MIHAI EMINESCU - LUMINA CĂLĂTORIND

„Crepusculul unui trecut apus aruncă prin întunericul secolelor razele lui cele mai frumoase, şi noi, aginţii unei lumi viitoare, nu suntem decât reflesul său.” (M. Eminescu, Opere, vol. IX, p. 99)

Imaginea călătoriei luminii în Univers, chiar după ce sursa ei a încetat, constituie pentru D. Vatamaniuc unul dintre argumentele privitoare la unitatea operei eminesciene. În ultimul capitol, Organicitatea scrisului eminescian, din importanta carte Eminescu (publicată în seria „Universitas” a Editurii Minerva, Buc., 1988), el aduce în sprijin câteva exemple ale trecerii acestei imagini din manuscrise în poezie, sau din acestea în proza politică a publicisticii; se citează fragmente din manuscrisele 2276, 209-210; 2267, 164 v, din poeziile Muşat şi ursitorile; şi din editorialul („Observăm că unirea…”), publicat în Timpul, din 9 decembrie 1982. Şi exemple s-ar mai putea adăuga acestui argument, spre uimirea celor care nu pot să vadă unitatea edificiului eminescian tocmai în şi prin fragmentarismul acestuia.

La o privire retrospectivă asupra acestei imagini, a călătoriei luminii după ce steaua ei a pierit, ne ajută Perpessicius cu însemnările sale introductive pentru poema La steaua, publicată cu variantele sale în Ediţia naţională Eminescu (M. E., Opere III, pp. 310-326). Spectacolul este îngrijorător. Metaforic exprimându-ne, cei care au trecut pe lângă masa zeiască plină de bucate nu s-au putut abţine a nu le căuta sursa în grădinile pământeşti, sau chiar în propriile lor ogrăzi; şi aceasta, unii au făcut-o cu cea mai bună intenţie, cutremuraţi de miraculosul ospăţ. Poemei La steaua i-a fost pusă în discuţie, încă de la început, originalitatea. Poema a apărut în Convorbiri literare, XX, 9,  1 decembrie 1886. Cu o lună înainte de publicare. T. Maiorescu îi trimite poezia surorii sale, Emilia, la Iaşi, însoţind-o cu cuvintele: „Îţi trimit alăturare admirabila poezie nouă a lui Eminescu. Ideea este luată dintr-un discurs al meu; dar ce formă frumoasă” (Gh. T. Kirileanu, Maiorescu despre Eminescu, în  Mihai Eminescu, XII, 1941). Discursul presupus a fi izvor de inspiraţie a poetului este cel Despre hipnotism, ţinut la Ateneu, în 11 aprilie, 1882; iar cuvintele cu pricina, următoarele: „Se poate chiar ca Sirius să fi pierit; noi însă vom continua a-l vedea până la împlinirea celor 14 ani (cât face raza lui până la pământ) de la moartea sa, căci ultima lui figură va călători în spaţiu încă zecimi de ani. În realitate dar, în cazul acesta, noi n-am mai vedea pe Sirius, ci numai imaginea lui, numai un fel de stafie a depărtatului astru”. După zece ani, Ghiţă Pop publică articolul Eminescu şi Gottfried Keller în Convorbiri literare, XXX, I, 1 ianuarie 1896, semnalând cel dintâi „sursa”: poezia Der Stern a scriitorului german. El se întreabă dacă este „Plagiat? Identitate în asociaţiune de idei? sau reminiscenţă?” şi admite ultima variantă, considerând, totuşi, poema eminesciană „superioară poesiei lui Keller”. Mihail Dragomirescu se ocupă de câteva ori de acest „caz”, de fiecare dată rămânându-i convingerea: „Eminescu a prefăcut Steua, dându-i o strălucire şi o perfecţie, care întunecă cu desăvârşire originalul german” (În chestiunea Eminescu-Coşbuc, în Convorbiri literare, XXX, 2, 1 februarie 1896). O scrisoare a lui Panait Cerna, din 8 decembrie 1907 din München, către Maiorescu, mărturiseşte despre dezamăgirea la întâlnirea cu cele „câteva cântece de Keller”. I. M. Raşcu, după ce a întregit capitolul acestui motiv cu alţi şi alţi autori, pune – după Perpessicius – „problema originalităţii poeziei La steaua în adevăratul ei cadru”, adică, în cuvintele sale: „Asemănări în ceea ce priveşte tema stelei ce-a murit şi care totuşi încă străluceşte se găsesc între toate aceste poezii. Diferenţele intervin când e vorba de animat simbolul şi de precizat explicaţiile alegorice” (La steaua, în Îndreptar, I, 7 iulie 1930). Concluzia acestuia şi, fireşte, a celor de după, este că ne aflăm, cu acest motiv, în faţa unui „loc comun”, de circulaţie în poezia secolului trecut. Cât efort de cercetare al unei critici descriptive pentru a ajunge la o asemenea concluzie! Cât ocol al unei demonstraţii desfăşurată parcă sub ochiul ironic al poetului din Scrisoarea I !

Numai uitându-se această nevinovată alunecare critică, se poate deconspira cum acest „loc comun” devine cu adevărat loc comun, dar al operei eminesciene. Cercetătorul Perpessicius deschide calea, iar noul cercetător D. Vatamaniuc înaintează pe ea, căutând să arunce lumină întru caracterul unitar al operei. Perpessicius pare să supună infirmării o asemenea nevinovăţie a criticii, prin prezentarea „integrală” a poemei La steaua, în multipla sa desfăşurare pe variante. (Am ghilemetat termenul „integrală”, fiindcă – aşa cum demonstram pentru Glossa în Banchetul (Ed. Cartea Românească, Buc., 1984, pp. 274-280) – acest fapt este imposibil, graţie mişcării dialectice căreia i se supune opera eminesciană, de negare a oricărei determinaţii.) Cele mai multe variante ale acestei poeme se află, observă Perpessicius, aproximativ în anii 1881-1883, adică în perioada maximei deschideri a poetului către ştiinţe şi a căutărilor febrile în varii domenii ale cugetării omeneşti. De pildă, în astronomie. O mărturie ca aceea a începătorului în ziaristică, I. Găvănescul, venit la Bucureşti să-l întâlnească pe gazetarul de renume, este revelatoare: „cunoştea şi spunea, în cifre, distanţele dintre corpurile cereşti, între ele, şi depărtarea lor de pământ”. Perpessicius găseşte începutul poemei într-o strofă din Mss. 2279, 28, în vecinătatea fragmentelor Ce-ţi spun ei ţie mamă, când îţi răpesc copiii?, legat de răpirea Basarabiei şi a uneia din variantele poeziei Atât de fragedă, adică în jurul anilor 1878-1879. Deci, între un eveniment istoric şi altul erotic; între un moment obiectiv, social-istoric, şi altul subiectiv, individual. Ambele prezintă o obturare sau precaritate a prezentului, doar reflexul luminii din trecut este ceea ce ne relevă „steaua pierită” a prezentului. Totuşi, versurile acestea au sens luminos: „Sunt stele-n cer atât de departe / Încât ca raza-n ochi să ne ajungă / Trecură mii de ani pe cale lungă / A unei vremi ce-a fost numai odată”. Cele mai multe variante ale poemei, generate de căutările ştiinţifice ale poetului, sunt pe marginea extraselor şi notelor ştiinţifice din cele două manuscrise, numite chiar de poet, Fiziografie şi Fiziologie. Variantele A1, A2, A3 se găsesc în Mss. 2270, pe versoul filei 68, pe fila 69 şi pe versoul filei 70; varianta B, în Mss. 2270, pe versoul filei 72 şi pe filele 73 (+72); variantele C1, C2, în Mss. 2270, pe filele 162 (+162 v.) şi 163 – toate din perioada cca. 1882-1883; varianta C 3, în Mss. 2257 B, fila 72, din cca. 1883; o diversiunea contaminată de Luceafărul, în Mss. 2266, 20-21; varianta D. Album – Rira, din perioada cca. 1886. Colateralele din Mss. 2270, filele 73, 71 v., 163 v., 162 v., 72 v. – 73, fireşte, din perioada anterioară, cca. 1882-1883. În Mss 2270, între ff. 76 v. – 83 v. se află o serie de terţine, unele din Muşatin şi codrul, în care apare imaginea stelei ce-a murit. „Ca şi lumina ce în cer se sue / A unei stele de demult pierite: / El n-a fost când era, el e când nu e.” (M. E., Opere IV, pp. 468). De asemenea, o strofă se află alături cu versuri răzleţe din Mortua est şi Venere şi Madonă. Şi varianta D, cea mai cunoscută, apropiată de cea publicată în Convorbiri literare, o reproduce din Arhiva (XIII, 1902, p. 35), cu versiunea caligrafiată chiar de poet, în albumul Rirei.

 Să cităm doar două strofe din multele variante care s-au zbătut sub fruntea poetului, sărind pe diferite pagini înnegrite cu texte ştiinţifice: „La steaua care-a răsărit / E-o cale-atât de lungă, / Că mii de ani i-au trebuit / Luminii să ne-ajungă. // Poate de mult s-a stins în drum / În depărtări albastre, / Iar raza ei abia acum / Luci vederii noastre.” (M. E., Opere I, p. 234). Fără să analizăm, din perspectiva acestui motiv fiecare variantă cu subvariantele sale şi în corelaţia firească cu textele de fizică cu care vin în atingere, fie, la prima vedere, şi numai prin redactarea alăturată, să aducem două exemple din manuscrisele poetului. În Mss. 2276, 209-210, Eminescu, judecând procesul pe care îl ia o idee la trecerea prin popoare de vârste istorice diferite, la un popor tânăr, făcând „o revoluţie în toată natura lui intelectuală”, constată că „toate au astfel natura valului”, că toate se mişcă ondulatoriu. El are în vedere cele trei mişcări ondulatorii, cu dialectica lor ascunsă, care la nivelul adevărurilor fenomenologice iau chipul naturii valului. Aceste trei mişcări dau viaţă principiului cauzalităţii la toate nivelele ontologice. Se ştie că Eminescu şi-a instituit viziunea sa asupra istoriei pe principiul cauzalităţii, după cum mărturisea lui Negruzzi în scrisoarea din 6 februarie 1871, trimisă din Viena. Numai că între cauză şi efect, în cadrul acestor trei mişcări, de pildă, la nivelul istoriei, se interpun seturi întregi de alienări, de subiectivizări care obturează procesul obiectivării şi obiectualizării istorice. Mişcarea raţiunii pe sub acestea (şi a cauzalităţii) şi în ciuda acestora, plătind tribut chiar din inconsistenţa lor, Hegel o numea „viclenie a raţiunii”, iar poetul nostru şi-o lumina prin această metaforă, care îl ajută să descrie şi complementaritatea realităţilor ontologice cu relativismul inerent acesteia. El preia un exemplu din istorie, îi schimbă datele şi ne obligă să-l vedem în aceste condiţii revelatorii: „Să ne-nchipuim că Cezar ar fi trăit pe un pământ departe de noi ale cărui raze n-ajung la noi decât într-o mie de ani. Să ne-nchipuim că astăzi Brutus (î) l ucide şi noi ţinem ocheanul spre acea stea. Acum nu vedem nimic – abia peste o mie de ani am vedea ce în steaua x se petrece astăzi. Pe de altă parte să ne-nchipuim că oamenii din toţi corpii cereşti ţin ocheanele îndreptate spre noi, unii mai aproape, alţii mai departe. Şi Cezar azi cade de mâna lui Brutus. Cei din Lună ar vedea astăzi – cei mai de departe mâni, şi mai departe poimâni, în văile Universului peste o mie de ani. Raza care a căzut pe faţa lui murindă, călătoreşte în univers şi ajunge pe rând toate stelele infinitului şi miliarde de ani şi ani pe rând însă tragedia morţii lui Cezar se petrece mereu, fără sfârşit. Tragedia aceasta trăieşte, dar pururi într-un mediu nou. Pretutindeni ea este o clipă care nu este, devine, este, scade, nu este.” La nivelul istoriei, fiecare eveniment retrăişte într-un mediu nou, într-o nouă generaţie; orice cauză reverberează într-un mediu nou şi dă un nou efect. Iar mai departe, Eminescu şi-a notat: „Sufletul trebuie tratat ca pământul, să i se dea ce-i trebuie spre a fi productiv, ideea ca seminţe.” Echivalenţele sunt limpezi acum: sufletul este „ideea ca seminţe”, este „cauza”, este „lumina”, care, în călătoria sa, trebuie să găsească acel mediu nou, pregătit şi „tratat ca pământul”, „un popor tânăr”, pentru ca acest suflet să devină productiv, pentru ca lumina să strălucească, să devină prezentă. Altfel nu se poate manifesta, nu se poate înregistra decât steaua pierită. „Viaţa mea curge uitând izvorul” a scris el în Amicului F. I., încă din 1868. Chiar dacă izvorul s-a uitat, „steaua a pierit”, viaţa, lumina trebuie să curgă, să călătorească; orice pierdere a „vieţii”, a „luminii” duce la extincţiune şi stingere. În Mss. 2267, 164 v. el notează: „Un atom nu se pierde în natură. O stea s-a stins şi lumina ei – ca efect al existenţei – călătoreşte mii de ani pentru a ajunge la ochiul nostru. O vibraţiune nu se pierde şi diferenţa dintre a/a şi a/10 să o fi pierdut?” Eminescu aplică principiul conservării energiei din lumea fizică, exemplifică prin călătoria luminii, deşi steaua s-a stins, în existenţa socială, chiar în lumea economiei politice, între „valoarea unui obiect” care trebuie să fie „egală cu cheltuiala lui de reproducţiune…”. Iată, adevăruri exacte, categorice îşi găsesc corelatul în diferite realităţi ontologice şi, conform exigenţei eminesciene, este firesc ca ele să-şi găsească un corelat fenomenologic şi în realitatea artistică, în poema La steaua, de pildă. Şi invers: adevăruri artistice, „de perspectivă”, cum zice el undeva, nu puteau î-şi găsească decât un corelat de ordine mecanic-matematică, şi nicidecum vreo „sursă” în poeme de aiurea.

Dar să mai completăm imaginea luminii călătorind cu aplicaţie la realitatea istorică: „Precum lumina unor stele ce s-au stins de mult – scrie Eminescu în editorialul („Observăm că unirea…”), din Timpul, 9 decembrie 1882 – călătoreşte încă în Univers, încât raza ajunge ochiului nostru într-un timp în care steaua ce-a revărsat-o nu mai există, astfel din zarea trecutului mai ajunge o rază de glorie până la noi, pe când cauza acestei străluciri, tăria sufletească, credinţa, abnegaţiunea nu mai sunt. Degeaba piticii moderni ar îmbrăca zalele lor mâncate de rugină dacă nu pot umplea sufletele cu smerenia şi credinţa celor vechi.” (M. E., Opere XIII, p. 237). „Cauza acestei străluciri”, „tăria sufletească” sunt sursa luminii ce călătoreşte prin Univers, în cazul de faţă, prin universul istoric. Lumina călătorind din „epoca de aur” voievodală spre prezentul său, în care, datorită precarităţilor aduse de formalismul şi subiectivismul istoric, abia mai poate să fie un slab reflex pentru o întreagă generaţie; lumina aceasta pornită din trecut este o dreaptă măsură, un punct de referinţă, un reazem moral al fiinţei istorice. Şi Eminescu ne-o arată sporită, în dimensiunile ei maxime; prin el lumina se manifestă, dând orizont fiinţării noastre. În acest trecut de aur se află stelele fixe ale poporului român, care emană lumină călăuzitoare. Una dintre acestea este Ştefan cel Mare. Nu este aici locul să amintim rolul pe care l-a jucat evocarea acestei personalităţi istorice în biografia spirituală a poetului, întru conceperea unitară a istoriei românilor. Să subliniem doar faptul că Eminescu este sufletul Sărbătoririi de la Putna, din vara anului 1871, care a strâns sub simbolul lui Ştefan cel Mare tot ceea ce în epocă a fost simţire românească. Lumina lui Ştefan cel Mare o face să se manifeste; opera pe care şi-o începe – să se umple de lumina istoriei noastre. Nu aiurea trebuie căutată „sursa” poemei La steaua, ci în organicitatea universului său. Iată ce-i scrie tânărul poet lui Dumitru Brătianu, cu ocazia pregătirii acelei sărbătoriri: „Crepusculul unui trecut apus aruncă prin, întunericul secolelor, razele lui cele mai frumoase, şi noi, aginţii unei lumi viitoare, nu suntem decât reflesul său.” Nu întâmplător sub acest simbol şi cu acest motiv se încheie opera eminesciană. Ultimele trei articole, scrise înaintea declanşării crizei spirituale, sunt tot despre Ştefan cel Mare, cu ocazia dezvelirii statuii acestuia la Iaşi, unde piticii epocii au căutat să profite din gloria Voievodului. Cuvintele poetului, în aceste condiţii, devin fulgerătoare. În destinul său se închidea un cerc. „Tu, ale cărui raze ajung până la noi ca şi acelea ale unui soare ce de mult s-a stins – scrie el în editorialul („Serbarea guvernamentală…”), în Timpul, din 18 iunie 1883 –, dar a cărui lumină călătoreşte încă mii de ani prin univers după stingerea lui; tu, care însuţi nemuritor, ai crezut în nemurire şi lumină din lumină, ai crezut în Dumnezeul luminii, s-asculţi pe aceşti oameni incapabili de adevăr şi de dreptate, pe aceşti traficanţi de credinţe şi de simţiri?” (M. E., Opere XIII, p. 317).

Abia aici, de la altitudinea istorică, se surprinde şi concepţia eminesciană asupra existenţei umane, asupra omului. Omul ca rezultat al luminii, „gheme de lumină”, acea rază care se învălătuceşte ca pe un mosor, cum zice el undeva, obţinând o nouă mişcare rotatorie, împlineşte dialectica geneză a fiinţei umane. Lumina călătorind prin Univers generează universuri umane. De la acest nivel se poate observa că, în edificiul eminescian, nu este nimic întâmplător: lumina călătorind şi generând viaţă, fiind chiar un loc comun al acestuia. Dar ce loc comun!

Dumitru VELEA

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com