Acasă se întoarce şi Mihai Zamfir, de astă dată romancierul, nu criticul literar, după un lung parcurs sinuos prin labirinturile culturii. O astfel de carte, ce vede lumina tiparului în 1992, nu ar fi avut nici cea mai mică şansă să apară înainte de 1989 din cauza subiectelor tabu pe care le conţine: demolările barbare din epoca Ceauşescu (acţiunea romanului e plasată în 1983), drama nefericiţilor care au avut neşansa de a sta, cu locuinţă cu tot, în calea planurilor megalomane ale dictatorului, proprietatea privată, fascinaţia scriitorului pentru perioada interbelică (moment de maximă înflorire a societăţii româneşti moderne), emigrarea, relaţiile extraconjugale. Pentru personajul narator, de profesie inginer proiectant, adevăratul „acasă” încetează să mai existe odată ce-l loveşte drama dezrădăcinării, a strămutării forţate de la casă, rasă de pe faţa pământului de buldozerele regimului comunist, în goana-i aberantă de a ciopârţi, cu o ură furibundă, faţa Bucureştiului de odinioară, la bloc, parte a unui plan diabolic orchestrat „de sus”, de uniformizare şi control, de intimidare şi de depersonalizare, de ştergere brutală a legăturilor cu trecutul. Cartea debutează sumbru (la fel fiind întreg mesajul ei), cu un drum al personajului (urmat de ieşirea la lumină dintr-o gură de metrou), într-o ternă zi de toamnă, din Cotroceni în Balta Albă, pentru a-şi vizita mama singură şi bolnavă, exilată de autorităţi  într-o garsonieră insalubră şi îngustă, ridicată, culmea cinismului şi a barbariei, în cartierul unde cândva se înălţa, în toată-i splendoarea, casa lor veche, boierească, de pe malul lacului. Odată cu zidurile care se năruiseră ca un castel de cărţi de joc, se pulverizase speranţa, căldura unui cămin, se făcuseră una cu pământul destine care, dintr-o dată, nu-şi mai găsesc rostul. Ceea ce rămâne în urmă, pe lângă multă suferinţă şi frustrări, sunt amintirile-martor, fotografiile de familie, piesele descompletate de mobilier înghesuite acum într-un ungher, care, la o simplă mângâiere, declanşează fluxul memoriei. În rest, un acut sentiment al suspendării, al pierderii rădăcinilor şi al reperelor, al bântuiriii într-o lume devenită dintr-odată ostilă, meschină şi agresivă, într-o teribilă criză şi foame de spaţiu. În ciuda năpastei, a furiei demolatoare abătută asupra familiei naratorului şi a atâtor şi-atâtor alţi oameni nevinovaţi (despre care azi nu se mai spune nimic), ei îşi privesc destinul cu stoicism, nu se lamentează, nu recurg la gesturi extreme. Rămân demni, verticali, îşi macină suferinţa în intimidate, nevăzuţi şi neştiuţi de nimeni.

Ca o formă de protest, de refuz, dar şi ca frică nemărturisită de a mai păşi în afară, într-o lume care a trădat-o din punct de vedere moral (vezi aici lipsa de reacţie a societăţii civile în faţa barbariei ceauşiste), mama naratorului ridică simbolic podul de la mal, refuzând să-şi mai părăsească garsoniera-chilie, să mai comunice cu exteriorul, consolându-se cu rugăciunile către Dumnezeu, cu    zilele-ritual de marţi şi de vineri când fiul o vizitează şi se refugiază împreună în amintiri. De la moartea mătuşii Lizica, cu care bătrâna împărţise dezumanizantul cub de beton, drama acesteia din urmă se amplifică, lucru pe care-l ascunde însă cu discreţie, o anumită decenţă a suferinţei caracterizând-o. Paradoxal, ea e cea care-l încurajează pe fiu, vidat în întregime de elanul vital, cea care-i inoculează ideea că viaţa merită trăită, însă nu oricum, chiar şi în situaţii-limită.

„Mama e bătrână şi bolnavă. Sunt un copil făcut la bătrâneţe, rătăcit pe lume din întâmplare: s-ar fi putut tot aşa de bine ca nimic să nu fi avut loc.” (p.9-10) Stilul confesiv adoptat de narator e încărcat de nostalgie, adevărată piatră de moară, fapt care trădează un om vulnerat şi vulnerabil, sentimental şi deopotrivă neputincios în a-şi exprima trăirile, neîmplinirile, furiile şi pasiunile, incapabil de a se elibera de hübris. El e tipul noncombativ, interiorizat, care se macină lăuntric şi care nu reuşeşte să se replieze în urma pierderii simbolice a centrului existenţial, nu reuşeşte să remedieze ruptura ce-l desparte de lume, deşi îi stăteau alături, cu dragoste, fiul Andrei şi soţia Sanda. Personaj schizoid, trăind sub pecetea răscrucii, al izolării voluntare, naratorul percepe ca vitale întâlnirile sale bisăptămânale cu propria mamă, un fel de preoteasă atemporală slujind pe ruinele unui templu şi el sustras timpului. Deşi „acasă” nu mai există demult, de când trupul simbolic al casei, intrat în moarte clinică, a fost deconectat de la „aparatul” numit realitate, mama poartă pecetea lui „acasă”, e singura mărturie vie a unui trecut care pare să i se refuze sistematic naratorului. În        garsoniera-chilie, oază, dar şi topos al penitenţei, centru spiritual de mici dimensiuni, naratorul se reechilibrează pentru un anumit timp, prinde curaj în a-şi revedea filmul vieţii, redevine pruncul călăuzit prin mistere de prezenţa maternă. O lume în crepuscul, ireală, de basm, i se derulează cu viteză ameţitoare prin faţa ochilor în momentul în care, cu un pahar de băutură, o ceaşcă de cafea şi cu o ţigară fină la îndemână, deschide cu mâini tremurânde albumul, piesă de bază din averea familiei: mama şi tatăl la vremea juneţii, înaintea căsătoriei, fericiţi, luminoşi şi frumoşi, căsătoria părinţilor la mănăstirea Cheia, bunicul dinspre mamă, veteran de război, mort imediat după încheierea ostilităţilor din cauza unei răni la stomac dobândită pe frontul de la Mărăşeşti, unchiul Nicu, fratele tatei, tanti Matilda, verii Fănică şi Alexăndrel, nenea Sandu, tanti Lizica, tanti Eleonora, bunica Sultana, străbunica Anişoara, „Fetele de la Buzău” (p.27), Emilia şi Lucica, verişoarele mamei. Lângă cei imortalizaţi, multe fotografii „neutre”, cu casa inaugurată la 1926, între timp dispărută, multe locuri albe, cu fotografii-lipsă din care s-a păstrat doar conturul şi care par să se renege pe ele însele, să pună la îndoială o realitate care pare să fi existat şi nu aievea: „S-a dus şi poza asta, s-a dus! Unde dispar toate?” (p.24) Chiar dacă recunoaşte toate personajele din album, dispărute şi ele fără urmă în neant, naratorul, redevenit pentru câteva momente copil, simte nevoia ca mama să-i ex-plice, să-i arate şi să-i po-vestească, să-l călăuzească, asemenea Ariadnei, pe firul amintirilor. E o formă mascată, reciprocă, de terapie şi în acelaşi timp un testament spiritual al mamei către fiu.

Tot ceea ce-l înconjoară pe narator în garsoniera cu miros de levănţică poartă amprenta unor fapte ce i-au marcat existenţa şi care l-au avut ca protagonist. Ca şi legendarul Midas care prefăcea în aur tot ce atingea, naratorul preschimbă în amintire fiecare piesă de mobilier pe care o mângâie delicat şi pătruns de emoţie, fiecare obiect care-i intră sub incidenţa privirii. Sunt semne ale unei bunăstări şi împăcări cu sinele apuse, ale unui stil de viaţă aristocrat, decadent, duşmanul de clasă al ideologiei comuniste, ale unei aşezări întru fiinţă, care inspiră respect, admiraţie, încredere profundă: resturile unui salon altădată fastuos, cele trei ceşti Rosenthal de cafea rămase dintr-un întreg set, amintind de eleganta vitrină cu porţelanuri a familiei, şifonierul stil, pendula ce macină impasibilă timpul şi numără clipele celor ce urmează a fi demolaţi, fotoliile, „măsuţa cu încrustaţii de sidef” (p.13), pe care se desfăşura ritualul zilnic al ceaiului, „comoda-servantă fals florentină, oglinda veneţiană” (p.13): „Ca şi mine, mobilele par venite în vizită. Mă uit la ele şi văd harta în relief a unei ţări care a încetat să existe” (p.13).

„Mama e înţeleaptă şi s-a resemnat destul de repede” (p.12), ceea ce nu înseamnă nicidecum uitarea, ci mai degrabă o formă de protecţie, un om călit în focurile vieţii (a se vedea drama refugiului trăit de mamă la vremea tinereţii). Deşi nu agreează alcoolul şi ţigara, bătrâna doamnă îi permite fiului ei să se desfăşoare în voie în propria-i casă, şi asta numai pentru a-l avea aproape pentru câteva ore. Între cei doi există o relaţie specială, care, asemenea amintirilor, nu poate fi „demolată” de nicio ideologie, de niciun regim politic. Şi mai e relaţia mamei cu natura, pe care nimeni nu i-o poate confisca, felul în care aceasta ştie să desluşească şi să tălmăcească semnele naturii, să privească şi să înţeleagă tot ce o înconjoară (de unde resemnarea în faţa problemelor „profane”): „În faţa blocului au rămas cireşi, caişi, tufe de trandafir şi liliac, mai mulţi tei, un nuc imens, gros şi bătrân, podoaba curţii pe locul căreia s-a înălţat apoi blocul. La fereastră, mama e la curent cu trecerea anotimpurilor; ştie dacă primăvara va fi timpurie (după apariţia mugurilor de cais), dacă toamna va dura mult (după ritmul florilor de trandafir), dacă iarna va fi grea (după viteza căderii frunzelor). Dar mai ales, ştie cum va fi anul în totalitatea lui, pentru că pândeşte viaţa secretă a florilor de gheaţă din ghivece, a muşcatelor şi a cactuşilor de pe vechea noastră jardinieră, mutaţi acum pe pervazul ferestrelor.” (p.15-16)

Desele reveniri ale naratorului în preajma „zeiţei”-mame, unde se simte „acasă”, au şi un caracter pedagogic, paideic: pe marginea fotografiilor care dor, acesta învaţă din povestirile bătrânei cum să-i (re)cunoască mai bine pe cei trecuţi la cele veşnice. E o încercare simbolică de recuperare, de compensare, de punere într-o altă lumină, dar şi o îndatorire de onoare faţă de înaintaşi. Astfel, naratorul îşi cunoaşte mai bine tatăl, retras discret din viaţă la cincizeci şi cinci de ani, fost profesor de liceu, pasionat de călătorii, ia contact cu condiţiile paupere în care acesta trăise până să întemeieze o familie (camera de pe strada Zorilor, în apropierea Căii Moşilor, închiriată de acesta de la magistratul Alimăşteanu fusese demolată şi ea), îşi redescoperă mătuşile pe linie maternă, ce avuseseră saga lor de aristocrate în Buzăul de altădată, revede cu ochii minţii podgoriile de la Vâlcov, conacul lui Amzulescu, victimă a comuniştilor, reface portrete şi geografii imaginare. Impresia puternică de farsă pe care-o trăieşte naratorul, că personajele recuperate din negura istoriei sunt omniprezente, se degajă şi din teancul de vederi legat cu o panglică albastră, pe care semnează, în diferite ocazii, „nenea Fănel, globe-trotter-ul familiei” (p.29), nenea Vasilică, tanti Măndica, misterioasa Lenuţa, prietena de tinereţe a mamei. Din poze şi din vederi, naratorul reconstituie un puzzle existenţial. Cum fiecare deschidere de album e urmată inevitabil de o închidere a lui, actul se produce de fiecare dată cu un suspin melancolic din partea naratorului, e perceput ca o rupere a vrajei, ca un abandon (temporar) al celor fixaţi de memoria fotografică şi care par să-şi revendice dreptul la intimitate: „Închid albumul. Ce a urmat se află dincolo de coperţile groase, culoare tabac, umflate şi solzoase, decupate parcă în carapacea unei broaşte ţestoase.” (p.31)

Un altfel de „acasă”, la fel de străin, de impersonal şi de rece, se declanşează în momentul în care naratorul, ezitând, ia în mână un alt album, cel cu fotografii personale, ce-l înfăţişează in statu crescendi, din copilărie şi până la maturitate, sufocat de iubirea familiei revărsată asupra sa ca un torent, dar din păcate, nu se mai recunoaşte. La vederea propriului eu patinat de timp, primul gest e acela de autonegare, de nonidentificare, de respingere brutală, de dezertare în faţa evidenţelor: „Nu mă recunosc deloc în copilaşul cu şosete căzute, în fiinţa infimă cu ochi mult prea mari, ochi de om matur, ce privesc alintat şi teatral spre aparat. Mai ales în poza asta, lângă cişmea; nu e de mirare că mă detest la vârsta asta: un asemenea aer fals n-am mai văzut la nimeni. Va trebui să suport albumul ce-mi este dedicat, să mă martirizez privindu-mă.” (p.31)  

Ceea ce echivalase în copilărie cu o descoperire fenomenală, cu o fascinantă lume-spectacol, acum, la maturitate, naratorului nu-i mai spune nimic, semn al unei abrutizări ce survine odată cu vârsta: „puloverul bleu cu doi pui brodaţi pe el” (p.32), imaginea vecinei Otilia moartă la paisprezece ani de scarlatină, întrebările naive ale copilului-narator despre moarte-viaţă. Indiferent însă de conţinutul amintirilor, simpla lor percepţie îi provoacă personajului un uşor vertij, venit din lumea de „dincolo” a fotografiilor cu intenţia de a-l absoarbe, de  a-l „sustrage” lumii reale, rea, în care trăia. Cu fiecare excurs în memorie, echivalent cu trecerea a tot atâtea praguri, cu pătrunderea, mai mult sau mai puţin frauduloasă, în străine încăperi, fiinţa naratorului se simte împuţinată, şubrezită, în derivă. De aceea, după părăsirea albumelor şi a garsonierei-chilii, el absoarbe cu nesaţ aerul de afară, merge un timp împleticit şi fără de ţintă pentru a se reintegra în realitatea imediată.

Oricât de narcotic ar fi efectul amintirilor şi al fotografiilor, naratorul nu poate face abstracţie de crudul adevăr că „acasă” a încetat să mai existe din secunda în care prima bilă  enormă de oţel, dirijată de un excavator gigant, a muşcat nemiloasă din zidurile casei părinteşti, considerată până atunci inexpugnabilă, „nu departe de malul lacului, în mahalaua încărcată de grădini dintre Floreasca şi lacul Tei.” (p.40) Trauma abătută asupra sa la vederea cumplitului sacrilegiu nu are leac. Odată cu casa, dispare sub moloz un întreg univers, un Bucureşti arhaic ce a rivalizat în illo tempore cu Parisul, o geografie sinistră se instaurează în locul patriarhalei atmosfere de viaţă la ţară de la periferia Capitalei: „M-am născut într-o casă construită pentru sute de ani. În ea se născuse bunicul, după ce străbunicul, venit aici din cealaltă parte a oraşului, din Şoseaua Iancului, o ridicase în prima ei formă. Prin o mie nouă sute douăzeci şi ceva, un arhitect inteligent şi-a dat seama că poate profita de vechea clădire negustorească belle ẻpoque şi a transformat-o după gustul vremii: i-a înălţat cu trei trepte pridvorul de la intrare, pentru a pune în valoare colonadele de o parte şi de alta a scării, a construit un pod-mansardă cu lanterne elegante, o marchiză pentru intrarea de pe latură şi i-a adăugat un corp nou, în fund, unit cu casa bătrânească. Vitraliile colorate ale marchizei, ce păreau frumoase, probabil, la 1920 ajunseseră pentru mine doar curioase şi înduioşătoare: nu mai pot vedea nicăieri marchize de sticlă colorată fără să-mi tresalte inima.” (p.40-41)

Asemenea stilului architectonic ce a conferit nota de rasă şi clasă vechii case boiereşti din mahalaua dâmboviţeană, stilul ornant aplicat arhitecturii textuale de către Mihai Zamfir seduce din primul moment. Măiestria artistului, perfecţiunea detaliului, tehnica aparatului foto de care acesta se foloseşte din plin reţinând cu lux de amănunte până şi cele mai nesemnificative lucruri care scapă unui neavizat, dau impresia de autentic, de palpabil, de topos paradisiac nezdruncinat de cataclism. Faptul că memoria naratorului e fabuloasă atunci când povesteşte despre un „acasă” fixat pentru totdeauna în conştiinţă, trădează o strânsă legătură a acestuia cu universul domestic în care şi-a petrecut mare parte din viaţă şi căruia îi datorează atâtea. Moartea lui „acasă” e văzută ca moartea unui prieten de-o viaţă, marchează profund şi definitiv, rupe nişte resorturi existenţiale care nu vor mai putea fi niciodată refăcute. Când moare o casă, moare un om, şi aşa se întâmplă şi cu naratorul, surpat interior, demolat sufleteşte, hăituit şi hăcuit de un destin potrivnic, care produce răni ce nu se mai cicatrizează:

„A căzut dărâmată acum nouă ani, la capătul unei primăveri timpurii (…)

Azi îmi pare bine că totul s-a petrecut atât de repede: în februarie, luna noroiului, un zvon de nenorocire; în martie, primii muguri pe crengi şi apariţia oamenilor cu privirea în pământ, care măsoară şi fotografiază; în aprilie, mutarea precipitată într-un cartier nou, unde până atunci nu pusesem piciorul; la sfârşitul lui aprilie – dărâmarea.

Ca şi omul, o casă moare cu încetul. La început, se face pe nesimţite gol în jurul ei, iarba şi tufişurile, redute de apărare, se pustiesc treptat, gonite de apropierea dezastrului. În locul curţii, un spaţiu neaşteptat, ca o lepră ce se apropie de ziduri. Singure, ele nu mai au mult de trăit. Casa priveşte pe stradă ca şi până acum, dar golul din jurul ei sapă pe faţadă primele cute de disperare. Apoi vin corbii. Sunt îmbrăcaţi în negru şi se ivesc nu se ştie de unde, atraşi de mirosul sigur al nenorocirii. Înainte, nu ştiai nimic despre existenţa acestor oameni care năvălesc pe neaşteptate. Ei iau faianţa şi teracotele sobelor, înşfacă parchetul pe care îl smulg cu lame ascuţite ascunse prin buzunare, demontează robinetele şi chiuvetele, iau în spate lămpile de prisos: la început le cer cu falsă umilinţă, apoi le smulg din mâinile nehotărâte. Preţul îl fixează tot ei. Îmbrăcaţi în negru, se plâng că sunt săraci, dar, când scot banii ca să plătească, manevrează teancuri de bancnote de grosimea a cel puţin zece mii de lei fiecare. Vorbesc între ei o limbă ciudată, jumătate ţigănească, jumătate o limbă slavă necunoscută, ca un jargon medieval al unei tagme secrete. La capătul străzii, îi aşteaptă camioane dubioase, închiriate pe bani grei, sub privirile unui miliţian somnoros care se face că nu vede nimic. Aşa cum s-au năpustit pe neaşteptate asupra casei, într-o dimineaţă, corbii dispar de parcă i-ar fi înghiţit pământul. E semnul sigur că a fost luat tot ceea ce avea un cât de mic preţ (…)

Peste încă o săptămână, apar milogii. Ei vor curăţa locul pe unde au trecut corbii. Sunt mai mulţi, sunt gălăgioşi şi veseli, copii, femei şi bătrâni, mai ales copii, care se zbenguie prin curte. Îi interesează lemnăria, tocurile uşilor, ramele ferestrelor, după ce le smulg, sunt gata să apuce orice –vitraliile marchizei, ceramica ornamentală de sub acoperiş, ligheanele, butoaiele dogite, scaunele de bucătărie. Poarta dinspre stradă, acum mereu dată de zid, dispare într-o noapte cu totul; diferenţa dintre curte şi stradă a încetat să mai existe. După o săptămână de hăituială, prin casa obosită mai circulă doar câţiva băieţaşi, ducând cu mândrie în mână câte un obiect ciudat, desperecheat, scos parcă dintr-un muzeu de vechituri. Se face iar linişte.” (p.42-45) Veritabil carnagiu, crudă barbarie, asemenea căsăpirii unui leviathan!

Scufundându-i-se „nava”, Ahab-ul narator naufragiază existenţial. Exilul său interior nu cunoaşte limite şi nici alinare. Relaţia pasageră a acestuia cu Maria, femie măritată, cu copil şi al cărei soţ alesese exilul peste Ocean, reprezintă întâlnirea dintre doi mari solitari, la fel de debusolaţi şi de zdrobiţi de ţârm de valurile vieţii. Deşi ţin unul la altul, amândoi se tem să mai iubească, să se mai încreadă în oameni, să mai spere, să fie fericiţi, să mai investească emoţional de teama unui eşec, îşi îneacă amărăciunea în vâlvătaia pornirilor sexuale arse rapid pe altarul iubirii profane. El nu-şi mai revine de pe urma traumei demolării, ea e derutată şi confuză, faţă-n faţă cu o dilemă: America sau despărţirea de soţ. Cât timp sunt împreună, naratorul şi Maria se amăgesc cu un surogat existenţial, caută un refugiu iluzoriu. Îmbolnăvirea bătrânei îl aduce pe narator în pragul panicii, perspectiva dezrădăcinării o bulversează pe tânăra greu adaptabilă la schimbări radicale. Cei doi naufragiaţi, stăpâniţi de „un dor fără de saţiu”, au însă o „insulă” comună salvatoare, numită Buzău, de care-i leagă puternice amintiri. Pentru narator, Buzăul înseamnă vacanţele din copilărie petrecute la conacul verişoarelor mamei, conac ras şi el de pe faţa pământului, Cartierul Liniştit, cu case elegante, construite la început de secol, ce respiră aerul unei lumi aşezate, ameninţată şi ea de spectrul extincţiei. Pentru Maria, Buzăul e oraşul părinţilor ei, decedaţi, locul unde şi-a desăvârşit educaţia, unde-i sunt prietenii şi deopotrivă amintirile. Călătoria naratorului în interes de serviciu în urbea cu pricina e o întoarcere metaforică în timp, o modalitate de a umple cu conţinut visele-obsesii care-l bântuie, însă Buzăul de-acum, atins şi el de pelagra urbanizării haotice, îl claustrează, i se refuză din momentul în care coboară pe peronul gării: cafeneaua, terasa şi Anticariatul au lacăte pe porţi, strada Salcâmului şi Cartierul Liniştit sunt invadate de zgomote infernale produse de utilaje şi de picamere în acţiune, biserica Sf. Vasile are uşile ferecate (semn că Dumnezeu şi-a întors faţa de la lume), parcul Crâng şi somptuoasa clădire a Primăriei sunt sufocate de oribile cuburi de beton, liceul pedagogic al Mariei pare să-şi fi şters din memorie urmele trecerii ei pe-acolo, văduvind-o la rându-i de semnificaţia lui „acasă”. Simbolic, Buzăul e pe punctul de a fi înghiţit de Cimitirul Luncuşoara pe care acesta îl conţine, iar orice încercare de resuscitare a sa e sortită eşecului.

„Îmi promit să mă schimb, şi numai în bine. Voi avea mai multă grijă de mama, n-am s-o mai las niciodată cu frigiderul gol, nu-mi voi mai drămui timpul la vizite, n-am să mă mai enervez niciodată, iar într-o după amiază (…) îi voi explica ce a însemnat prezenţa ei perpetuă pentru mine. Îmi promit să am curajul pe care nu l-am avut niciodată.” (p.180-181), promisiune pe care, din păcate, naratorul nu o va onora niciodată: moartea mamei, dispariţia ultimului semn al existenţei lui  „acasă”, îi va acutiza nostalgia. Refuză să-şi mai amintească, să mai povestească, fiindcă odată cu pierderea mamei nimic nu mai are sens, nimic nu mai prezintă importanţă. Despărţirea de Maria se produce fără vorbe mari, fără jurăminte şi promisiuni deşarte, în vreme ce furia comuniştilor de a demola Bucureştiul răbufneşte cu o şi mai mare intensitate, conturând geografia unor drame sociale inimaginabile. Cu sufletul răstignit pe imaginarele paturi procustiene, Maria dispare felin din viaţa naratorului la fel de misterios cum s-a strecurat, decizând să-şi părăsească definitiv ţara natală, dar pentru ea, America nu va reprezenta nicicând „pământul Făgăduinţei”: privitul înapoi peste umăr o va urmări toată viaţa.

„Când se termină o poveste? Atunci când te hotărăşti să-i pui punct. Povestea despre mama şi despre mine am început-o într-o după-amiază strălucitoare de septembrie, aş vrea s-o sfârşesc într-o zi la fel de frumoasă.  Într-o asemenea zi aş vrea să scriu ultima frază şi să pun punctul final, cu regret şi uşurare.” (p.217), lucru pe care naratorul şi deopotrivă scriitorul îl fac după iluzoriul popas între paginile protectoare ale cărţii-casă.