Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

MEDALION: TITU POPESCU - 65

Corneliu FLOREA, Canada

Dacă deschizi ENCICLOPEDIA  BUCOVINEI a  scriitorului Emil Satco afli că Titu Popescu s-a născut în Bucovina, la Stupca (azi comuna Ciprian Porumbescu) la  Întîi Mai 1942, că a făcut liceul la Alba Iulia, filologia la Cluj, iar doctoratul în Estetică l-a luat la Bucureşti. Mai citeşti şi că a fost caracterizat: „scriitor rebel al  generaţiei ’80, prozator, dramaturg, foarte înzestrat, un adevărat şef de şcoala”. Apoi îi sunt înşirate doar treisprezece din scrierile sale şi nimic despre activitatea sa publicistică şi de critică literară. Dacă deschizi ENCICLOPEDIA EXILULUI LITERAR ROMÂNESC al literatului Florin Manolescu apăruta în 2003 la Bucureşti, nu afli nimic despre Titu Popescu! Dar despre acestă omisiune intenţionată mai târziu.

Cu sau fără menţionări enciclopedice, pentru mine, Titu Popescu este o personalitate literară de mare valoare, prin educaţie şi experienţă, prin discernământ şi înaltă profesionalitate şi nu la urmă, fiind foarte important din punct de vedere social,  printrun comportament distins, corect. Înzestrat cu un fizic şi personalitate plăcuta, Titu Popescu are şi acea mare elasticitate intelectuală prin care se acomodează, ajusteaza la nivelul situaţiei, anturajului fără nicio urma de superioritate sau aroganţă. Ceea ce pentru mine, prin sistemele mele de evaluare a semenilor mei este important, este preţios. Şi să nu omit, în mod manierat şi discret se retrage din situaţiile care nu-i sunt  pe gust. O altă deosebire, subliniez de personalitate, care-l caracterizează dar ne şi identifică.

De fapt deosebirile dintre noi doi, contemporani, sunt multe. El vede lumea dintr-o redacţie, din filele cărţilor şi publicaţiilor lumii sale literare, pe când eu o văd dintr-un cabinet medical, din foi de observaţie medicale, biologice şi patologice, din umblările mele. El este un literat înzestrat, io-s doar un medic obişnuit, care nu mă pot desprinde de rădăcini, de genetica firei mele de origine ţărănească. El înţelege mai multe şi le acceptă, io din contră multe aş dori să se schimbe, fiind false sau depăşite. Din cele două nivele diferite se nasc opinii şi idei diferite, dintre care unele ne duc la contradicţii şi cu toate acestea un  statornic sentiment de camaraderie ne leagă, peste ocean, de două decenii.

La început ne-am cunoscut din scrisele noastre. El a rămas la München acum douăzeci de ani (1987), io eram, deja, în al doilea cincinal al lumii libere şi publicasem prima mea scriere „Jurnal de lagar liber” pe care el , proaspăt azilant cum îşi spunea atunci, l-a citit şi prezentat cum nu a mai făcut nimeni înainte. Şi de atunci îi tot rămân dator, fiindcă îmi prezintă scrisele atât în străinătate cât ş în ţară.

Nu am să-l plâng cât de greu i-a fost în primii ani, atunci la toţi ne era greu, foarte greu. Eram singuri, cu familile despărţite de cortina de fier, nu plecam cu bani de-acasa şi nici nu ne aştepta nimeni... „Caritabilul Soros” încă nu dădea burse la est-europeni, iar west-europenii ne vedeau cu ochi răi, eram comunişti ori spioni. Cale de întors nu era iar cine făcea depresie, depresiv rămânea. Titu Popescu a avut noroc, fiindcă la München  era un puternic centru cultural al românilor care se exprimau prin ziarele lor (Curentul, Stindardul, Săptămina Müncheneză, Observatorul), se manifestau la un un cenaclu literar (Apoziţia) şi aveau propria lor editură românească. În plus, pulsul lor  se găsea şi putea lua pe o arteră  müncheneză, la restaurantul „Klein Bukarest” a lui Aurică Popescu. 

În această atmosferă, Titu Popescu nu îşi întrerupe habitudinea din România şi în decurs de doi ani scoate doua volume, întâi, „Un an cît o speranţă - romanul unui azilant” şi doi, a redactat, interviul cu Aurică Popescu ce a format volumul „Klein Bukarest” - de la ofiţer la bucătar pe care a avut amabilitatea să mi-le trimită cu autograf. Şi iar am rămas dator faţă de el. Cele două volume sunt imaginea clară, corectă a lumii româneşti din München înainte de căderea cortinei de fier. Dacă „Romanul unui azilant” este un chin personal la acomodarea în străinătate şi o aşteptare dureroasă a reunificării cu familia, cel de al doilea volum este prezentarea lui Aurică Popescu cu viaţa lui, cu restaurantul şi clienţii săi, într-o atmosferă de voie-bună românescă cu bere şi mititei, cu logoree şi vervă spirituală românească. Sunt multe şi diferite personaje reale ale exilului şi refugiului, evenimente şi idei ale trecutului în aceste volume,  pe care le recomand celor cu spirit de curiozitate intelectuală ce vor să afle şi altceva decât trăiesc ei acum în mediul comunitar german de azi. Să afle cât de repede se schimbă societatea şi ideile ei. Un excepţional exerciţiu de comparaţie şi meditatie...

În decurs de câţiva ani, Titu Popescu, îşi câştigă o poziţie literară merituoasă în mediul münchenez şi nu numai. La început este prezent în publicaţiile româneşti din München, apoi după 1990, articolele sale apar în Romania (în Jurnalul Literar)  sau în străinătate; în revista „Origini” din Statele Unite şi revista „Dorul” din Danemarca. Apar noi volume de călătorii. întâi, în 1993, „Povestiri din Italia”, ţara faţă de care a făcut un amor total şi etern,  de unde a şi ieşit vorba „Când Titu nu-i acasă e în Italia!”. Nu-i chiar aşa fiindcă în volumul „Calul troian” (cel adevărat nu ceilalţi) îl aflăm când la Malaga în Spania, când în casa lui Mozart din Salzburg, sau în Grecia şi Turcia. Dar unde nu a fost şi de unde nu a scris. A fost şi în Canada, până la mine în preeria manitobană. A avut ambiţia să vină de la Ottawa la Winnipeg cu autocarul  pe Trans-Canada „să simtă distanţele”. Şi le-a simţit, fiindcă sunt 2.500 de kilometri şi a călătorit aproape două zile şi-o noapte pe drum. Întoarcerea a făcut-o cu avionul în două ore jumate! A vrut să vadă, cu ochii lui, şi o rezervaţie de indieni din secolul XXI din Canada. I-am satisfăcut curiozitatea! Întimpator sau nu, rezervaţia se numea Brokenhead (Capul spart!). Apoi s-a dus să vadă o altfel de rezervaţie, babilonică: New-York-ul şi după un alt timp s-a dus în Australia, probabil să vada şi o „rezervaţie de canguri”. Despre toate a scris ţintit şi notează în însemnările sale de călatorie că umblă „să nu mă las dominat de prostie, să devin om liber”. E adevărat, umblările fac cât o bibliotecă, dacă ştii să citeşti lumea, şi dacă o citeşti nu mai accepţi să fii dominat de ifosele şi propaganda ei, de democraţie cu rezervaţii.

După 1990, când am început să mergem anual şi în România, cel mai convenabil şi rentabil era să închiriem o maşina de la München şi cu această ocazie făceam o vizită  familiei Titu Popescu. Întotdeauna ne-am bucurat de ospitalitatea lor ardelenească, întotdeauna Silvia (soţia), ne răsfăţa culinar şi întotdeauna eram „la cuţitele opiniilor diferite” cu Titu Popescu. Prin scrierile sale, pe ici pe colo, menţionează aceste diferente, ba le şi comentează. Dreptul lui, dar prietenia noastră a rămas aceiaşi, chiar dacă io-s naţionalist, ca apatrid nu pot fi dacă am plecat cu rădacinile după mine şi le port în suflet. Apoi când s-a desfinţat pactul militar de la Varşovia trebuia, după mintea mea, să se desfinţeze şi NATO, căruia în zic „rahato” fiindca americanii vin când au interese şi pleacă după ce şi le-au făcut. Aş fi vrut să rămânem o ţară neutră, independentă şi suverană, fiindcă istoriceşte, la adică, toţi numai ne-au jefuit, schimbând pactele şi tratatele după hatârul lor!

Într-o zi, Titu Popescu m-a încintat cu „Sibiu - album sentimental”, în care noaptea Sibiul doarme în „alţi secoli” iar ziua Titu Popescu se simte acasă, în istoria şi literatura  lui pe care în fragmente atrăgătoare ni-le prezintă, trăind cu el trecutul său sibian.

Dar Titu Popescu are pe lângă sensibilitate şi uşurinţă scritoricească ce se relifează atât de bine în volumele sale şi deosebite trăsături de carater, dintre care mă opresc la  altruismul său ce se remarcă atât în scrierile sale de critică literară, recenzile şi mai ales sprijinul profesional pe care îl acordă celor ce scriu. Câteva exemple, la început a fost  Aurică Popescu, au urmat Horia Stamatu, Florentin Paradoxistul, George Astalos Vasile Mănuceanu şi mulţi alţii printre care şi io. Am să închei cu René Al. de Flers pe care pur şi simplu l-a reactivat ca publicist şi scriitor, spre beneficiul istoriei corecte. Altruismul lui Titu Popescu este o trăsătură rară la scriitorimea română din ţară şi străinătate, vorbesc de altruism veritabil, moral nu de complezanţa trocului literar dintre cei ce scriu sau au interese personale şi care astăzi au ajuns pe tarife ca şi taximetriştii. Astăzi sprijinul confraţilor se face pe simpatii şi antipatii, pe bisericuţe şi partide, în care nu se pune accent pe ceea ce scrii ci unde publici şi din ce clan faci parte. Şi aşa, revin la ENCICLOPEDIA EXILULUI LITERAR ROMÂNESC a lui Florin Manolescu, autor care face parte din aceiaşi generaţie de literaţi români cu Titu Popescu, dar care în cele 750 pagini de enciclopedie a omis intenţionat  FIŞA TITU POPESCU, care este unul dintre cei mai valoroşi literaţi româi din străinatate la ora actuală!

Şi în altă zi, o altă surpriză, o altă scriere interesantă intitulată „După zece ani”, apărută la Editura Jurnalului Naţional sub ingrijirea şi prezentarea lui Nicolaie Florescu.  Este absolut o originalitate în memorialistică; scris pe zile, la aceleaşi date calendaristice pe care le întâlnim în „Romanul unui azilant”, dar zece ani mai tirziu! Cu reproduceri de fragmente din primul jurnal şi cu reflecţiile şi meditaţile la zi, dar totul mult mai larg şi complex. Prin cartea aceasta, Titu Popescu te poarta peste tot, iţi face cunoştinţă cu mulţi, te bagă în toate, ca să folosesc prozaicul în locul stilului literar. E bine ce face; deschide ochii spre alte orizonturi. Şi înca ceva, deosebit de important, demonstrează fără să fi vrut o veche teorie din fiziologia minţii; oamenii inteligenţi îşi schimbă de la an la an ideile despre ei şi semenii lor, despre societatea umană în nestăvilita ei schimbare!

Corneliu FLOREA

Winnipeg – Canada

Sfârşit de mai 2007

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)