Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

Mielul de Paşte

Melania Cuc - AGERO

Pentru mine, ca individ, un anume sat transilvan este chiar buricul Pământului, este locul unde osia solară se sprijină în humusul îngrăşat cu amintiri. Veţi spune că, ele, amintirile  nu au consistenţă, şi dacă mor, doar dispar este doar pentru o etapă din viaţă, aşa cum se întâmplă cu apa unui râu subteran,cu valurile care ies unde te aştepţi mai puţin, la suprafaţă. Apa aceea este  decantată, pură ca o aghiasmă. La fel simt că sunt şi amintiri nedestăinuite.

Azi scriu despre  ,, tradiţii pascale,,- o fac cu emoţie şi responsabilitate,   ca şi cum aş înjuga la plug perechea de boi care a fost toată zestrea bunicii. Şi… amintirile suie din adânc,  vin dinspre rădăcină, sunt gata să mă spulbere într-o baie din stropi de lumină. Partea cu umbre nu se mai vede.

Am copilărit într-o perioadă în care, pentru a reuşi să cumpere 3 metri de ,,creton,, pentru rochiţa mea de Paşte, mama aduna toate ,,cartelele,, rudelor, - avocaţi, preoţi şi  dascăli de ţară. Ar fi trebuit să apreciez efortul, solidaritatea în acest caz, a familiei mele, şi în Ziua de Paşte, elegantă fiind, să fiu şi fericită.  Nu am fost fericită! Copil fiind mă simţeam derutată, pierdută, în hainele acela scorţoase, abia cumpărate. Sandalele erau prea strălucitoare, rochia prea largă, fundiţele prea obrăznicite în cele două cosiţe. Eram tristă din cale afară. Plânsul meu făcea parte din ritualul de dinainte de a pleca la Biserică şi, şi bunica, ei, ea mă ciupea de obraji, să nu mai par ,, gîlbejită,,.  Da, recunosc, nu am fost ceea ce se cheamă o domnişoară cochetă.

O bucurie care ţinea de Taină în sine şi poate, şi de primăvara din mine, era dimineaţa de Paşte. Zorii de zi, clipa când, fiind singura fată din toată familia noastră, îmi revenea onoarea şi datoria, să merg singură la Înviere. Aşa era obiceiul. Ceremonia avea loc, nu la miezul nopţii, ci în clipa când cerul se crăpa de lumină. Atunci, satul meu era luminat de sus şi de jos, din dreapta  şi din stânga. LUMINA pornită din altarul bisericesc se împrăştia, dumicată în  sute de lumânări, se împărţea în casele gospodarilor.

 ,,Deschideţi Porţile Raiului…,, Ritualul acelei dimineaţi era unul sfânt pentru bătrânii şi copiii din casele pierdute între dealuri. Luam Lumina, luam pasca şi vinul,- trupul şi sângele Mântuitorului. Anafura, pe care  vrednic de pomenire fie, parintele Patriciu, ne-o oferea cu evlavia tainei Euharistiei.

Mă închinam, îl primem,- ţineam paharul de ,,cleştar,, -cel mai de preţ obiect din casa noastră, sub un şervet cu broderii fine. Mă închinam iar dinaintea uşii, la ieşirea din nava bisericii, depuneam, pe o faţă de masă, darul familiei noastre;- pasca făcută de mama şi  ouăle roşii.

Apoi, drumul acela ,înapoi,  de la bisercă spre casă,  bucuria şi mândria cu care făceam paşii, unii după alţii prin roua care mi se prindea de picioare... Simţeam aerul cum vibra a sărbătoare şi până şi animalele din ogradă, florile din glastre, în dimineaţa aceea aveau o aură din pulberi solare. Îngerii, din slavă, se împiedicau în fulgii care le înnoiau aripile. De ce eram fericită? Pentru că toţi îngerii cântau imni, pe care ar fi trebuit să-i asculte toţi oamenii. De ce eram tristă? Pentru că nu-i asculta nimeni.

            Tot într-un suflet ajungeam acasă. Tata, proaspăt ras şi în cămaşă albă, primenită, turna apă neîncepută în lingheanul,în care străluceau  3 banuţi de alamă şi coaja unui ou vopsit roşu. ,, Banii ca banii, sănătate şi obraz ca oul ăsta, să aibă fata noastră!,, Îmi ura bunica, apoi mă săruta pe frunte. Obligatoriu.

Mă supuneam ritualului din inerţie. Îmi spălam mîinile, faţa, urechile, gâtul… Fiecare părticică din trupul meu de fetiţă se simtea vie, reconfortată şi gata să perceapă  că Taina Învierii nu ţinea doar de familia, de casa noastră.

            -Hristos a înviat!

            -Adevărat că a înviat!

Tata ne împărţea ,,pasca,, adusă de mine,  prescură dumicată în vin roşu ca sângele lui Iisus. Se auzea şi clopotul. Bătea, vestea că e timpul să ne pregătim pentru slujba  cea mare.

 Intram într-o comuniune cum rar mi-a mai fost dat să mai trăiesc, pe unde şi cât am umblat, mai apoi, prin lume. Satul meu era familia mea! Nu cred că în clipa aia mai  existau duşmani, tâlhari, vânzători de oameni! Cu toţii,  Lui Hristos I ne închinam.

În lăcaşul bisericii, dinaintea altarului, ca într-un corn al abundenţei, se aliniau coşurile descoperite de şervetele dantelate,- era acolo orfanda adusă de Ţăran întru cinstirea Învierii umanităţii prin Domnul Însuşi.

Când bătea clopotul de plecare, spre casă, darurile gata sfinţite, erau dăruite în parte, sărmanilor. Eram cu toţi ,,sărmani,, în felul nostru şi  ,,bogaţi,, fiecare în parte, aşa că, masa de Paşte era mai întodeauna în sânul familiei. Deveneam gravi ca să ascundem nerăbdarea.

Tata ar fi trebuit să spună, rugăciunea, un ,,Tatăl nostru,,. Ca tot ţăranul deceniului 50,- împovărat de cote şi dări multe, mai uita cele sfinte. Pentru ,,atâta,, nu se putea supăra pe el, cred, nici Dumnzeu Însuşi.

După un post lung, denii desăvârşite, după spovedanie şi împărtăşania obişnuită, mâncarea din prima zi de Paşte ar fi trebuit să se preschimbe într-o  masă sfinţită. 

Ouăle roşii erau lovite cap în cap:

-         Hristos a înviat!

-Adevărat că a înviat!

Tradiţia deschidea astfel, drumul spre bucatele de ,,dulce,,.  Adulţii se bucurau. Eu plângeam, de data asta jeleam mielul, pe care îl hrănisem cu iarbă crudă şi acum, acum  îl vedeam sub formă de tocăniţă. Nici picată cu ceară nu aş fi gustat din bucatele delicioase. Mielul, doar fusese prietenul meu. Cel mai sincer. Şi eu … îl trădasem. Şi aşa, an de la an , mereu, până azi, când vine vorba de ,, masa de Paşte,,  nu m-am maturizat... încă. Nu mai plâng, doar deplâng soarta fiecărui Miel sacrificat spre bucuria omului ( a se citi: a stomacului). Sunt prozaică? Poate…

Dinspre satul meu se aud mieii plângând şi clopotele bâtând cu toate amintirile  de alădată.

-Hristos a înviat, oameni buni!

Melania Cuc - AGERO

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com