SCRISUL CA JERTFĂ DE SINE ŞI ELIBERARE DE UMBRE

Melania Cuc, Iisus din podul bisericii,

Cartea din scrisori, Editura Limes, Cluj-Napoca

Cezarina Adamescu, Agero

            Pentru Melania Cuc, « punctul în infinitul devălmăşiei ideilor » - este echivalentul Cuvântului de început din Geneza 1,1 care nu putea veni decât de la Dumnezeu. Şi « Naşterea de Carte » -în  explicaţia autoarei care deschide volumul, este aidoma unei creaţii divine, adică prefacere din punct şi linie în semn grafic, într-un sistem de semnalizare, care depăşea vorbirea şi trecea din adâncurile minţii în abisul cunoaşterii omeneşti, cea mai mare revoluţie posibilă. Naşterea Cuvântului ca o ţâşnitură de izvor limpede care se revarsă printre stânci până-n valea de lacrimi unde locuiesc oamenii. Cuvântul de la Început care « era la Dumnezeu », Dumnezeu fiind Cuvântul, de la naştere şi până la Cuvântul din Urmă care tot spre Dumnezeu se îndreaptă. Între aceste repere primordiale, omul, sfâşiat pe crucea de carne, îşi dă proba propriei mărturisiri de credinţă în fiecare clipă a existenţei.

            De unde putea porni Cuvântul decât de la Bunavestire ? Câţi au fost acei care l-au binevestit, împăraţi, regi şi proroci, apostoli şi ucenici, preoţi ai Legii, leviţi şi simpli credincioşi practicanţi care respectau Decalogul  şi principalele Prescripţii din Deuteronom şi Levitic ?

            Cartea Melaniei Cuc este o spovedanie, aşa cum  mărturiseşte. Dar de la ideile preexistente în minte până la materializarea lor, în procesul creaţiei, prelucrate şi trecute prin filtrul sensibilităţii autoarei, cuvintele au îmbrăcat hainele specifice unei opere literare.

            A existat un timp de germinare, apoi un timp de încolţire, altul de creştere, unul de înflorire şi cel din urmă de rodire, de maturizare. Astfel, s-a ajuns la timpul culesului-înţelesului.  Fructul s-a dovedit mustos şi ispititor, dulce şi hrănitor, aşa că unii au dat fuga să-l culeagă.

            Dar parabola cu crengile care se înălţau tot mai sus, astfel ca furii să nu ajungă, s-a dovedit adevărată. Dar, la vreme potrivită,  pomul creaţiei şi-a aplecat smerit crengile pentru ca trecătorii să poată gusta şi să simtă aroma fructelor coapte. Cu o condiţie însă : trebuie să fie de bună credinţă.

            Melania Cuc s-a dovedit o agricultoare destul de  râvnică. Ea a trudit în propriul ogor pentru ca buruienile să nu năpădească şi să strice culturile. Când i s-a părut că totul e gata, şi-a poftit prietenii la ospăţ. Ospăţul cuvintelor, cel mai săţios dintre toate.

            Iată şi confesiunea autoarei : « Am scris aproape „terapeutic”, ca să mă conving că ştiu să respir, să văd şi  să aud cum creşte iar colţul ierbii, asta numai după ce voi fi  pârjolit niscaiva amintiri. Nu am scris despre mine ca individ; am scris doar despre cei mulţi, descendenţi ce vin într-un plan perfect peste cei ce i-au precedat în nemurire. Ei au vorbit, mi-au şoptit… întorşi prin spaţiu şi timp, făcându-mi conjunctura astrală  în rădăcini. Aşa că,  nu sunt foarte sigură dacă eu am scris cartea asta sau ea m-a scris pe mine, alegându-mă dintre cei mulţi anume  ca să preiau şi  să duc mesajul din vechime ».

            De la particular la general, acesta este sensul spiralei care se îndreaptă spre ceruri, la Melania Cuc. De la parte la întreg şi de la individ – ca şi caz particular, la societate, în general, în chip emblematic.

            Autoarea mai spune că nu i-a fost deloc uşor, că a trebuit să efectueze operaţii pe viu, să atingă chiar, punctul nevralgic al propriului sistem

biologic în comuniune directă cu sistemul cosmic, cu rotirea aştrilor, « aşa cum în geneză se alege din haos nucleul », spune ea.

            Mărturisesc cu mâinile aşezate în genunchi, că mi-am propus, la reproşurile unora dintre cititori, să-mi concentrez reflecţiile asupra unei lucrări, în cât mai puţine rânduri. Dar, deîndată ce deschid uşa unei cărţi şi păşesc cu evlavie-n ea, textul mă fură, mă asupreşte, mă goneşte din urmă, obligându-mă să mă supun. Astfel că, mă las în voia lecturii şi nu fac decât să consemnez ceea ce simt. La fel s-a întâmplat şi de astă dată. În faţa unei istorii de o asemenea factură, trebuie să pleci fruntea şi să te laşi binecuvântat de cuvinte, din teama, parcă superstiţioasă de a nu pierde ceva extrem de preţios, pe care nu l-ai mai putea găsi niciodată. Aceasta este impresia asupra scrierilor Melaniei Cuc, fie că sunt în versuri, eseistică, publicistică sau epice. De fiecare dată, găseşti în ele ascuns, ca o piatră rară, INEFABILUL. ACEL CEVA PLĂPÂND, ÎNARIPAT ŞI SACRU. Să lăsăm, aşadar, inefabilul să vorbească.

            Intri-n povestea Melaniei Cuc, după ce, în prealabil, ţi-ai şters sandalele de praf şi ţi-ai spălat îndelung mâinile. De ce ? Pentru a nu speria spiritele ascunse, atunci când atingi cu buricele degetelor filele pe care se aştern mărunt, furnicile cuvintelor. Şi ca să nu calci cumva în picioare vreo sintagmă, vreo metaforă, vreo altă figură de stil aşezată cu grijă ca un desen filigranat în covor, care închipuie o poveste.

            Punctul de plecare despre care Melania Cuc vorbeşte este Scrisoarea lui Marquez expediată Planetei (mărturisesc că nu mi-ar fi trecut nicicînd prin minte aşa ceva), pe care autoarea a trimis-o Maestrului. Un Maestru virtual, cineva cu care poţi să te sfătuieşti, chiar în crucea nopţii, fără ca să i se pară bizar. Nici nu are importanţă dacă Maestrul este un personaj fictiv, un pretext pentru confesiuni sau e un prieten de departe.

            De fapt, toată întâmplarea are drept fundament o problemă a filozofiei pe care, mii de maeştri şi discipoli s-au trudit s-o rezolve şi nu au ajuns la nici un rezultat, deşi au avut păreri, fiecare : e vorba de existenţa morţii.

« Am înţeles că durerea scăpase sau  se zbătea să iasă. Moartea era mult mai altminteri decât îmi impusesem să o văd eu, filtrând-o prin năframa de protecţie cu care-mi legasem ochii. Maestrul a dat tonul. Restul este poveste”.

Iar la sfârşit, prozatoarea a putut spune despre propriul laborator de creaţie: “Mie nu-mi rămân decât amintirea bucuriei, frisonul aproape cosmic pe şira spinării urcând, ajungând în creierul mic şi îndemnându-mă: Scrie! »

Melania Cuc are darul extraordinar de a se transpune în asemenea măsură încât, pe măsura scrierii, ea trăieşte vieţile personajelor, le vede, comunică adeseori cu aceştia şi împrumută din stările lor. Câţi scriitori se pot lăuda cu această performanţă ? Este ca atunci când un actor genial intră perfect în pielea personajului şi-i trăieşte viaţa, astfel încât, aproape  nu mai ştie cine este. Personajul devorează actorul şi chiar autorul,  iar în această ipostază, se poate spune că opera îşi confiscă autorul.

Proza Melaniei Cuc este în întregimea ei, o epifanie. O revelaţie scrisă sub dicteu. Cu acurateţea detaliului, autoarea descrie situaţii şi întâmplări pe care ea « le vede » aievea. Şi aici, subliniem încă o dată capacitatea scriitoarei de a fuziona realul cu imaginarul, ca-n starea de semi-trezie.

O carte din scrisori. Procedeul nu e necunoscut, s-au văzut romane epistolare care recompun intrigi şi acţiuni cât se poate de veridice, mai ales că tot ce se relatează în scrisori nu e de domeniul fanteziei. Susţinută de un ritm interior, care din scrisori este rezultatul unui travaliu care a ţinut 11 zile şi tot atâtea nopţi până la naştere.

« Am scris ca-n febră mare, spune autoarea,  lovind pagina  sau  abia atingând-o cu litere sărite, smintite şi cu semne de punctuaţie puse alandala...

            Acum,  m-am oprit cât să văd pe viu cum ies urzicile în brazdă. Să simt ce se mai întamplă în lume ».

            Pe « raftul dintre minte şi inimă » - cartea Melaniei Cuc şi-a găsit un loc favorabil, în lumina cea mai potrivită, aptă de a o pune în valoare în toată splendoarea şi însemnătatea ei. Pe Muntele sfânt al închipuirii, Kogaionul autoarei, cartea s-a înălţat, după « zile de chin sublim, ca de facere ».

            Este o mărturisire tulburătoare despre actul creaţiei. Cu atât mai importantă cu cât reflectă cu fidelitate întreagă capacitatea narativă a scriitoarei.

            Este un dialog fascinant, acela dintre Maestru şi discipolă, pornind de la Scrisoarea trimisă  către Nimeni, « o scrisoare şoptită ca o căinţă ». Un fel de epitaf, despre Moarte.

           Omul, « hăituit de ireparabil » aşa cum scrie Maestrul, trebuie să poarte gândul morţii cu sine, toată viaţa. Cu ideea aceasta, nu va putea să se obişnuiască  niciodată, nici măcar în clipa teribilă din urmă. Nici dacă ar fi dus o viaţă ireproşabilă.

            Zeci de întrebări fireşti, se iscă în minte, dar nu găsesc răspunsul, uneori nici în ultima clipă. Un joc perfid de-a ascunselea.

« unde este adevărata mântuire? Unde voi fugi din noaptea ce vine…” – îl întreabă  ucenica pe Maestru, mărturisindu-i angoasa, stările de anxietate produse de teama aceasta atavică. Personajele plăsmuite de ea dau buzna pe masa de scris, la fel cum scriitorului Dumitru Toma îi dau buzna în casă, în povestea „Trei zile anapoda”,  toate personajele din basmele create de-a  lungul timpului, balauri, vrăjitoare, fiinţe fabuloase pe care imaginaţia autorului le-a zămislit pentru fetiţa lui.

Trei zile stau personajele până se hotărăsc să se retragă din nou între copertele cărţilor, timp în care se petrec cele mai năstruşnice lucruri.

Că opera prinde viaţă s-a mai văzut şi-n „Pygmalion” a lui George Bernard Show, unde statuia sculptată se animă.

Nu întâmplător, în ziua Buneivestiri, pentru personajul feminin, „s-a deschis o uşă mai altminteri, spre cosmosul pe care-l simt aproape lumesc, ba pe dinăuntrul  inimii sperioase, ba pe sub meningea ca un pergament de sfărâmicioasă, subţire încât mintea  mea, în ea, abia se mai ţine”.

Cartea se desfăşoară gradual, pe mai multe trepte de cunoaştere, aş zice, iniţiatică.  Femeii i se deschide o uşă spre cunoaştere, spre spiritualitate, ea  primeşte “un semn” pe care-l aştepta în subconştient.

Femeia învaţă “pe viu” ce este moartea, reînviind. Şi această experienţă-limită îi răstoarnă cu totul viaţa, deschizându-i ochii spre ceea ce are de făcut. O plutire în afara materiei, o dez-locuire. Glisarea perfectă a ficţiunii pe realitate. După care va scrie o carte “cu sufletul personal suprapus peste sufletul paginii, aşa ca o sugativă îmbibată în cerneală din boabe de bozie ».

Ceea ce face Melania Cuc aici este un fel de exorcizare, de eliberare şi despovărare de învelişul superficial şi de înălţare pe căile celeste cât mai aproape de existenţa adevărată. Dar tot acest catharsis necesită jerftă. Cine nu e capabil să jertfească, nu va ajunge în comuniune perfectă cu Acela care s-a jertfit pentru toţi. Acceptarea jertfei este condiţia obligatorie, apanajul mântuirii proprii. Femeia se spală ca la o sfântă abluţiune cu cenuşa rămasă după arderea ramurilor de finic din Duminica Floriilor.  Melania Cuc spune : « Nu am lucururi extraordinare de spus lumii. Eu sunt doar unul dintre cei flămânziţi de detoate şi mai măruntă decât neghina, decât graurii tineri năvălind – răi, contagioşi, smulgând din fructul raţiunii cu floare cu tot, ciugulind nectarul chiar din palma duşmanului. Hrana mea de bază sunt Cuvintele, pentru ele pornesc în cruciade jurând, rănind, julind, ronţăind, plângând, triumfând... Scuip sâmburii mărului cules din Pomului cunoaşterii, despre care nu vreau să ştiu că este pe cale de dispariţie, ca şi grădina din Paradis ».  Şi când spune aceste cuvinte, tocmai atunci  scoate la lumină lucruri extraordinare. Din omul aparent obişnuit, capătă o forţă nebănuită: forţa de a creea din cuvinte o lume. Mărturisirile ei despre nevoinţa de a scrie – sunt frământările reale cu care se confruntă cei care scriu:temerile, umbrele, îndoiala, nesiguranţa că gândurile lor vor prinde viaţă şi se vor preface în cuvinte fermecate sau care să farmece lumea. Sunt leacuri de tămăduit, de fermecat, iarbă de fiare menite să deschidă uşile ferecate, porţile zăvorâte, să dărâme zidurile potrivnice.

« Cândva declaram că sunt bolnavă de Nelinişte. Că nu am loc, parcă nu mi s-a dat rădăcină pivotantă, doar aţe, fire destrămate în solul sărac de la suprafaţă. Acum spun: sunt ca Iisus din podul bisericii! »

Între smerenia conştientă de nevrednicia de a atinge astfel de subiecte şi datoria morală de a transmite lumii ce are de spus, Melania Cuc alege cea de a doua variantă. Isus al ei se află chiar în podul unei biserici transilvănene, cu giulgiul pe faţa strivită de acoperiş, aşteptând ca ea să-l scoată la lumină, aşa cum ierarhii scot moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva de ziua ei, în curte, la Iaşi, pentru pelerinii veniţi să se închine la ele şi să le venereze.

Gândurile ei alunecă pe idee ca pe gheaţa artificială a lucidităţii şi amintirile se iscă una din alta precum florile din boboci : una se fanează, alta imediat îi ia locul. Întoarsă în timp are o revelaţie menită să o uimească : căutând în podul bisericii din satul ei, printre mormane de lumânări arse şi tipărituri cu palimpsest, mâncate de ciuperci şi mucegaiuri, îşi află certificatul de botez, printre alte acte de-ale familiei. Cărţi rare le stăteau vecine acestor acte familiale. Printre ele, o Evanghelie dăruită bisericii din sat de către străbunicii ei. Sentimentul pe care-l trăieşte aici este unul de regăsire a sinelui, a rădăcinilor sale străvechi greco-catolice.

« Mi se părea a fi o creştină condamnată la rug fără vină, o fiinţă care supravieţuise ghilotinei izolânduse-n turn, nu ţipând, rugându-se-ndelung... Nu ştiu, nici nu spun că Sfânta Evanghelie mă aşteptase tocmai pe mine ca s-o şterg de pânza păianjenilor, s-o întregesc în file şi s-o aşez din nou sub icoană cum se cuvine. Nu ştiam atunci, nu ştiu nici acum dacă era de bine sau era de rău ceea ce făceam  eu, acolo, singură în toată biserica, cotrobăind ca un testamentar legal în lada de zestre a bunicii ucise de singurătate ».

Cine îi furase trecutul până atunci? Cine dorise ca ea să nu-şi afle obârşiile ?

Cu această comoară la piept, donată de străbuni, Evanghelia ce-i costase pe vremea Împăratului, « preţul unei perechi de boi plus trei măji de nutreţuri » coborând pe scară toate treptele deodată.

Revenind în podul bisericii are din nou revelaţia prezenţei lui Iisus. Momentul e atât de bine zugrăvit încât îţi taie respiraţia : « Am urcat fără să mă mişc, am urcat mai întâi cu gândul apoi cu pasul foarte mic toate treptele înguste, înşurubate în chingi de stejar vechi, spre cer, spre clopotniţă... Am văzut sicriul întreg. Nu. Am văzut de-a dreptul chipul Lui, mai întâi.

 Iisus mi se arătase mie, uneia nu prea credincioase din fire! Îmi cerea fără gesturi sau glas să-l scot dintre păianjeni şi să-l mărturisesc de acum încolo la orice pas ».

Este chipul rămas din copilărie al Mântuitorului, turnat în ipsos şi vopsit în culori – acum şterse – dar e atât de real încât îi redeşteaptă credinţa. Un lucru era clar : Iisus o aşteptase pe femeie în podul bisericii, să-l scoată din nou în tainiţele acelea şi din colbul căzut peste tot, din nou în Lumină.

Un tablou fascinant, o întâmplare cu urmări adânci în conştiinţă, un fel de cutremur al firii şi trezire ca dintr-un somn adânc din care te scoli buimăcit, cu ochii împâcliţi, iar dintr-o dată ţi se ridică pânza, solzii de pe ochi, precum lui Saul în casa lui Anania.

Senzaţia este cea de evadare din regn, de entropie, de curgere în altă dimensiune. Şi întâmplarea, cu rol de criză morală, nu avea să rămână fără urmări, aşa cum avea să mărturisească într-o nouă epistolă : « Isus bătut în cuie de cositor » : “continui  să merg ca ologul între două cârje: ficţiunea şi realitatea; prima mă trage în stânga, a doua în dreapta; între noi, limes rămâne doar şanţul”.

Dintr-o firidă a sufletului, în podul bisericii interioare, Iisus aşteaptă mereu pe cineva să-l mărturisească. Unii înţeleg, alţii amână, cumpănesc încă.

Şi iată că întrevederile cu Iisus din podul bisericii au devenit pentru femeia care scrie epistole, întâlniri de dragoste necondiţionată.

Scrierea este de fină introspecţie psihologică, dar şi spirituală, în aceeaşi măsură. Figura bunicului Simion care făcuse  războiul în Galiţia şi Tirol,se desprinde ca dintr-o icoană învăluită în propria aură. Cel care-i povestea nepoatei despre complexul lui Oedip. Figură emblematică pentru ţăranul român, dăscălit la Şcoala vieţii, a războiului, a pământului şi a familiei. Iată un portret care ilustrează magistral arta narativă a Melaniei Cuc.

« Pentru bunicul nu existau timp sau spaţii fără destinaţie precisă, nici filozofie pe care să nu o înţeleagă măcar ,,o ţâră”,. El venea de undeva din toate şi cred că de aceea se înţelegea cu noi, cu fiecare, fie că eram copii sau oameni în etate.

Cunoştea secretele solomonarilor, pătrarele Lunii, ne vorbea despre tărâmuri nelucrate şi altele înglodate în păcate de moarte, ne vorbea fără spaimă şi fără înfumurare, cu convingerea că noi am fost aici din mereu şi vom stăpâni întodeauna pământul acesta. Ilustra, fluierând sau doinind, momentele  peste care prefera să treacă cu tâlc; umbla lin sau tropotind prin casă, după cum i se păreau a fi mesenii şi evenimentele, cu importanţă.

Vorbea de Dumnezeu însuşi ca şi cum  s-ar fi referit la o rudă de sânge, sau la cătanele în sumane, românii cu care făcuse  cei şapte ani de  oaste crăiască la curtea  Austro-Ungară.

Se simţea, era liber şi sigur pe toate cele ale Lumii văzute dar mai ales nevăzute. Găsea soluţii în situaţii limită, da sfaturi potrivite de credeam  că fără el  nu ar fi putut convieţui în bună vecinătate atâtea naţii câte erau adunate cu casele, pălant în pălant, pe uliţa noastră.

Când povestea despre Oedip, venele de la gât i se umflau de îndârjirea cu care  ţinea în echilibru imaginar cele două tasuri de aur ale  balanţei dreptăţii.

 Avea degete puternice, de ţăran, dar noduroase, deformate de munca grea şi de reumatisme. Ele, degetele sale, nu tremurau nici când spărgeau piatră în cariera din deal, nici când ţineau cu măreţie regească cântarul cu păcatul Iocastei! ».

O oarecare undă nostalgică de umor plin de duioşie însoţeşte frazele autoarei, fără să-l caute cu tot dinadinsul. El vine firesc, aşa cum urcă apa freatică prin crăpăturile sinelui. Prezenţa crucifixului în casa părinţilor, martor al tuturor întâmplărilor, fie naşteri, fie botezuri, fie morţi, fie păcate, este plină de îngăduinţă omenească. El trece cu vederea totul şi…iartă.

O reprezentare iconografică, pe o foaie de tablă zincată, bătută în cuie cositorite, închipuindu-l pe Iisus al casei părinteşti şi al copilăriei,  care-i vorbea copilei şi mai ales, era înţelegător, mai presus de firea umană, cu toate slăbiciunile şi infidelităţile ei. Iisus îi vorbea, „pe înţelesul inimii”, în adevărate locuţiuni interioare, scriitoarea având convingerea că numai El o poate asculta şi înţelege perfect. Şi cine altul decât El, îi înţelege pe oameni? Evocarea este tulburătoare, nu numai pentru cea care a scris-o, dar şi pentru cei care citesc:

„Seara, în lumina lămpii cu petrol, El, Isus al nostru, nu doar mi se părea mie, dar era cu adevărat un bărbat sfâşîietor de frumos.

 Bunica făcea lampa mai mică, să-i umbrească întrucâtva spinii coroanei, şi aşa, în cămaşa ei lungă şi albă, sta minute în şir dinaintea Lui, rugându-se pe rozariu, un şirag de bobiţe de mirt adus de  episcopul nostru de la Roma. Bunica se ruga fără cuvinte, cu ochii închişi, aşa cum face privighetoarea când moare de vrajă şi boală în propriul ei cânte. Bunicul, în schimb,  se ruga zgomotos, în timp ce îşi lepăda cămaşa de lucru, îşi ascuţea briciul şi se rădea dinaintea oglinzii. Nu-L lăuda pentru te miri ce, dar îi spunea ce şi cum mai era dincolo de cei patru pereţi  mereu daţi în var proaspăt şi alb, dintre care Iisus cel nituit în cositor nu ieşea decât cu ocazia celor două mari primeniri din an, de Crăciun şi de Sfintele Paşti. 

În genunchi, ochi în ochi cu El, eu îi recitam rugăciunea rapid, ca purtată de un mecanism tâmp care ţăcăne fără să-şi bată capul pentru ce a fost inventat de fapt. Apoi, împăcată, fericită aproape, adormeam cu ,,Krestianka”  în braţe, singura revistă cu fotografii colorate din tot satul, pe care poştaşul ne-o aducea gratuit, cred,  acasă ».

Structurată gradual în capitole care-l au în centru pe Iisus, cunoscut de autoare în diversele sale ipostaze : Iisus din podul bisericii, Iisus bătut în cuie de cositor, Iisus ding rădina Sfintei Sofii, Iisus care nu a ajuns niciodată pe cruce, Mireasă pentru Iisus, Icoane pe sticlă, Fratele meu adolescentul, Sus, între Iisus şi o pasăre a furtunii, Isus al meu şi guşterul din vis, Iisus de pe pat de spital, Iisus de la Dunăre, lucrarea de faţă  reprezintă tot atâtea trepte ale spiritualităţii şi ale credinţei autoarei dar şi forme exterioare ori lăuntrice ale credinţei.

Toate aceste ipostazieri ale credinţei, sunt  dulci pretexte peste lacrimile amintirilor  care se încăpăţânează să-i dea ghes prin  colţurile genelor. Autoarea trece în revistă, ca într-un film derulat cu încetinitorul, momentele cruciale ale existenţei sale, drapate în falduri de mătase peste binefacerile scrisului, paliativ şi panaceu pentru stările de angoasă, boală, tulburare şi confuzie : « Ştiaţi că scrisul ca stare este mult mai eficient şi mult mai ieftin decât aspirina? Pe încercate. Nu-i acid, deci nici coroziv, şi face minuni la muşcătura de şarpe, ţine somnul în frâu de mătasă,  alungă moliile urâtului din suflet şi casă, dă certificat de germinaţie de 100% ideilor năstruşnice. Mai are de experimentat doar reacţia adversă pe cobaiul din cuşca pe care scrie:  Singurătate ».

Scrierea are consistenţă, miez, este suculentă, bine întocmită, relaxantă, reflexivă, armonioasă, bogată în imagini şi ilustraţii aproape sonore şi cu o portretistică remarcabilă, unde se simte penelul artistei. De la pană la penel, nu este mare distanţa. Uneori se şi pot confunda, dacă posedăm aceleaşi mijloace de expresie artistică. Adică evocări, amintiri, relatări ale unui trecut care nu vrea să dispară din memorie, ci trebuie fixat, fie şi pe pânză ori pe sticlă, cu vopsele tempera ori cu acuarele. Ca să nu mai vorbim de cerneală. Pe starea cea mai propice a poeţilor: neliniştea, amintirile se pot imprima ca pe Giulgiul cel sfânt din Torino care a păstrat Faţa Mântuitorului.

« Acolo, între Bosfor şi Dardanele, sub cupola prea largă ca să poată fi cuprinsă toată odată cu braţele mele de mamă, mă aştepta, de la anul 537 fix, Iisus al Ortodoxiei, El, cel blând şi chibzuit, bătut în cuie prin coţca inegală de faianţă mai netedă ca obrazul îngerului care nici până astăzi nu a aflat că oamenii ştiu de-i băiat ori fată.

De ce stilul meu se încăpăţânează să se  drapeze în metaforă?  Uite că nu mai scriu ca aseară, ca alaltăseară deşi mi-am jurat să fiu o simplă papiotă de aţă căzută din poala  dantelăresei ce chiar fecioria îşi croşetează ».

Mărturisesc că n-am reuşit să-L văd pe Iisus în toate bisericile vizitate, de toate riturile, în atâtea ipostaze, aşa cum l-a vizualizat Melania Cuc. Pentru ea, Iisus a devenit o Persoană extrem de familiară, un prieten drag la care te întorci mereu pentru a-L părăsi imediat după aceea, chiar dacă nu de tot, păstrându-i pe retină ultima imagine. Modul de raportare personal la Iisus este magistral redat. Sigur că fiecare om are un Iisus al său, dar El poate fi imaginea stereotipă din iconografie sau reprezentările sculpturale, tridimensionale, fără nimic adăugat. Prin această scriere, mi-am îmbogăţit considerabil imaginea mea despre Iisus, Dumnezeu şi om în aceeaşi ipostază celest-pământească.

Iată cum îl vede Melania Cuc într-una din aceste ipostaze, în Geamia Sfânta Sofia :  

 « Între două ţărmuri care parcă sunt şi nu sunt pe acest pământ, acolo l-am revăzut pe Iisus nerăstignit. Nu era copilul în ieslea cu fân, nu era adolescentul alungând cămătarii şi fariseii din Templul divin. Nu era nici în umbră de cunună de spini, nici în cămaşă zdrenţuiă suind pe Golgota…

Era Om în floarea din pomul vieţii, aşa cum îi şade bine unei icoane  să împodobească în biserici, pereţii. Avea straie bătute-n culoare împărătească, numai că… purpura-i curgea ca sângele în valuri, pe sub coaja tencuielii  în care îl ţinuseră prizonier pe viaţă toţi ienicerii.

L-am recuoscut de cum L-am văzut după ochii amândoi şi sprânceana un pic încruntată, după cuvântul din gură şi, mai ales, după Dreapta cu care-mi făcea semn să trag mai aproape de El, spre zid şi… să-I cânt ,,Leru-i ler, flori de gutui”, aşa ca în Ţară la noi. Nu, nu să-L plâng cum aveam întruna în gând ».

Eu cred că, pentru a-L vedea pe Iisus, îţi trebuie ochi de privit. Pentru a-L auzi, îţi trebuie urechi de auzit. Iar pentru a-L simţi, îţi trebuie inimă de iubit. Şi-ţi mai trebuie şi niscai puteri supranaturale: « Am intrat în altar, am alunecat direct prin perete, odată cu umbra din ea...” Fiecare din noi avem o percepţie proprie asupra Divinităţii şi reprezentărilor ei.

Şi dacă, în Bisericuţa din San Damiano, Sărăcuţului din Assisi i-a vorbit Iisus crucificat, însufleţit deodată, rugându-l pe Francisc să-i repare casa care era numai ruină, acesta a luat imediat act de rugămintea Crucificatului şi a început a strânge pietre şi cărămizi de la concitadini pentru a repara toate bisericile din împrejurimi. Dar Iisus de la San Damiano vorbea despre o altfel de Biserică, şi aceasta căzută-n ruină: biserica sufletească. Francisc n-a şovăit şi a purces la restaurarea bisericilor sufleteşti, dând naştere celui mai răspândit Ordin călugăresc din lume: Ordinul Franciscan, cu cele trei ramuri: pentru frăţiori şi preoţi, pentru călugăriţe şi pentru persoane laice.

Iată cum o imagine îţi poate vorbi şi schimba viaţa radical.

Uneori Îl vezi, însă nu-L recunoşti, sau, mai trist, NU TE RECUNOAŞTE, aşa cum s-a întâmplat cu Iisus din Geamia Sf. Sofia. Şi atunci, cuvintele, întrebările devin de prisos:

“M-am oprit cu dinţii în miezul cuvântului tocmai la timp  pentru a cumpăra de la puştiul cu fes vişiniu câteva acadele, fistic şi susan de mai an.

În jurul nostru, brâu de feline parşive, ochii ferestrelor se opinteau, trudeau să translateze lumina zilei prin miezul de sticlă veche şi grea ca seul de  batal ». Melania Cuc îşi poartă Iisusul personal pretutindeni în lume şi El o însoţeşte îndrăgostit şi  mai supus ca niciodată.

Trebuie să precizez că Melania Cuc este un magistru în arta metaforică. Poate că nicăieri n-am întâlnit o mai mare afluenţă de imagini, comparaţii, tot felul de sintagme şi figuri de stil cunoscute şi inventate care dau parfumul exotic ori neaoş al scrierii mustoase, vânoase şi în acelaşi timp, serafice, acoperite de voaluri care mai mult arată decât ascund, un trup de o frumuseţe stranie, la fel ca veşmintele orientale.

« În timp ce în ţara mea hiperboreală se zvonise bine de iarnă, în grădina Sfintei Sofia doi mandarini pădureţi îşi ofereau pe gratis fructele apetisente, aşa, ca pe nişte mahmudele de aur atârnate  peste sânii unei ţigănci ce-şi hrăneşte, în chiar buricul  pieţei, copilul, cu lapte.

 Stoluri de pescăruşi se roteau după ac de ceasornic peste Cornul de Aur; erau urmaşii urmaşilor pescăruşilor care au ţipat sigur, văzând caii, harnaşementele cailor, armele ienicerilor spintecând, năvălind, cucerind Constantinopolul pe care Iisus trebuie că L-a iubit chiar mai dinainte de-a fi fost răstignit ».

            Desigur că Maestrul poate fi şi un personaj închipuit care slujeşte drept pretext plauzibil acestor mărturisiri nocturne. Scormonind prin amintiri ca printr-o fântână adâncă, autoarea se vede clar : ea este « arătarea », epifania, aflată la diversele vârste după pofta închipuirii : ba copil de şcoală, de mână cu mama emoţionată, ba la vârsta minunilor în care tot ea se află ţonţoroi – în centrul poveştii, « aşteptând gata topită prinţul frumos, ascuns în pielea Broscoiului » .

           Oamenii locului au o mândrie aparte şi vor ca Iisus al lor, tocmit la un meşter fierar din localitate sau de peste deal, să fie, nici mai mult, nici mai puţin decât : « bărbat  fain ca  mine şi… ca dumneata ».

         « Aşa se ruga tata de tinchigiu, un evreu sadea, care tăcea şi-l  croia pe Iisus după chipul si asemănarea sa. Măsura, îl decupa de  la creştet până la bărbie, de la umeri spre locul de bătut  cuie. Îi făcea mâinile şi picioarele, faţa cu mustaţa şi barba roşcovană, frumoasă şi creaţă, aşa cum văzuse el că le plăcea cel mai tare românaşilor  care se închinau la icoane.

      Cum era mult de trudit la un Crist,  am plecat din atelierul de fier, am  pierdut ziua prin târgul de vite, prin cel de bucate, pe la  şetrele săsoaicelor cu turtă dulce de să-ţi tot lase gura apă şi limonadă făcută în casă. (…) Tata a plătit cinstit, a mulţumit şi a împachetat într-o foaie de ziar naţional pe Iisus al nostru cel din tablă zincată şi pictat în vopsea şi lac de la picioare la cap ».

         Poate că proza Melaniei Cuc este atât de cuceritoare pentru că ea se implică în poveste cu atâta ardoare ca şi când ar fi din nou acolo. E şi aceasta o cale de reîntoarcere. Şi mai trebuie subliniat ceva: sinceritatea care pentru autoare este absolut obligatorie. Melania Cuc nu concepe să mintă în scriere, nu mistifică nimic, aşterne totul, aşa cum a fost. Pentru arta sa narativă, sinceritatea este esenţială.

      “Am scris până aici  dintr-o respiraţie, fără cea mai mică minciună, poate un pic cam iraţională, ca o raţă care  învaţă să înoate corect abia în oala de ciorbă. Simt un nod în gât, dar simt, VREAU să depăşesc situaţia!!! Rezist.

     Rugaţi-vă pentru curajul de-a spune ce nu am spus  până-ntr-o vreme decât îngerilor şi asta doar dacă am fost convinsă că nu mă aude nimeni pe lume ».

     Felul cum ştiu ţăranii să primească moartea m-a uimit întotdeauna. Fără văicăreli, fără grimase. O respirare, atât. Un suflu care se stinge. Cu seninătatea celui care-L iubeşte pe Iisus şi ştie că-L va întâlni în clipa supremă. Ţăranul îi spune fiicei sale, cu oarecare grijă paternă şi cu umor vânos şi plin de sevă, din viţa lui Marin Preda: « Mor, dar nu te teme, eu n-am să fiu strigoi niciodată ».  De unde avea putere să-i încurajeze pe ceilalţi ? De la Duhul Sfânt, bineînţeles. De la Iisusul de tinichea vopsit

cu vopsele de prăvălie de fierarul satului, cel care zăcea cu trup împuţinat din tablă zincată,  pe şifonier printre rămurele de tei uscat. 

            O clipă de iluminare cât un veac. Momentul este redat magistral de autoare :

«  Atunci a bubuit şi s-a deshis Cerul la propriu. L-am văzut cu ochii mei albaştri şi fără strop de lacrimi ca pe un fulger. Câinele trezit din somn  a prins să latre sălbatic, găinile să cotcodăcească şi porcii să guiţe  în coteţe… Nu e o metaforă.  Iarba din jur creştea galopant şi dintr-odată tindea să ne acopere precum cade un giulgiu de otavă în brazdă. Nici nu mai era nevoie de bani pentru gropari, nici de cazma pentru groapă. Apa în fântână fierbea, se zbătea să iasă în găleata, de care… nu am aflat niciodată cine şi cum lipise o lumânare galbenă şi împletită ca şarpele fraged. Un fulger mic cât chibritul  se iţi imediat din nimic. Lumina tatei era gata. Ardeam cu ea şi mă topeam, intram odată cu tata-n pământ… 

Murise aproape zâmbind. Omul care se înfricoşase  o Viaţă de Moarte era gata împăcat  cu toţi şi cu toate. A plecat în Cer printr-o respiraţie, într-un abur aproape palpabil şi frunzele mărului se clătinară întruna în ziua aceea, apoi… toate cele  trei zile de priveghi s-au scurs ca şi cum ar fi trecut prin curtea noastră furtuna.

Sufletul tatei a plecat în Cer cu Iisus al nostru cu tot. Din ziua aceea nu i-am mai văzut pe nici unul dintre ei, oricât i-am cautat în albumele de familie, în vis, prin vecini, peste Carpaţi, peste Ocean chiar ».

Însăşi autoarea are o părere proprie, (şi e firesc), despre moarte :

« Vorbesc despre moarte ca despre un sat condus de o umbră nătângă. Când scriu nu mi-e frică de deştărăciune, de crimă, de  biciuire… numai de iubire nu mi-e bine a zice şi… pământul se cutremură sub picioarele mesei, ies munţi noi în locul celor vechi de pe hartă. (…)

Privesc moartea în ochi şi nu îmi este frică pentru că ea, Moartea,  s-a născut, a crescut şi îmbătrâneşte odată cu mine, cu aceeaşi apă, cu aceeaşi pâine. Soarta-i în mine pe fărâme şi asta o simt aşa cum simt ţăranii furtuna iţită din copitele centaurilor  lu’ Sântilie ».

Ţărani care au bine întipărite în sufletul minţii, rosturile firii.Ştiau

fiecăruia, locul şi rostul lui. Morţii stăruiau în amintirile şi-n pomenirile celor vii. Toate acestea erau pentru că : « Aşa trebuia să fie! Noi nu eram nişte nimeni  şi rosturile Anului nu veneau, de nu le ajutam, singure.

Mi-e şi frică să mai scriu cum era cu adevărat în sat… cum Foamea m-a învăţat cum să tai o găină… »

Se detaşează în povestire figura mătuşii Maria, pe numele de călugăriţă Marta, un chip luminos care a învăţat-o rugăciunile şi faptele bune şi alături de care a făcut o călătorie iniţiatică la Viflaim. Momentul săvârşirii din viaţă a mătuşii Maria este de o perfecţiune care atinge sublimul. E ca un act de credinţă.

«Era ca şi cum un mire şi-ar fi sărutat  mireasa pe tot corpul; de sus în jos şi de la şira spinării la umeri… calm, curat, cald ca un semn de fertilitate ce începe prin sacrificiu.

Am lăsat din mâinile mele cu unghii vopsite chimic să cadă peste bolnavă  capătul aşternutului aspru.

 Nu mai era de mine acolo! Rândul meu de-a face un bine trecuse.

 Acum Iisus al ei  se trezise din amorţire. Ieşise din icoană, adunându-şi în cor sfânt îngerii, mii de umbre gălăgioase,  cu flori rupte din Pomul Cunoaşterii, întîmpinându-l.

 De peste Munţi se auzeau, vibrau, veneau prin eter imne vechi de Bizanţ. Patriarhul însuşi se ruga, citea molifta în rit ortodox pentru o călugăriţă greco-catolică ».

În fragmentul intitulat « Icoane pe sticlă » Melania Cuc dezvăluie amănunte din laboratorul ei intim de creaţie. Actul creaţiei, fie că e vorba de scriere, fie de icoană pe sticlă ori altă reprezentare a artei plastice, este pentru Melania un sublim act de iubire pe care-l explică astfel :

« A-ţi pârjoli sufletul scriind  ceea ce nu ţi-ai propus niciodată este tot un soi de dragoste-furtunoasă, numai că aici nu mă aştept să mi se  răspundă cu aceeaşi monedă. Dacă se întmplă o minune totuşi, într-un cuvânt-scris, gata, levitez, simt că l-am prins pe Dumnezeu de picior ».

Chiar pregătirea este aidoma unui ritual, la fel ca al vechilor pictori de biserici care ajunau înainte de a se apuca de lucru :

« chiar mi-am pregătit tuburile de vopsele, pensulele  din coadă de veveriţă şi bucăţi din  sticlă subţire de geam, pe care să pictez  icoane. Am ales şi  ştima –  una rămasă de la iconarii de la Nicula şi în care Isus se arată cu un obraz proaspăt ras dar de trei ori multiplicat:Tatăl-Fiul-Spiritul Sfânt.

 De acolo, din scama de pornire şi din starea de  scânteie ce-şi aşteaptă amnarul şi cremenea,  Dumnezeu mă priveşte zâmbindu-mi. Mai aruncă în mine, din când în când, cu coji de seminţe din dovlealcul pe vrejul căruia vreau să urc la nemurire visând ».

Când pictează feţe sfinte, icoanele-i vorbesc, îi fac semne şi răspund la toate întrebările artistei. Un soi de sfială mistică, o pioşenie fără de margini  cuprind atunci când pictează imagini sfinte, de pildă Naşterea Pruncului Iisus.

Şi chiar când artista pictează Naşterea Sfântă comunicând în spirit cu Pruncuşorul Iisus care-i surâde, îi prinde degetul cu mânuţa, tocmai atunci primeşte minuanta veste că va fi bunică pentru a doua oară. De câte ori apare Pruncul Iisus, în orice împrejurare, un nou prunc îşi anunţă sosirea pe lume.

Iisus participă afectiv şi efectiv la toate evenimentele casei. Prezenţa Lui ubicuă este copleşitoare şi binecuvântată pentru cei care o simt cu adevărat.

Melania Cuc compară arta de a scrie cu munca semănătorului care cultivă pământul şi împarte seminţe bune încoace şi-ncolo, ca-n parabola christică. Comuniunea dintre vii şi morţi este unul din atributele Crezului creştin. Chiar un Articol din Simbolul Credinţei, în care creştinul spune : « Aştept învierea morţilor şi viaţa veşnică, Amin ».

 Oamenii păstrează tradiţiile, ducându-se de sărbători la mormintele celor blajini. « Pe tata, la mormântul îngheţat, l-am vizitat în prima zi de după Crăciun. Ne aştepta cu sufletul la gură,  desculţ în brumă şi numa-n cămşa lui ai’ mai bună, una cu guler cusut cu mărgele si tele, şi cu clopul negru, cel bun, rotindu-l în mâini, ca şi coada un tânăr păun. Jur că era viu-viu, în carne şi oase, am vrut să-l iau de mână, să-l duc acasă să se mire vecinii… dar nu s-a lăsat dus de acolo, din piatra priponită drept în uşa bisericii ».

Evocarea fratelui mic, răpus de un accident este tulburătoare şi ea, cu risipa metaforică la care « se dedă florarul » aşa cum spunea marele Blaga.

Figură legendară, emblematică, bunicul, cel care-i povestise despre Compelxul lui Oedip, se certa uneori cu Dumnezeu, ba-i arăta pumnul în Cer, strigându-i, la vreme de cumpănă, când feciorul său, avocat, este silit să părăsească Transilvania şi să se retragă în Regat :

« Nu-ţ’ pasă de rumân!!! i-a strigat, arătând cu pumnul spre Cer, mai înainte de-a se opri cu cai şi căruţă  la primul făgădău. A băut deţ după deţ de jinars d’ăl rău dar era mult prea amărât ca băutura să se lege, ca  muierea cea stricată, de el. A pornit caii la trap voios, dar glodul devenea din ce în ce mai vârtos, animalele osteneau, hamul pârâia în cusături şi se lăsa şi  întunericul, smoală, peste ei.

Nu-şi mai amintea, când ne povestea, cum a nimerit în cel şanţ. Cum roţile se învârteau singure în osiile care scrâşneau, se rupeau. A dat cu biciul în caii lui ‘ăi dragi ca-n duşmani.  Apoi, a coborât, a pus umărul, a împins, au tras în acelaşi ham om şi animal…(Rugăciuni din Vremea trasului poverii).

Atunci are loc, după spusa autoarei, un fapt miraculos : în timp ce bunicul se opintea să scoată căruţa din glod, i-a apărut un tânăr aievea care l-a scos din încurcătură :

« Străinul acela era subţire-n umeri şi-n şale, cu sângele şiroindu-i dunăre din rănile care-i înfloreau acolo unde-i fuseseră bătute cuiele. Nu avea ,,parapleu” de mătasă, nu avea nici căruţă nouă, nici cai sănătoşi, El îşi ducea singur povara pe umeri, făcea drumul iertării pe jos. Nu se văieta, nu suduia, mergea cu paşi egali, cumpătat şi fără să facă popas ori să-şi piardă vremea şi banii la birtul din sat.

            Bunicul L-a ajuns, cu căruţa lui cea trasă de telegari focoşi cum nimeni în sat nu avea. L-a ajutat, dar numai cât şi cât  Străinul a vrut să fie ajutat. Atunci I-a văzut şi coroana de spini şi ochii blajini. Era Iisus al lui,  Cel care îi ridicase feciorii, din brazda de acasă, domni între domni.

În drumul acela greu L-a recunoscut pe Dumnezeu, da n-a căzut, nu s-a prăbuşit ca lovit la pământ; ba, chiar, ţărăneşte, a profitat, I s-a plâns şi jelit zicându-I cum că, drumul Vieţii-i era prea alandala podit, că el, Simion Ersen, nu mai putea da din coate, lupta de unul singur pentru familie, pentru Ţară şi pentru Dreptate.

Dacă Eu pot şi tu poţi! aşa i-a vorbit Iisus, de la egal la egal, ca între cărăuşi. Apoi, l-a bătut pe umăr în loc de rămas bun. S-a ridicat ca un abur, s-a dus cu tot cu povara păcatului spus ».

Aici îmi vine în minte poezia « Vedenia » a lui Marin Sorescu din volumul « La Lilieci », un magistral tablou de viaţă sătească în care ţărăncile, la istorisirea lui Lungu, căruia i se arătase Dumnezeu noaptea în pătul, pe când asculta rumegatul vitelor şi « sta aşa în capul oaselor », nu se prosternă, nu bat mătănii, ci-l trag de mânecă pe fericitul care a avut norocul să stea de vorbă cu Dumnezeu, ba chiar îl admonestează pe vinovat că nu i-a relatat despre necazurile comunei, cum le-a crăpat vaca, li s-a sfărâmat gardul. Cumetrele se îmboldesc între ele, spunând : « Iuuuuu, cum n-am fost eu în locul tău…Să-i fi spus… »  Acest mod colocvial de « discuţie » « la gard cu Dumnezeu » , la un « pahar de vorbă », la taifas, e frecvent în poeziile lui Sorescu, în toate volumele sale, nu numai în « La Lilieci », dovadă spiritul vioi, speculativ, îndrăzneţ al ţăranului român care nu se pierde cu firea, ci, imediat, capătă curaj şi-şi spune necazul.

Iisus apare totdeauna la timp pentru a aplana situaţiile conflictuale, pentru a salva copiii de rău, de pildă, întâmplarea cu guşterul care i s-a căţărat pe trup şi pe faţă, fetiţei de şase ani şi apariţia miraculoasă (sau numai viziunea, închipuirea ?) unui bărbat asudat : « Atunci s-a oprit în gura colibei noastre de paie o lumină clară şi blândă. În miezul ei, ca sâmburele-n piersica despicată, era trupul Lui. Era Iisus, dar şi un om transpirat, care respira ca ca şi cum ar fi cărat saci de nisip, urcând în goană coasta aceea cu arătură şi viţă de vie prinsă în araci. Avea pletele retezate şi date spre spate,  barbă subţire neagră-albastră şi ochi albaştri parcă avea, de credeam că un pic chiar îi semănam. Nu deschisese defel gura, damea se

vorbea, zic aşa pentru că-i înţelegeam, deşi  negrăite, toate cuvintele: Sunt aici, nu-ţi fie teamă!

Guşterul o zbughise guiţând din cosiţa mea încâlcită, o rupsese la goană spre casa lui din borta de răchită fulgerată în vară.

Iisus şi-a ridicat spre Cer mâinile amândouă şi  mânecile straiului de lumină căzură, se lăsară moi  ca aripile de înger în repaos. Se ruga sigur pentru mine. Am simţit cum muşchii mi se relaxează pe rând în gambe, cum inima mea micuţă bate iar normal, cum sângele mă înclălzeşte din creştet până în tălpi.

El s-a lăsat, mai apoi, la pământ, ca omul obosit, cu picioarele strânse sub cămaşa de raze, cu capul frumos sprijinit pe braţul stâng. Nu dormea, mă veghea cum făcea şi mama când eu eram mică sau bolnavă”.

În astfel de situaţii, lucrurile se calmează subit şi lumea se simţea împăcată. O linişte binecuvântată cobora peste pământ, semn că oamenii şi lucrurile intraseră în normal. Prefacerile, mai bine zis, înnoirile care au loc în sat, nu sunt de înţeles aproape pentru nimeni. Nu se poate închipui cum, o maşinărie, un colos de fiare, un monstru adică, poate lua locul boilor şi al cailor, la arat.

De asemenea, experienţa limită avută pe când traversa oceanul către Canada, i-l revelează din nou pe Iisus, din crucea unui cardinal afro-american. De data aceasta, Iisus se implică şi reabilitează pasărea de metal care-i cărăuşea pe deasupra norilor, la cca. 10.000 de metri, în timp ce pasărea furtunii zămislea goluri de aer în viscerele pasagerilor aerieni.

Pentru Melania Cuc, scrisul este mai mult decât o necesitate, este o asuprire, un fel de « furia laptelui » la mămicile lehuze. Autoarea luptă efectiv, cu toate forţele, să se descătuşeze, e o încleştare aproape dramatică pentru că, până nu spune ce are de spus, nu se poate elibera de presiunea care vine ca un vulcan şi se aruncă asupră-i. Din fericire pentru noi.

Nenumăratele ipostaze în care-i simte prezenţa lui Iisus, în clipele de răscruce ale vieţii sunt edificatoare. « Cu Iisus al meu m-am întâlnit de miliarde de ori în răstimp, dar nu l-am văzut de prea multe ori aşa trist ca acolo, în podul Bisericii mele. Iisus al meu este, dacă nu vesel din cale afară, atunci creativ ca un reactiv din alambicul în care fierbe în lacrimă de râs şi plâns chiar piatra filozofală.

 Pe când tânără şi mereu în grabă trăiam, am  traversat o dată autostrada cu copilul în braţe – ţuşti! chiar pe sub nasul autobuzului, de parcă nu aş fi cunoscut regulile de circulaţie. Nu am văzut moartea cu ochii, doar mâna Lui am zărit-o ca-n vis, apoi am simţit-o puternică şi bine înfiptă în sinarea mea încă neplecată de toată greutatea vieţii. M-a durut fizic atunci coloana fiinţei, mâna Sa mi-a julit chiar măduva din şira spinării împotriva dorinţei. M-a tras ca din iad; ne-a salvat, mamă şi copil, de roţile care veneau, veneau cu frânele-n vânt... » (Duminică fără Iisus).

Ceea ce e cu totul remarcabil în proza Melaniei Cuc este amestecul de gravitate cu umorul ori cu autoironia, astfel încât, aproape că nu-ţi dai seama când tonul e glumeţ ori serios. Fragmentul din « Duminică fără Iisus » în care autoarea relatează despre un tânăr care s-a spânzurat de un brad falnic, chiar în fereastra liceului de fete, iar acestea i-au  confecţionat o jerbă din flori albe de hârtie creponată, este un fel de migdală dulce-amăruie.

Ultimul capitol, « Iisus de la Dunăre » ilustrează un episod tulburător cu o apariţie stranie de femeie-ştimă a Dunării de Jos,din Dobrogea. Un spirit, o rusalcă, o ştimă, o lipoveancă ? Cine ştie ? Poate că nici nu-i prea bine să ştim : « Atunci, rusalca de la Capidava ieşi din valuri; era tare veselă, acoperită pe cap cu alge în loc de basma de mătasă. Era şi femeie, era şi şerpoaică; jumătate ştimă, jumătate nevastă, înecata mea ieşea din apă vie şi nevătămată. Nici nu s-a uitat la mine, l-a prins doar de guler pe criminalul tânăr, l-a lovit cu palma ei strălucindu-i în soare ca sturionul, o singură dată şi l-a certat îndelung într-o limbă sâsâită, ciudată. El scuipa, râgâia, se opunea şi se asmuţea ba spre mine, ba către ea… Înfuriată poate, rusalca şi-a dezvelit de pletele-i înverzite fruntea pe jumătate. Era roşie ca floarea de muşcată. El  a dat îndărăt, a  scâncit, a închis ochii ca un mort. Era palid acum şi din ce în ce mai supus, de parcă ar fi fost dus şi apoi scos de la duş. S-a aplecat chiar de şale, i-a cerut iertare, sărutându-i braţul de-a lungul venelor reliefate ca şerpii tineri şi foarte albaştri. Ea l-a lovit peste ceafă, apoi, strânşi unul în altul ca gemenii satului, au urcat panta, malul cu păsări fantomatice, către  casă. »

La sfârşitul lecturii acestui remarcabil roman, rămâi cu regretul că s-a isprăvit şi-ţi vine să scoţi din buzunarul inimii o batistă albă, s-o fluturi în vântul inexistent, în semn de întoarcere. Până când ? Până când va binevoi scriitoarea să mai ofere spre lectură risipa sa înmiresmată de cuvinte. Şi poate mai departe, în timp, adică în Eternitate.

CEZARINA ADAMESCU

www.agero-stuttgart.de

28 octombrie 2011

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com