|
 Invitaţie
la lectură:
Matei Vişniec şi poemul care se
citeşte pe sine
Ionuţ Caragea, Canada
„Înţeleptul de la ora de ceai” de Matei Vişniec este unul dintre cele
mai „rafinate” volume de poezie pe care editura Liternet le pune
gratuit, sub format electronic, la dispoziţia cititorilor
(http://editura.liternet.ro). Volumul este structurat în trei părţi:
„Viaţa arhaică”, „Viaţa simbolică” şi „Viaţa concretă”.
În prima parte, după o probă poetică testimonială – „Fuga”, Matei
Vişniec îşi începe periplul meditativ-filosofic avându-l ca martor pe
îngerul său. Bucata aceea de pâine la care îngerul nutreşte este aidoma
hranei spirituale a poetului: poezia.
Valenţele cuvintelor, dedublarea sensurilor, sunt caracteristici
predominante ale creaţiei: „femeia uriaşă punea capcane / pentru peştele
prost şi gras”- „Femeia uriaşă”. Pot spune că autorul prezintă deosebit
de subtil erosul şi thanatosul pe fondul unor imagini (texte) suprapuse,
asemenea palimpsestului.
În „Viaţa simbolică”, „poemul care se citeşte pe sine” este o entitate
de sine stătătoare, apărută de nu se ştie unde, de nu se ştie când.
Întoarcerea către origini, căutarea unui sens, a unei înţelegeri a
genezei poemului ( şi nu numai) duce, inevitabil, la dispariţia sa. Însă
ceva/ cineva anume se împotriveşte cuvintelor ursitoare: „ai să dispari/
ai să dispari pentru totdeauna/ urlă cuvintele care au mai rămas
necitite/ n-are niciun rost să dispari/ îi şopteşte poemului/ duhul
poemului, speriat, zbârcit ca o lămâie.”
Golirea de cuvinte a poemului este precum golirea de sentimente a unei
fiinţe. Chiar dacă nu întotdeauna ceea se simţim este echivalentul a
ceea ce facem, chiar dacă acţionăm în ciuda moralităţii, a adevărului,
trecând prin această stare de „vidare”, „de gol în suflet”, salvarea
este întotdeauna spirituală. Degeaba există „nebunia poemului”,
„înţelegerea sinelui” dacă nu există purificarea, în cazul de faţă,
„albul care se întinde peste tot”.
Încărcate de simboluri examinatoare/ constatative precum „ora exactă”,
„ciclopul”, autorul este martorul unui „sfârşit de secol” în care „orbul
trecea pe stradă cu luneta la subsuoară”. Pentru ca apoi, profetic şi
fatalist, să declare: „există o moarte sigură moartea prin/ cuburile
inexistente de gheaţă/ există o ieşire sigură din univers ieşirea/ prin
gura neagră a cuvântului univers (Ieşirea prin gura neagră a
cuvântului).
În „Viaţa concretă”, revenirea la concret este realizată din perspectiva
sumbră a omului singur, prin evocarea locurilor familiare: oraşul,
străzile, autobuzele (călătorie pe axa spaţiu/ timp). Pentru ca în
final, „după o zi călduroasă de toamnă”, „după o plimbare cu trenul”,
autorul revine la „adevăr, bine şi frumos”, în „camera cu ferestre
deschise”, „cu hainele încuiate în dulap”, în timp ce „duşmanii” săi
(iertaţi), mor de bătrâneţe prin paturile lor.
„Înţeleptul de la ora de ceai” încheie epic finalul acestui ciclu şi al
volumului. Întoarcerea către sine, către adânca şi hieratica stare de
singurătate, este concluzia înţeleaptă a poetului: „Ce se vede acolo,
striga mulţimea adunată în faţa ferestrei// înţeleptul privea nemişcat
în adâncul/ cănii de ceai îşi umezea ochii/ şi striga spre strada
pustie:/ chiar acum/ se vede sângele lucitor al materiei/ cum se ridică
la suprafaţă.”
Ionuţ Caragea
Canada
|
