Medicină şi Filosofie īn Antichitatea Greco-Latină

 Lucia Daramus

         Īn toată antichitatea greacă, şi nu numai, medicina este strīns legată de şcolile filosofice ale momentului. Fenomenul este unul mult mai amplu şi complex, implicīnd atīt factorul economic, cīt şi pe cel istoric, explicīndu-se nu doar prin ceea ce s-a numit la un moment dat miracolul grec.

         Medicina nu grecii au inventat-o. Dacă ştiinţe ca astronomia, geometria, botanica s-au născut īn Grecia, avīnd nume greceşti, ei bine, medicina vede zorii īn Egiptul antic, fiind īn directă legătură cu progresul politic şi economic. E drept, avīntul medical ulterior īl identificăm īn Vechea Eladă, medicina hipocratică reflectīnd evoluţia istorică, evoluţia unei societăţi timp de cīteva secole.

        Primele trepte de dezvoltare s-ar īnscrie īn perioada determinată de Minos, regele din Cnossos, şi Agamemnon. E vorba de cele două civilizaţii, minoică şi miceniană, multe amănunte despre acestea parvenindu-ne o dată cu săpăturile realizate de Arthur Evans (The Palace of Minos at Knossos, I-IV, Londra, Macmillan, 1921-1936) şi Heinrich Schliemenn (Pe urmele lui Homer, Editura Meridiane, Buc.).

         Desoperirile arheologice moderne, dar şi scrierile istorice ale vremii, cum ar fi textele lui Tucidide şi Herodot, constituie dovezi ştiinţifice care mărturisesc despre o reală dezvoltare socială ca urmare a talasocraţiei minoice. Mărturii ale puterii maritime īn perioada Miceniană avem īn special la Homer, īn Iliada.

         Se ştie foarte bine că drumul pe mare a favorizat progresul, chiar dacă acesta a fost neunitar, după cum arată dovezile arheologice. Īn urma descifrării textelor de pe tăbliţele de lut, īn 1952, de către J.Chadwick (Corpus of Mycenaean Inscription from Knossos, Cambridge University Press, 1986) şi M. Ventris (Documents in Mycenaean Greek, Cambridge University Press, 1973), avem date, deşi evazive, cu privire la administraţie. Este perioada palatelor cum a fost numită, cunoscīnd trei faze:

·   2000-1700 perioada palatelor Cretane

·   1700-1450 a II-a perioadă a palatelor Cretane. Cu privire la acest moment, textele egiptene vorbesc despre relaţia dintre Babilon şi Creta, consemnată de egipteni sub numele de Keftiu. Această perioadă marchează expansiunea civilizaţiei minoice.

·   1450-1180 epoca palatelor Miceniene.

Conlucrarea, schimbul material şi spiritual īntre Egipt şi Creta este vizibil. Medicina se va hrăni din această expansiune socio-culturală, din aceste timpuri datīnd numele unor medicamente, desigur, īn forma lor arhaică, precum şi denumirea unor plante cu acţiune curativă, cum ar fi asplerionul, o specie de ferigă, din familia Polypodiaceae, īntrebuinţată de egipteni şi greci īn diverse afecţiuni ale splinei.

         Relaţia dintre medicina primitivă şi credinţele antice este mult mai adīncă. Trocul pe mare favorizează un alt schimb la nivel spiritual. Are loc o migraţie a mitologiilor, a credinţelor religioase. Bunăoară, Hecate, fiica lui Perses şi a Asteriei, protectoare a vrăjitoarelor, vrăjilor, magiei şi descīntecelor, descoperă aconitum, plantă otrăvitoare. Şi, poate nu īn mod īntīmplător, protectoarea farmecelor este cea care descoper㠓calităţile” acestei plante, dacă ne gīndim la substratul termenului farmacie, care provine din gr. pharmakeia – leac, descīntec. Pe aceeaşi rădăcină grecească există pharmakon – descīntec, leac, otravă, dar şi farmec.

         Aconitum, ca simbol al Hecatei, este īntīlnit destul de des īn scrierile antice, avīnd rol curativ, dar şi distructiv. Planta era folosită la prepararea unguentelor halucinogene, recomandate īmpotriva durerilor. Extractul de aconitum era īntrebuinţat şi ca otravă pentru săgeţi. Despre aceasta anticii credeau că se dezvoltă doar īn grădina Hecatei. Legenda acesteia, aşa cum apare la Ovidius īn Metamorfoze, spune că s-ar fi născut din spuma cleioasă căzută din botul lui Cerber pe iarba dintre bolovani. Planta este asociată cu zeiţa Hecate, datorită īnfăţişării ei, floare cu trei capete (trei petale), cum, de altfel, este descrisă şi fiica lui Perses, numită Trivia, zeitate cu trei capete.

Īn doze foarte mici, īn apă fierbinte, planta era īntrebuinţată īn răceli, dar devenea letală īn fierturi cu destinaţie exactă. Apuleius, īn Măgarul de aur, o asociază magiei, avīnd puterea de a transforma un om īn animalul dorit.

         Altă zeitate legată de medicină este Apollo, una dintre cele mai cunoscute divinităţi ale mitologiei greceşti. El este īntemeietorul Jocurilor Pitice, de unde apelativul Pythius. El este cel care a ucis şarpele Python, el este cel care i-a răpus pe ciclopi. Despre acesta se spune că ar fi un zeu răzbunător, dar şi un vindecător piceput, transmiţīnd acest talent fiului său, Asclepius. Controversat, ca orice  spirit īnalt, nu se limitează doar la arta lecuirii, ci īmbrăţişează artele frumoase ca muzica şi poezia.

Īntr-o lume osmotică, puternic īnrădăcinată īn credinţele ancestrale, dominată de zei puternici cu īnsuşiri vizionare, nu e de mirare că cei care practicau arte precum medicina, poezia erau consideraţi profeţi, crezīndu-se că peste ei s-a coborīt o divinitate. Despre poeţi, nu de puţine ori, s-a spus că prin vocea lor vorbeşte un zeu.

Melampus, de asemenea, prezicător care īnţelegea graiul jivinelor, era un cunoscut vindecător. Cu ajutorul lui, Bias reuşeşte să o ia de nevastă pe Pero, fiica lui Neleus, care se īnvoi īn privinţa căsătoriei cu condiţia ca acesta să-i ofere tinerii mirese cirezile lui Phylacus, drept dar de nuntă.

Ca īn orice mit trebuie să existe şi un factor miraculos. Ei bine, nu erau tocmai obişnuite, ci păzite de un cīine fioros, cu puteri amplificate, pe care nimeni nu le putea doborī. Phylacus avea un fiu, Iphicles, bolnav de o boală rară. Melampus intervine şi, fiind dăruit de divinitate cu arta lecuirii, īl vindecă pe tīnăr. Regele, ca răsplată, īi dă acestuia cirezile, care, īn cele din urmă, ajung la fratele lui, Bias, la rīndu-i dăruindu-le frumoasei Pero.

         Lui Melampus i se atribuie şi alte vindecări miraculoase. Acesta vindecă nebunia fiicelor regelui Proetus. Cu adevărat dăruit acest Melampus, dacă ţinem cont de aspectul nebuniei la greci. Platon, īn Phaidros, 244A aruncă un paradox prin vorbele “cele mai mari binefaceri ajung la noi prin calea nebuniei.” Īn fapt, este vorba de nebunia divină şi, Socrate, īn aceeaşi operă (Phaidros 244A, 245A, 265A ), crează o adevărată tipologie a nebuniei, identificīnd patru tipuri ale acesteia:

·    nebunia dionisiacă, a cărui zeu este Dionysos şi ţine de ritul acestuia

·    nebunia poetică, protector fiind Apollo, dar şi muzele

·    nebunia profetică, protector este Apollo

·    nebunia erotică, patroni fiind Afrodita şi Eros.

Trebuie menţionat că Platon făcea distincţie īntre aceste patru tipuri de nebunie, īnscrise īn nebunia divină, şi nebunia obişnuită.

         Un alt caz special este Musaeus, prieten, īnvăţăcel al lui Orpheus, iniţiatorul misterelor orfice. Musaeus era deprins īn arta muzicii, a poeziei, dar şi a medicinii, vindecīnd bolnavii prin versul lor.

         Iliada şi Odiseea, cele două epopei homerice, aduc amănunte remarcabile despre arta vindecării şi vindecători. Īn acest sens, Chiron este un personaj special al poemelor, prieten devotat al oamenilor, meşter īn arta muzicii, dar şi desăvīrşit lecuitor. Īi educă şi-i iubeşte pe Peleus, pe Iason, Achilles, pe Asclepius şi-l dădăceşte chiar pe īnsuşi Apollo.

         Cel mai apropiat de Chiron este, īnsă, Asclepius, cunoscut şi sub numele Aesculapius. Născut din Apollo şi muritoarea Coronis, Asclepius este introdus īn arta tămăduirii de către centaurul Chiron, īncă de mic. Această taină o va da mai departe celor doi fii ai săi, Machaon şi Podalirius, dar şi uneia dintre fiice, cunoscută ca zeiţă a sănătăţii – Hygiea. Geniul acestuia a atras asupra sa mīnia lui Zeus.

         Un tablou al bolilor, cu tot fastul, īl īntīlnim la Homer. Descrierea acestora apare īn Odiseea, dar mai cu seamă īn Iliada, unde cauzele nu sīnt provocate de conflictele dintre cele două tabere. Frölich, specialist īn scrierile homerice, inventariază traumele războiului troian din Iliada şi, pe baza unui studiu amănunţit, găseşte 147 de plăgi, implicīnd diverse părţi ale corpului. De menţionat că rănile provocate de spadă erau mai uşoare, pe cīnd cele provocate de suliţă şi săgeţi erau grave, uneori chiar mortale, dacă vīrful acestora era uns cu otravă.

Afecţiunile care apar īn Iliada sīnt diverse, de la răni la dureri gastrice, de la traume la malformaţii, toate fiind descrise īn amănunt, cu obiectivitate, putīndu-se realiza chiar un glosar medical pe baza scrierilor homerice. Protagoniştii din Iliada sīnt pe rīnd chirurgi, internişti, tăind, pansīnd, pregătind diverse elixiruri din plante. Se observă īn scrierile homerice traume, boli ale trupului, avīnd cauze biologice, dar şi boli mintale, care, īnsă, au origine supranaturală. Acestea sīnt doar sugerate, fără a fi explicit puse pe seama factorului transcendental.

         Dimensiunea lingvistică permite o astfel de abordare. Īn Odiseea, cīntul XVIII. 327, Melantho, sora lui Melanteu, la vederea lui Ulise travestit īn cerşetor, īl īntīmpină pe acesta cu termenul ekpepatagménos, adic㠓ieşit din minţi”, care, īn subsidiar, implică intervenţia daimonică: “oare, poate, ţi-ai ieşit din minţi?”

         Tot īn lumina acestui subiect – nebunia –se cuvine a fi amintit Empedocle, care făcea distincţie īntre nebunia “ex purgamento animae” (din purificarea sufletului) şi nebunia ca boală biologică. Desigur, acestea sīnt idei la a căror esenţe s-a ajuns īn urma unui proces filosofic. De asemenea, este cunoscută credinţa anticilor cu privire la epilepsie, numită de ei epķlepsis, pe care o considerau de origine divină, “boala sacră”. Filologii clasici, cum ar fi Curtius, Hofmann, Meillet, atrag atenţia asupra idiomului comun dintre maķnomai – a fi nebun şi mįntis – profet, care este indo-european, ceea ce īnseamnă că nebunia sacră ar aparţine acestui fond bază, acestei matrici, care s-a transmis ulterior la diferite popoare.

         Īn general, pīnă să apară şcolile medicale care au legătură cu direcţiile filosofice, putem vorbi, după cum s-a văzut, de tămăduitori.

         Şcolile filosofice vor trasa o direcţie ştiinţifică. Asistăm la o delimitare progresivă de elementul mistic, deşi reminiscenţe ale acestuia īncă mai īntīlnim.

Despre această ştiinţă André Bonnard afirmă: “(…) medicina se lovea īncă, īn secolele V şi IV, de prejudecăţi religioase şi populare, care o īmpiedecau să progreseze īn direcţia cunoaşterii exacte a organelor corpului omenesc şi funcţiilor lor. Disecţia corpului după moarte era riguros interzisă pretutindeni īn Grecia. Aristotel, care a disecat animale īn mare număr, era obligat, pentru a-şi reprezenta funcţionarea mecanismului nostru corporal, să tragă concluzii pornind de la alte mamifere, ceea ce lăsa mult loc unor ipoteze aventuroase.” (A. Bonnard, Civilizaţia Greacă, vol. III, Ed. Ştiinţifică, Buc. 1969, p.217)

         Inscripţiile din Epidauros, redactate de preoţi, poartă cu ele peste timp, mărturii ale unor vindecări magice, petrecute de fiecare dată īn timpul somnului şi sub influenţa unui zeu. Putem vorbi, deja, de două direcţii. O direcţie este bazată pe observaţia obiectivă şi cealaltă a tămăduitorilor de ocazie.

Hesiod, deşi poet, īn poemul didactic Munci şi zile, dincolo de descrierea metaforică a ciclicităţii timpului, dincolo de privirea filosofică asupra vieţii şi morţii, dincolo de descrierea celor patru vīrste umane reflectīnd ritmicitatea biologică a tot ce este viu, lasă posterităţii un manual de igienă. Versurile pot fi citite nu doar ca viziuni filosofice, ci şi ca sfaturi practice cu privire la īmbrăcăminte, alimentaţie, alternanţa timp de muncă- timp de odihnă etc.

         Cronologic vorbind, īncă o treaptă spre desăvīrşirea ştiinţei este pusă de Pythagoras, filosof, matematician, astrolog. Discursurile sale īmbracă o formă duală, raţionalist-mistică. Nici nu-i de mirare, deoarece se fomează pe līngă Pythia pe de o parte, iar pe de altă parte sub īndrumarea lui Anaximandros. Se remarcă prin discursurile sale axate īn jurul unor teme din domenii variate, ca filosofie, medicină, matematică, astrologie, punīnd bazele unor Şcoli Pitagoreice. Multe idei ale acestuia sīnt considerate ca fiind precursoare ale psihoterapiei. Poate, primul filosof care se orientează cel mai mult spre metodele experimentale, dovedindu-se a fi, mai degrabă, fizician şi medic, este Alkmaion, format la Şcoala Pitagoreică.

Iubind īn special disecţia, specializīndu-se īn făurirea pieselor care aduceau īmpliniri metodei lui, Alkmaion este primul care, īn privinţa aparatului circulator, distinge īntre venele phlebes şi arterele pneuma.

         Ca orice elev format de pitagoreici, Alkmaion era adeptul moderaţiei, considerīnd că orice exces poate declanşa o boală. Conform tradiţiei culturale, se pare că acesta a scris şi un tratat, Asupra Naturii, care, īnsă, nu s-a păstrat.

         Unele precepte filosofice greceşti, care au favorizat, printre altele, dezvoltarea medicinii, se īntīlnesc īn teoriile hipocratice. Bunăoară, se pare că ideea contrariilor dezbătută īn Efesos de Heraklit a fost preluată de Hippocrate, care şi-a construit teoria dezechilibrului umoral.

Cel mai cunoscut concept heraklitian este cel al curgerii eterne, al circuitului natural – panta rei. Desigur, ştiinţa lui Heraklit nu a influenţat doar medicina, ci şi fizica, biologia şi alte ştiinţe exacte. Medicii teoreticieni, care īmbină cuvīntul cu elementele ştiinţei, apelīnd la pluralitatea cunoaşterii, sīnt: Anaxagoras, Diogene, Gorgias etc. Toţi aceştia provin, īnsă, din şcoli de filosofie diferite, avīnd propriile idei filosofice. Cu toate acestea, un fapt este cert – cercetarea cunoaşte o orientare raţionalistă. Interesant īn acest sens este textul din tratatul Despre răul sacru, īn greacă nosos hiera, īn care se vorbeşte despre natura epilepsiei.

“Cred că epilepsia, notează autorul, numită şi boala sfīntă, nu are nimic mai divin şi nu este mai sfīntă decīt celelalte. Natura ei este aceeaşi. Oamenii i-au dat, mai īntīi, o origine şi o cauză divină, din neştiinţă, uimiţi de efectele sale, care nu seamănă cu acelea ale bolilor obişnuite. Ei au perseverat, apoi, să-i adauge o idee oarecare de divinitate, neştiind să-i desluşească natura, şi īi aplică tratamentul potrivit cu neştiinţa lor…..Socotesc pe cei care au sacrificat epilepsia ca pe nişte oameni de aceeaşi speţă cu magii, cu vrăjitorii, cu şarlatanii, cu impostorii, cu toţi oamenii care vor să facă să se creadă că ei sīnt extrem de pioşi şi ştiu mai mult decīt restul oamenilor. Au aruncat mantia divinităţii asupra neputinţei īn care se află de a aduce ceva folositor bolnavilor lor.”

De precizat că tratatul amintit mai sus face parte din Colecţia hippocratică, transmisă de la alexandrini, fiind un ansamblu de aproximativ 70 de scrieri, īn care se disting trei grupuri de medici: teoreticienii, cu pretenţii filosofice; cei care ţineau de Şcoala din Cnidos şi, a treia orientare, cea hippocratică.

         Louis Bourgey, īn Observation et Experience chez les Médecins de la Collection hippocratique –1953-, face disticţie īntre aceste trei categorii de medici şi medicina practicată īn sanctuare, subliniind īn special efortul hippocraticilor care pun bazele medicinii ca autentică ştiinţă.

         Istoricul Herodot, īn scrierile lui, adaugă amănunte atīt cu privire la preocuparea pentru observaţia detaliată, cīt şi cu privire la caracterul ocult.

“Iar Alyattes, īn loc de un singur templu, ridică la Assesos două temple īn cinstea Athenei, şi abia atunci putu să se ridice de pe patul de boală.” (Herodot, Istorii, I,22)

“(…) dacă loveşti īn cutia craniană aparţinīnd unui persan, chiar şi cu o pietricică, este atīt de slabă, īncīt poţi da o gaură īn ea; īn schimb, craniile egiptenilor sīnt atīt de puternice, īncīt şi o piatră mai mare, cu greu le va fisura.” (Herodot, Războaiele persane, vol. III, cap.12)

         Despre Hippocrate, ştim puţine lucruri, īn special din textele autorilor antichităţii tīrzii.

Se pare că s-a născut īn insula Cos, ca fiu al Phenaretei şi-al lui Heraklides. Medicina, mai īntīi, a īnvăţat-o de la tatăl său. Īn jurul acestei personalităţi s-au brodat foarte multe legende, printre care amintim de incendierea bibliotecii medicale, care se afla līngă asclepionul din Cos, de alungarea ciumei prin arta sa, de sănătatea de invidiat care l-ar fi dus către 87 de ani după unii, 130 după alţii etc.

         Trebuie semnalat că, deşi Şcoala din Cos se remarca īn special printr-o viziune raţională, scrierile din Colecţia hippocratică au şi un caracter vădit filosofic, termeni tehnici ca dunamis, nomos, tśhe, arhe etc. sīnt uzitaţi.

         Iatroistoriografii, apelīnd la metoda comparaţiei stilistice, au constatat că tratatele din Corpus Hippocraticum nu sīnt unitare, ceea ce īnseamnă că nu pot fi atribuite, īn totalitate, unui singur autor.

L.Bourgey cosideră că unele scrieri ca Despre natura omului, Despre vechea medicină şi altele ar fi scrise, mai degrabă, de retori. Ludwig Edelstein, un celebru iatroistoriograf, pe baza cercetărilor proprii īntreprinse de-a lungul timpului, ajunge să susţină că numele Hippocrate nu se poate lega de nici o carte din Corpus. Alţi hippocratişti, īn frunte cu Galenos, nu au o asemenea viziune sumbră. Tratate ca Epidemiile, Despre articulaţii, Prognosticul, Despre boala sfīntă, Despre regim īn bolile acute, Despre vechea medicină, Despre aer, ape şi locuri sīnt atribuite “părintelui medicinii”.

         H.Haeser şi P.Lain Entralgo, īn funcţie de trăsăturile Colecţiei Hippocratice, au realizat o clasificare a tratatelor, propunīnd nouă tipuri:

·    cu caracter general: Iusiurandum – Jurămīntul; Lex – Legea; De arte – Despre meşteşug; De medico – Despre medic; De decente habitu – Despre comportarea decentă; Praecepta – Preceptele; Aphorismi – Aforismele.

·    anatomo-fiziologice: De anatomia – Despre anatomie; De corde – Despre inimă; De musculis – Despre muşchi; De glandulis – Despre glande; De natura ossium – Despre natura oaselor; De natura hominis – Despre natura omului; De genitura – Despre zămislire; De natura pueri – Despre natura copilului; De alimento – Despre aliment.

·    cu privire la regim: De victu – Despre regim; De salubri victu  -  Despre regimul sănătos

·    patologie generală: De aere aquis et locis – Despre aer, ape şi locuiri; De crisibus – Despre crize; De hebdomadis – Despre cifra şapte; De humoribus – Despre umori; De flatibus – Despre vīnturi; Prognosticon – Prognosticul; Praenotiones coacae – Prognozele din Cos; Praedicta – Prezicerile.

·    patologie specială: Epidemiorum lib.VII – Epidemiile; De affectionibus – Despre afecţiuni; De moribus – Despre boli; De affectionibus internis – despre afecţiunile interne; De morbo sacro – Despre boala sfīntă; De locis in homine – Despre locuri īn om.

·    terapeutice:  De diaeta in acutis – Despre regim īn bolile acute; De liquidorum usu – Despre folosinţa lichidelor

·    chirurgicale: De officina medici – Despre oficina medicului; De articulis – Despre articulaţii; De fracturis – Despre fracturi; Vectiarius – Pīrghia; De capitis vulneribus – Despre rănile capului; De ulceribus – Despre răni; De haemorroidibus – Despre hemoroizi; De fistulis – Despre fistule.

·    oftalmologice: De visu – Despre vedere

·    obstretică, pediatrie: De his quae ad virgines spectant – Despre bolile fecioarelor; De natura mulieri- Despre natura femeii; De morbis mulierum – Despre boli de femei; De superfoetatione – Despre suprafetaţie; De septimestri partu – Despre fătul de şapte luni; De octimestri partu – Despre fătul de opt luni; De embryonis excisione – Despre embriotomie; De dentitione – Despre dentiţie.

Aram M. Frenkian, īn studiul La méthode hippocratique dans “Le Phčdre de Platon”, 1941, evidenţiază neconcordanţa dintre scrierile hippocratice şi concepţiile medico-filosofice expuse de Platon īn Phaidros, concepţii care īi sīnt atribuite părintelui medicinii, dar care nu au putut fi identificate īn tratate.

“Socrate: Crezi tu că e cu putinţă să pricepi cum trebuie natura sufletului fără să cunoşti natura īntregului Univers?

Phaidros: Dacă e să ne luăm cīt de cīt după Hippocrates, din neamul Asclepiazilor, nu e cu putinţă să cunoaştem nici măcar trupul fără o astfel de metodă..

Socrate: Şi multă dreptate are, prietene. Dar, pe līngă Hippocrates, să mai īntrebăm şi raţiunea noastră; să vedem dacă e de aceeaşi părere.

Phaidros: S-o īntrebăm.

Socrate: Atunci vezi ce spune despre natură Hippocarates şi cuvīntul cel adevărat. Nu oare, astfel trebuie să cugetăm despre natura fiecărui lucru, īn care şi noi vrem să ajungem maeştri şi īn care dorim să-i īnvăţăm şi pe alţii; apoi, īn caz că e un lucru simplu, să cercetăm ce īnsuşire are el de a influenţa alt lucru, sau de a se lăsa influenţat de el; şi, dacă are mai multe īnfăţişări, trebuie să le enumerăm pe acestea, şi apoi să ne īntrebăm, la fiecare din ele, cum ne-am īntrebat la lucru simplu: prin ce influenţează sau se lasă influenţat, care sīnt aceste influenţe şi de unde provin?” (Platon, Phaidros, 270 C-D)

         Un comentariu asupra scrierilor hippocratice ar necesita un studiu separat şi extrem de aplicat. Īn privinţa operelor complete, ediţia care nu a fost depăşită pīnă astăzi ca acurateţe filologică aparţine lui Ė. Littré, din 1839-1861.

Indiferent de polemicile născute pe marginea acestor scrieri, Corpus hippocraticum ne oferă o perspectivă asupra vieţii ştiinţifice, filosofice şi morale a Şcolii din Cos.

         Hippocrate a servit ceea ce ţine de natura omului cu mult devotament şi pasiune, observīnd trupul uman, călătorind īn interiorul Greciei, dar şi īn afara ei, īnscriindu-se īn tradiţia a ceea ce ei numeau periodeutai – ambulanţi.

Faima părintelui medicinii a trecut graniţele insulei, īncă din timpul vieţii.

Platon, care era mai tīnăr ca Hippocrate, consemnează īn unele din cărţile lui celebritatea acestuia, considerīnd medicina o artă egală celorlalte arte alese, iar pe descendentul lui Asclepios īl compară cu celebrul sculptor Phidias al Atenei.

         Platon – Protagoras 311 B-C: “Hippocrates, spune-mi, rogu-te, ce consideri că este pentru tine Protagoras de mergi să-i plăteşti să te īnveţe? Ce-ai dori să ajungi? De exemplu, dacă te-ai gīndi să mergi la tizul tău, Hippocrates din Cos, din neamul Asclepiazilor, ca să-i plăteşti, şi te-ar īntreba careva: Spune-mi, Hippocrates, īn ce calitate vrei să-l plăteşti pe Hippocrates, ce i-ai răspunde? I-aş răspunde īn calitate de medic, spuse Hippocrates. Şi ca să ajungi ce, am īntrebat eu. Ca să ajung medic, răspunse el.”

         Pentru că a ştiut să practice firesc medicina, făcīnd din ea un instrument pur de cunoaştere a fiinţei īn īntregul ei, aplecīndu-se nu doar asupra organului bolnav, ci şi asupra omului cu tot ceea ce īnseamnă el, īnţelegīnd că orice boală a trupului poate fi, la un moment dat, o boală a sufletului şi invers, Hippocrate a adunat chiar din timpul vieţii legende hiperbolice, care i-au pus personalitatea īntr-o lumină mitică.

         Este drept că toate acestea rămīn, uneori, la stadiul de legendă. De pildă, cu privire la faimoasa ciumă din Atena, unde s-ar fi aflat medicul şi ar fi făcut minuni, istoricul Thucydide, care inventariază asemenea molime, nu oferă nici un amănunt despre vreun Hippocrate care să fi fost īn mijlocul īncercatei Atena. Legendele au sporit, de-a lungul timpului, şi datorită medicilor specializaţi īn istoria medicinii, care au preferat să oglindească īn studiile lor doar partea aureolată, omiţīnd, fie din părtinire, fie din neştiinţă, studiile aplicate ale istoriografilor, filologilor care au la īndemīnă instrumentele lingvistice, arheologilor, īntr-un cuvīnt, studiile specialiştilor īn limbile vechi şi istorie antică.

         Trecīnd peste micile “istorii” confecţionate, autenticitatea scrierilor hippocratice rămīne.

Efervescenţa practicării medicinii, bazată pe observaţie şi raţiune, e cuprinsă īntr-un aforism celebru, atribuit, desigur, lui Hippocrate: “viaţa este scurtă, arta este lungă, prilejul trecător, experienţa lunecoasă, judecata dificilă.”

Īn acest aforism se ascunde īnţelegerea sa cu privire la boală. El nu va scoate bolnavul din contextul īn care se află, nu va face abstracţie de ceea ce este, nu va tranşa organul bolnav de om, cum se practică astăzi, nu va uita că cel examinat este o persoană, că tot ceea ce-l īnconjoară, la un moment dat, se poate constitui īntr-un factor de risc pentru sănătate. Aşadar, avem medicina holistică, pe care unii o īncearcă astăzi, avem evidenţiate bolile psihosomatice, după cum sīnt numite de medicina modernă.

Īn viziunea părintelui medicinii, aşa cum citim īn Epidemii I, examinarea bolnavului arată astfel: “īn ceea ce priveşte bolile, iată cum diagnosticăm: cunoaşterea noastră se sprijină pe natura umană comună tuturor şi pe natura proprie fiecărui individ, pe boli, pe bolnavi, pe substanţe administrate, pe cel care le-a prescris, deoarece aceasta a putut să contribuie la o schimbare īn bine sau īn rău, pe starea generală a atmosferei şi pe condiţiile particulare ale fiecărei clime şi fiecărui loc; pe obiceiurile bolnavului, regimul de viaţă, ocupaţiile, vīrsta fiecăruia; pe cuvintele, manierele, tăcerile, gīndurile care īl preocupă, somnul, insomniile, natura şi momentul viselor; pe gesturile dezordonate ale mīinilor, pe mīncărimi şi lacrimi; pe paroxisme, şale, urini, scuipături şi vomă; pe natura bolilor care s-au succedat la bolnav, ca şi pe depunerile lor, pricipii de distrugere sau de criză, pe sudoare, răceală, tuse, sughiţ, rīgīieli, gazele liniştite sau zgomotoase, hemoragii şi hemoroizi. Aceste date şi ceea ce ele īngăduie să īnţelegem trebuie să le examinăm cu grijă.”

         Pīnă şi tăcerile īi transmit lui Hippocrate informaţiile pe care el le prelucrează, le corelează cu restul, dar īn faţa cărora un spirit lipsit de īnălţime, de capacitate exhaustivă s-ar pierde.

Surprinzătoare īn īntreaga Colecţie Hippocratică este voinţa, puterea de “traducere”, de a pătrunde datele obţinute, īmbinīndu-se, de fiecare dată, inteligenţa cu spiritul.

Īn spaţiul latin, lucrurile stau uşor altfel, putīndu-se vorbi despre o oarecare terapie īncepīnd cu etruscii, asimilaţi de italici. O seamă de termeni specifici domeniului medical sīnt de origine etruscă.

·   Femur de origine etruscă, īn latină femur, oris, neutru, cu varianta femen, inis, mai existīnd şi genitivul feminoris. La autorii clasici, de regulă, apare forma care s-a impus femur – ex: Virg. “Attolit in aegrum se femur” – Se ridică pe coapsa-i bolnavă.

·   Tibie din tibia, ae, feminin, de origine etruscă, īnsemnīnd fluerul piciorului, dar şi fluier instrument muzical.

·   Fractură din fractura, ae, feminin, bucată, ruptură, ţandură.

Totuşi, deşi moştenitori ai unei civilizaţii dezvoltate, italicii practică vindecarea primitivă, printr-un pater familias.

Mai mult, la Roma se creează, īn timp, o adversitate faţă de medicii greci, care, dornici de cīştiguri imediate, iau cu asalt ţărmurile italice. E drept că aceşti vindecători greci, nu pot demonstra o calificare minimă īn domeniu, iar actele lor sīnt adevărate catastrofe.

De fapt, īncepīnd cu secolul III a.Chr. apar la Roma medici greci instruiţi.

         Marcus Porcius Cato, strănepotul lui Cato Cenzorul, preocupat de binele social, īntr-o scrisoare adresată fiului său, se arată intransigent faţă de şarlatanii veniţi din Grecia, care erau pricepuţi la scientia herbarum – ştiinţa ierburilor.

“Acolo unde acest popor apare, susţine acesta, cu cărţile sale distruge totul şi mai ales cīnd ne trimite medicii săi.” Īn aceeaşi epistolă, Cato din Utica īi interzice fiului său orice legătură cu medicii.

         Tradiţa aminteşte despre un anume Arhagatus (219 a. Chr.), originar din Sparta, care, se pare, a reuşit să se instaleze la Roma şi să practice medicina, impunīndu-se prin vindecarea rănilor, de unde cognomenul Vulnerarius.

Abia īn sec. I a.Chr., medicul şi filosoful Asclepiade din Prusa reuşeşte să īnfiinţeze o şcoală medicală, care este, īnsă, susţinută prin directa lui implicare. Scola Medicorum oficială va fi īnfiinţată abia după domnia lui August. Cunoştinţele medicale, de altfel ca toate celelalte ştiinţe, cu excepţia dreptului, erau predate īn limba greacă. Medicina trece şi aici prin fazele ei de filosofie, tratatele lui Pliniu cel Bătrīn, Celsius, expunīnd, mai degrabă, precepte filosofice decīt medicale.

         La sfīrşitul sec. II. a.Chr. apare unul dintre cei mai impunători medici din istoria medicinii, Galienus, alături de Hippocrate, desigur. Acesta, originar din Pergam, devine medicul particular al lui Commodus.

Format la īnaltele şcoli greceşti cu tradiţie, lucrările acestuia, redactate īn limba greacă, peste patru sute, vor aborda cele mai diverse teme, demonstrīnd spiritul său deschis. Cum era de aşteptat, din toată opera a rezistat timpului cam un sfert, prima ediţie tipărită a scrierilor lui Galienus datīnd din 1541 – ediţia Justina.

         Cu toată faima acestuia, medicina la Roma nu se bucură de aceeaşi receptare ca īn Grecia, tinerii īmbrăţişīnd, mai degrabă, disciplina militară decīt arta medicală, care, la īnceputul Imperiului, trece īn rīndul artelor liberale.

         Īn acest timp apar medici castrenses – medici militari; archiatri populares – medici care primeau un salariu din partea statului şi care erau īmpărţiţi pe regiuni; archiatri Palatini – cei de pe līngă palatul imperial. Aceste categorii erau instruite şi beneficiau de recunoaştere.

         Cu secolul II a.Chr. are loc o specializare pe domenii īn interiorul medicinii. Apar oftalmologi, chirurgi, generalişti etc.

Este, de asemenea, interesantă evoluţia medicinii, transformările care au loc, pīnă īn Renaştere, cīnd, pe scena culturală, iese Erasmus. Care era statutul medicului īn societatea timpului lui?

“(…) fizicienii trag frig, astrologii suferă batjocuri, dialecticienii trăiesc uitaţi de toată lumea, numai bărbatul vraci este preferat altora, dar şi printre doctori acela care-i mai ignorant, mai obraznic, mai nesocotit decīt alţii, acela-i preţuit…”  

Revenind la conexiunea factor raţional, factor spiritual, medicină şi filosofie īn antichitatea greco-latină, aceasta reprezintă un teritoriu generos din punct de vedere tematic pentru dezbaterile din aulele universităţilor, o temă de gīndire pentru medicii postmodernităţii, un teren īncă nedefrişat īn totalitate pentru lingvişti.

Lucia Daramus

Impresii si păreri personale īn FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu īşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, īn concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face īn virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid īn mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (Romānia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (Romānia), Cezarina Adamescu (Romānia)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com