie de însuşirile surprinse, se
stabileşte felul conexiunilor, forma ansamblurilor care să releve şi să
constituie desfăşurări de sensuri cu un mare grad de exactitate şi
valabilitate. Se porneşte de la parte spre posibilul întreg sau sens,
amânându-se cât mai mult sau definitiv raportul invers dinspre
totalitate spre părţi. Această metodă analitică presupune existenţa unui
spirit de riguroasă observaţie, stăpân pe descripţie şi capabil de
reflecţie viguroasă. Ele îi sunt proprii cercetătorului, în câmpul
teoretic, deseori şi artistului în constituirea orizonturilor poematice,
de realitate artistică. Marian Barbu îşi construieşte astfel poemele.
Fiecare este un eşantion „viu”, apărut, graţie celulei stem, din
realitatea lumii americane (şi canadiene), „extras” din diferite
compartimente (sociale, de la existenţiale şi sănătate, la
drepturile, libertatea şi demnitatea omului; politice cu democraţia
proprie şi stările electorale; culturale, de la muzee şi biblioteci la
mass-media, maşinism şi informatică; educaţie şi învăţământ; literare,
cu scriitori, opere, reviste; muzică şi arte ale spectacolului, de la
obiectul propriu-zis estetic la spaţiile necesare acestora; oraşe,
străzi şi arhitectură; lingvistice, de la şcoli în domeniu la
multilingvism; istorice, unde ca într-un creuzet sunt strânse istorii de
comunităţi ale lumii, ale celor ajunşi în „lumea nouă”; geografice, de
la denumiri toponimice la forme de relief; naturale, de la plante şi
animale la oameni obişnuiţi, „păţiţi” sau personalităţi; juridice, cu
funcţia legii şi modul de aplicare a ei; administrative, cu detalii şi
generalităţi; financiare, unde „dolarul rege” impune orice lege, mai
puţin Legea; statistice; comerciale; demografice – cu reprezentanţii şi
prezentanţii lor, cu acţiunile şi efectele lor) şi luminat la
nivele situate istoric. Câteva exemplificări, nu chiar în
ordinea amintită: „Splendid au preluat americanii, ca oameni ai
legii, / Denumiri de ape, munţi, localităţi şi străzi, / De la cei care
le-au convenit, fără să le ceară aprobarea. / Cum odinioară, în America
de Nord, / Coloniştii fuseseră englezi, francezi, pe ici, pe colo - /
Germani, italieni, spanioli, olandezi, greci, / Fiecare şi-a adus de
acasă / Merinde topografice, toponimice, onomastice”, sau despre
dolar, care se rostogoleşte pe traseul analitic al multor
poeme: „Dolarul, atât de concret în cămaşa lui de forţă, / Circulă,
când tânăr, când matur, niciodată bătrân. / Doar ca un simbol al
ţării care călăuzeşte lumea”, (Amintiri despre viitor,
pp. 10,11); „Am observat că revitalizarea trecutului literar / S-a
făcut, mai ales în sec. Al XX-lea. Ca după aceea, / Mereu generalizat şi
amplificat, / Devenind chiar o modă pentru ţările mici”, (Circuitul
apei în natură, p. 22); „Iată cum «ţara tuturor
posibilităţilor» se confirmă / Prin copacul verde cu fructe roşii. / Aşa
arată un alt alfabet al vieţii. / Lângă multilingvismul planetar, la
comanda / Limbii americane, creşte armonia iubirii / Dintre femeie şi
bărbat”, (Copacul verde cu fructe roşii, p. 28);
iată-l pe poetul descriptor şi într-o sală de judecată: după ce expune
cazul, procesul unui violator, urmează „bucla” dezbaterii (în chip de
situaţie dramatică: „de-aici încolo, procesul trece prin urechile
mele. / Avocatul acuzării vorbeşte. Cel al apărării pledează. /
Judecătorul mă roagă să ascult. / Eu sunt buretele de absorbţie a
informaţiei. / Prelucrătorul şi omul de decizie este el”), şi apoi,
sentinţa, care se desface surprinzător: datorită „vocabularului
pornografic” al acuzatului, acesta este condamnat mai întîi pentru
ultraj „La adresa deontologiei de procedură în justiţei. / Celălalt
proces s-a amînat” (Democraţia la ea acasă, pp.
33-34); ori nori lingvistici stârniţi peste faţa unei câmpii: „Marea
confruntare a memoriei / Cu bibliotecile rezistente la aşteptări /
Avusese loc printr-un examen public în faţa câmpiei. / Tinerii şi
străinii de neam american mă secătuiesc / Cu întrebările lor filologice
şi de literatură comparată. / Convenisem că le voi dat toate detaliile
ştiute / Din spaţiile lingvistice europene – / Apropiate celor din
România. / Chiar despre nivele stilistice ale comunicării actuale. /
Despre originile lor romanice, latine, în plan oral şi cult. / Despre
circulaţia motivelor, metodelor, calculelor profesionale, / Vizând
anumite domenii ale existenţei oricărui popor modern”, (Dezbateri
în câmpie, p. 38). Sunt supuse descripţiei oraşe: din nou
Chicago, transcrierea, fie şi a unui fragment, este edificatoare atât
pentru obiectul ajuns în descripţie cât şi asupra metodei: „Cum să te
numesc eu cetăţean adoptiv / Pe tine, monstrule de Chicago, oraş
visat înaintea altora, / Când sunt european şi pe deasupra / Antreprenor
de cuvinte din toate limbile pământului? / Cum, când Sandburg,
fiu natural din Illinois, / Ca şi tine, deşi nu eşti capitala
statului, / Ţi-a compus o listă de determinări neaoşe, oacheşe, / Pe
când trăia (1878 – 1967), el infanteristul, / El organizatorul
Social Democratic Party? / Iar în 1916, ţi-a dedicat Chicago
Poems? /.../ Şi totuşi, eu, europeanul, îţi transcriu / Câteva
determinări – pe care nu le cred decât în parte: / «Măcelar al lumii»,
«Făurar de scule», «Hambar de grâu», / «Oraşul umerilor mari»,
«Furtunos, vânjos, gălăgios». / Eu te găsesc în 2007 doar «Oraş al
umerilor mari». / Restul determinărilor s-au pierdut sub clarul /
Năbădios al capitalului. Acesta este targetul / Şi circuit
închis...” (Indeterminări, p. 65); sub lupa
observaţiei şi a descripţiei ajung oameni: copii şi tineri, copii ai
străzii, femei şi bărbaţi de pe trepte de jos sau de sus ale societăţii,
„rătăciţi” psihiatric, cât şi personalităţi (Florin Smarandache, poemul
Funcţii cu numele lui, pp. 55-56; muzeul Al. Capone,
poemul James Bond redivivus?, pp. 82-84; Gerald Ford,
poemul Lupta pentru fericire, p. 93; Petru Popescu, poemul
Stare de fapt, p. 141).
Privitor la
nivelele compartimentelor, acestea creează perspectiva, posibilitatea
desfăşurării descripţiei analitice, a poemului ca atare, fireşte,
pornindu-se de la acea celulă stem cu configuraţiile ei
urmărite în procesul de facere şi re-facere a diferitelor ţesuturi
artistice, purtătoare de sens. De fapt, raporturile dintre aceste nivele
dau sens poemelor, constituie substanţa poematică şi atitudinea
reflexivă. În genere, ele sunt fie de includerea sau excludere, fie de
omologie sau complementaritate. Cele mai multe sunt de excludere, având
la bază coliziuni. De pildă: o comunitate cu conştiinţă de grup şi
arhaitate versus societatea americană prezentă: „Un neruşinat
funcţionar al primăriei din Valea Nucilor, / Care se află lângă
Thermopolis, din Statul Wyoming, / Mărturisea, cu haz şi pompă
deşucheată, că în parohia lui / Sunt nişte mineri, altfel conştiincioşi,
care nu vor să ştie / De niciun partid politic - / Fie al
republicanilor, fie al democraţilor. / Nu-i interesează nici
de guvernator, nici de şerif. / Ei ştiu una şi bună – muncesc cât le
trebuie să aibă un an” şi „Funcţionarul devine grav,
pronunţându-se - / Totul devine posibil, / Dacă se va învinge cerbicea
unităţii de grup, / Cu gândire tribală”, (Adevăr blocat,
p. 9); memorie geologică versus memorie prezentă, cea de acasă şi
cea din societate; natură versus civilizaţie.
Pe aceste
raporturi se bizuie descripţia şi, în ordinea formală, compoziţia,
care se împlineşte şi echilibrează conform argumentului. Marian Barbu nu
se sfieşte să aduge acelei „directităţii” spre individual, „oglinda”
reflexivităţii cu lumini bine filtrate dinspre universal. Aceasta îi
aparţine structural, dar este solicitată şi de metodă. Iată
„descripţia”, descompunerea: „Eu aşa cred că aripa
veşniciei / Nu de laude duce lipsă în zborul spre neunde; / Ci de
cuvinte realiste, ca nişte fructe de mare, / Care se divid. Mai târziu,
exponenţial, / Se formează după gust, după provenienţa apei – / Ori
sărată, ori dulce, ori pur şi simplu, stătută. / Cam aşa văd eu poezia
de dragoste, / Când citesc despre ea în volume americane. / Orice s-ar
spune, poezia de iubire nu mai este blândă. / Dar nici coborâtă la
nivelul măruntaielor, / De scoică îmbibată, îmbuibată, combinată / Sau
cum i se mai spune de către italieni / Sau greci, atunci când o gătesc
ca pe o delicatesă”, (De dragoste, p. 32). Din
perspectiva refelxivităţii se distribuie şi efectele ironice,
sarcastice, ori rarele tuşe sentimentale.
Preluând
disocierile făcute de T. S. Eliot în conferinţa Cele trei glasuri
ale poeziei, ţinută la Liga naţională a cărţii, din 1953, şi
anume: primul glas, „al poetului care îşi vorbeşte sieşi – sau
nimănui”, al doilea, „al poetului care se adresează unui public”
şi al treilea, „glasul poetului încercând să creeze un personaj
dramatic” (Eseuri, Ed. Univers, Buc., 1974, p. 123),
la Marian Barbu, în Poeme americane, se găsesc ultimele două
glasuri. Poetul se adresează unui public (deseori întîlnim formula „conaţionalii
mei”) şi aduce personaje, uneori în situaţii dramatice, din
realitatea nemijlocită, cu starea lor civilă. Cartea s-ar putea numi şi
O comedie lirică a Americii. Poemele, mai toate, sunt
monoloage dramatice, demonstraţii rostite în faţa unui auditoriu. O
povestire cu „eroi” smulşi din interstiţiile vieţii de zi cu zi, spusă
unui public, însă cu adaos, reflexiv. Aici poetul este „retor” şi
„interpret”, adică povestitor de „întâmplări”şi descifrator de sensuri.
Îşi face loc şi „monologul interior”: despre rostul
cuvintelor: „Simt că fac embolie, de parcă toate cuvintele / Din lume
îmi strigă «nemernicule, / Ţi-ai irosit bruma de viaţă scriind! /
Pentru cine şi de ce atâta zădărniocie? / Mai bine visai ca orice
muritor din neamul tău / Şi veneai să faci bani aici, de tânăr?! /
Băncile te-aşteptau cu ei, oferindu-ţi zeci de oficii. / Tu munceai, ele
gândeau». Munceau visând? M-am auzit ţipând. «Da, mi s-a
şoptit. Banii se fac din muncă, nu din vise.» / Şi cu ele,
cuvintele, ce se putea-ntâmpla? / «Veneai să le speli în râu. Apoi
le luai cu tine / În călătoria cea mare a existenţei acvatice.»”, (După
aceea, p. 44). În altele, cu desfăşurare mai întinsă, pe
diferite „cercuri” ale demonstraţiei, apar „staţii” ale epicii, scene
dramatice cu personaje. Pentru a spori efectul şi forţa demonstraţiei,
povestirea se desface spre dramă, încât în curgerea ei apar şi
„insule” dramatice, ocupate de acţiunea personajelor: „ - De
la ce vârstă aţi avut armă, domnule Golden? / (Să ne tutuim ca
semn de apropiere, de intimitate) / - Păi de la patru ani. / Am
văzut-o la tata şi la fraţii mai mari. / De la nouă, am încercat pe două
pisici ale casei. / Pe la douăzeci, eram în armată, la marină. / Apoi,
mi-am împuşcat palma stângă să pot picta. / - În cazul acesta, cele 7
tablouri cu... / Se constituie ca o revoltă împotriva celor care / Nu
lasă talentul să se-mplinească? / - Nu ştiu, domnule. Treaba
dumitale ce vrei să-nţelegi. / - Cât ceri pe tabloul acesta cu
pistolul trăgând / Într-un cireş înflorit? / - Dacă te-nteresează
păsările împotriva cărora / Este îndreptată ţeava, ţi-l fac cadou. / Dar
dumneata te prevalezi de natură, iar eu de viaţă. / - Nu sunt
ecologist, domnule Golden, dar nu cred / În vârstele de foc ale
morţii! / - O.K.! Sună-mă că locuiesc la Orofino”, (Pictură
cu arme de foc, p. 123).
Din unghiul
acestor „glasuri”, nu doar al metodei analitice, iese în evidenţă şi
obiectivitatea viziunii lirice. Iar avansarea spre un sens
bine extras şi de natură surprinzătoare, îşi adjudecă o dimensiune
intelectivă. Poemul, pornind de la o celulă stem,
prin desfăşurarea analitic-sintetică, ajunge la un adevăr necesar.
Trebuie să acceptăm şi existenţa unui poematic reflexiv,
în care, printre altele, îşi găsesc loc şi adevăruri artistice
necesare. (Datorită forţei genetice a celulei stem,
răstignirea, şi a întinselor sale configuraţii, poemul
Ordinul Golgota străluminează şi cutremură estetic între
celelalte.) Fireştre, ele consistă în desfăşurarea întregului poem, dar
strălucirea o lasă într-un vers sau câteva, deobicei subliniat (italic),
mai spre final, sau finalul poemului: „Nu doresc să fiu pustnic în
limba americană”, (Ce se-ntămplă cu mine?, p. 18); „Femeia
americancă - / Strună de viaţă ori calendar pentru business?”,
(Femeia – strună de viaţă, p. 48); „Minunată se arată
vârsta tinerilor, / Când o priveşti ca pe un puzzle. / Şi scrii
despre ea cu dreaptă-nţelegere”, (Homo ludens, p. 62);
„Suntem oameni şi plângem fiecare în ţara lui, / Bântuiţi de o
matrice fluvială”, (Incidental, despre plurale, p.
64); „Piatra americană se naşte mereu / În zidul amăgitor al
destinului fiecăruia”, (Naţionalismul pietrei americane,
p. 101); „Uniformele de timp stau pe pielea poeţilor / Ca tatuajele
imprimate de copacii vieţii”, (Omul în faţa timpului,
p. 107); „Apa este caracatiţă pentru vânt. (...) Pădurea de cedri – o
sărbătoare permanentă / Pentru arta dolarului”, (Pădurea de
cerdri, pp. 120, 121); „...aici, orice stăpân îşi are
propriul stăpân. / În vârful ciorchinelui de şefi stă Legea!”, (Recunoştinţă
de sus până jos, p. 129); „Imaginaţia dinlăuntru se pierdea
în sărbătoare de gând. / Robert îşi căuta într-una fratele geamăn de pe
pământ”, (Sensul zădărniciei, p. 138); „Cine are
carte are sufletul aliat divin. Toate însă, cum se exprimă prozatorul, /
Vin după facultăţi.” (Statistică de contabil, p. 143);
„De aceea, în furtuna din Munţii Stâncoşi ai Americii, / Am gândit ca
un cactus sub impulsul ploii”, (Sub impulsul ploii, p.
144); „Nimeni n-are voie să dezerteze din propriul sînge”, (Supravieţuire
cu semnătură, p. 145).
În situaţia
când acea celulă stem lipseşte, simplificând, atunci câmpul descripţiei
se întinde între premizele unui silogism. Şi reflexivitatea domină,
devine neiertătoare. Să cităm dintr-un poem premizele, fără descripţie:
„Am avut convingerea că Democraţia te-nvaţă să fii om. / Să rosteşti
că e bine să fii aşa. Mai-ntâi, să te auzi singur, / Să te verifici.
Să-ţi stabileşti nivelul de concentrare / A curentului de fapte –
continuu sau alternativ. Cât despre numărul de Kw. pe care îi produce
Democraţia / Din tine, prin tine – stabilesc alţii. / Tocmai aici este
necazul străinilor naturalizaţi americani”, (Democraţia
universală, p. 35).
Nu este
uşor să determini prezenţa acestei celule stem în funcţiunea ei. Atunci
când, sub descripţie palpită cu configuraţiile ei cu tot, materia şi
substanţa poemului sunt de natură lirică, se realizează un lirism
reflexiv. Însă, când, sub descripţie, prezenţa acesteia nu se
presimte, reflexivitatea se încarcă doar de o tensiune lirică, deseori
rămânând pură abstracţiune, hrănită din zonele intelectului. Aici,
individualul recuperat nu îşi apropriază determinaţii de ordinul
particularului (din şi cu deschideri ontice ale acestuia), ci se
„ofileşte” sub prea tarea lumină a intelectului, venită dinspre
universal. Poeţii, în majoritatea cazurilor, nu ajung să conştientizeze
acest pericol şi să-l transforme în „criză” ca un Paul Valéry, ei doar
îl presimt şi abandonează calea spre câmpul întins al empiricului, al
realităţii nemijlocite, sperând în petrecerea unui miracol al
poematicului, care să se ridice din masa amorfă şi inconsistentă de
individualuri. Poemele acestea încărcate de epicitate, rămân, putem
zice, făpturi cu corpuri frumoase, pentru o clipă palpabile şi
fascinante prin mişcările adolescentine, orbitoare în vălurile
metaforice, dar fără consistenţă ontică şi conştiinţă, nici de sine,
nici pentru sine. Aventura poematică a lui Marian Barbu nu are nimic
comun cu zbaterea acestor camarazi, a căror percepţie se întinde până
unde ochil bate. El a abandonat metaforizările şi s-a înscris în
recuperarea individualului pe o cale a poeziei analitice. Un drum
început, pe care se vede antreprenorul păşind, dar cu proiectele în
braţe, îngândurat, vorbind de unul singur: „văzând şi
făcând”. Plin de coliziuni, unele din lăuntru, altele din
afară, ale lumii prezente – cum am relevat – Marian Barbu a simţit
mai mult nevoia demonstraţiei cu însemnele de
pe tablele de piatră, decât a scrie pe „tablele de carne” şi, astfel, a
ajuns în coliziunea dintre lirismul reflexiv şi
reflexivitatea lirică. Ce va face? sfîşiat, încotro va porni?
cărui auditoriu i se va adresa, celui din sine sau celui orbit şi
asurzit de zgomotele şi cursa zilnică a vieţii şi dolarului? Îl văd pe
Magister albit de idee, la malul Oceanului Pacific, pe platforma
Observatorului Astronomic, întrebându-se în ce adâncimi ale minţii este
cuibărită furia ideii, pentru a o transfera adâncimilor
bătrânelor ape, şi invers. Parafrazându-i ultimele versuri din poemul
Pacificul înfuriat, furia întrebărilor i-a ieşit din matca
trupului obişnuit, fugind gălăgioasă spre un film de ficţiune. Spre
Blaw-Up al lui Michelangelo Antonioni!?
Şi-l aud,
strigându-mi: Suntem ficţiunea ideii!
Dumitru
VELEA
-- Formular: 'Parerea'
-------------------------------------------
1. Ce doriti sa ne transmiteti?:
''2. Articolul si autorul:: 'MARIAN BARBU ŞI POEZIA ANALITICĂ de
Dumitru VELEA'
3. Numele si prenumele Dvs.: 'Dan Dănilă'
4. Adresa Dvs. E-mail: 'dandanila54@gmail.com'
5. Numarul Dvs. de telefon (fix): ''
6. Numarul Dvs de telefon (mobil): ''
7. Textul mesajului Dvs.: 'Un salut călduros din Germania, domnule
profesor Marian Barbu !
Dan Dănilă
www.dan-danila.de
Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII
-
Inseraţi un comentariu la subsolul acestui
ARTICOL
|
