MIRACOLELE CĂLĂTORIEI POETULUI

SPRE SINE ÎNSUŞI

Nicolae Dragoş

Călător prin lumea cuvintelor devotate ritmurilor legănătoare, tânărul poet din Gorj, Alensis De Nobilis, se află, iată, la cea de-a treia aventură lirică, aşezată între coperţile unei cărţi.Noul său volum de versuri, Agonia Fiinţei, se adaugă fericit celor ce l-au precedat, Suferinţa Stelelor (1998) şi  Axis Mundi (2009), confirmând o vocaţie şi aducând noi pagini ce-l înfăţişează consecvent cu sine, încrezător în steaua sa. Dacă, printr-un miracol, timpul s-ar fi putut reîntoarce spre trecut şi i-ar fi fost dat poetului să-şi citească versurile la capătul secolului al XIX-lea, în cenaclul marelui şi multă vreme nedreptăţitului Al. Macedonski, nu încape îndoială că maestrul ar fi fost încântat de sonorităţile, de armoniile rezultate din potrivirea cuvintelor în ritmuri ce strâng, în unduitoarele lor cărări, sugestiile unor năzuitoare călătorii menite apropierii de absolut. Locuitor, prin cuvinte, al unor spaţii de puritate, căutând a se cunoaşte pe sine spre a se mărturisi şi încredinţa lumii, poetul se abandonează reveriilor cutezătoare, se lasă învăluit în odăjdiile unei naturi misterioase, învecinându-se cu stelele, ce iau uneori culoarea antracitului, parcă spre a-şi avertiza contemporanii asupra efemerităţii fiinţei în raport cu eternitatea, cu nemărginirile cosmice.

Metaforele sale, ce poartă ca nişte nave astrale confesiunile şi meditaţiile tulburătoare ale unei fiinţe neliniştite, ce aspiră spre trăirile unor certitudini visate, dar nu se pot desprinde din teroarea predestinării pentru o existenţă limitată în timp, sunt ele însele argumente ale asumării -spre a se exprima liric- a instrumentelor, a recuzitei poeziei romanticilor şi simboliştilor de altădată, rezultând din aceasta un farmec special, o stranie impresie, citindu-i versurile, că eşti plonjat, deodată, într-un trecut zidit din nostalgii şi într-un viitor pândit de mesaje şi semne premonitorii. Până şi dragostea, acest sentiment împodobit cu aură de nimic egalată, se arată a fi, într-o atare viziune, narcotizată, smulgându-i îndurerate strigăte de avertisment : ’’Ţi-e dragostea un fel de heroină / Şi-mi iau cu tine pe-nserare doza ;/ Urcă spre ceruri fumuri de lumină,/ Eu urlu luna care-mi dă psihoza.’’ Nimic nu se arată a da semne de stabilitate, a se sprijini pe coloanele ferme ale certitudinilor.Totul se subordonează stării de agonie prin care, paradoxal, fiinţa se redescoperă, relativitatea existenţei îngăduindu-i poetului spectaculoase revelaţii, trăitor fiind într-un spaţiu, deopotrivă real şi imaginar, unde ’’în freamăt negru se topeşte zarea’’ şi, revoltat, se descoperă torturat de chemarea ’’ de a scăpa din gheară de destin’’.  Aspiraţie iluzorie, luciferică aş spune, sprijinită totuşi de credinţa că fiinţa ’’ călită în trăiri rupestre’’ , răscolită ’’ în rugă de-nfloriri ancestre’’ merită a se decide spre gestul înlăturării sechestrelor puse pe înveşnicirea în care este doar o fantasmă, pentru că se consideră îndreptăţit (sau dator) de ’’ nuntirea sacră ’’ să ceară ’’clipei prime’’ dreptul de a ’’respira pe creste’’ şi să devină ’’ prin iluminare, mireasmă ’’.

Acestui zbor magic, de identificat în năzuinţele liricilor romantici, i se încredinţează, chiar dacă scepticismul neizbânzii nu-l ocoleşte : ’’ Voi aştepta şi astăzi minunea ca să vină,/ În răstigniri de raze, pe ochi întors de mort,/ Iar când, tăcut ca piatra, mă vei găsi la cină,/ O să-ţi arăt cum steaua se stinge în avort.’’ Într-un fel, poetul oficiază un vast ritual de iniţiere, de pregătire minuţioasă pentru întâmpinarea demnă a clipei ultime, revolta faţă de refuzul logodirii fiinţei cu veşnicia fiind înlocuită nu prin resemnarea învinsului, ci prin acceptarea cu înţelepciune a destinului :’’ Cu şoapte-or să te cheme divinele miraje/ În pârguirea sacră creând implozii ; iară,/ Străfulgerări în noapte ca-n tragice melanje/ Îţi vor străpunge trupul, fiinţa să îţi ceară// Şi, răsucit de zborul ce-o clipă te ridică,/ Trăieşti dumnezeirea în vis ca pe-o durere,/ Tu vei simţi în haos că, dac-ai fi furnică,/ Nu ai cunoaşte visu-n delir, ci în tăcere.’’ Împărţindu-se, ’’ca-n fisiunea nucleară’’, în suflet şi în trup, ştiindu-şi fiinţa abandonată (predestinată) unei permanente dedublări, într-o continuă pendulare (între a fi şi a nu fi ) ştie că are de ales doar gestul eliberator îngăduit numai celor ce ştiu să devină din învinşi învingători :’’ Mă fulgeră-n necunoscut/ Răstimpuri de înfiorare,/ Să iau din nou, cu împrumut/ Aura novei călătoare,/ Transfigurându-mă, din lut,/ Într-o lumină orbitoare/’’. Sub asemenea auspicii îşi imaginează şi îşi trăieşte poetul Alensis De Nobilis călătoria spre sine însuşi, spre cosmosul fiinţial, gândit în armonie şi confruntare meditativă cu tainele universului în a cărui alcătuire ca fiinţă trecătoare omul este doar o clipă.Dar cât de încăpătoare !

Versurile acestei noi cărţi de poezie prin care, continuându-se, se îmbogăţesc rodnic meditaţiile din volumele ce au precedat-o, mărturisesc şi confirmă o vocaţie lirică incontestabilă, propun, dintr-o perspectivă nouă şi în reformulări metaforice memorabile, surprinzătoare, o călătorie tulburătoare a omului spre sine însuşi, spre misterioasele taine existenţiale ; sunt mărturiile escaladării unor noi trepte în împlinirea destinului liric al unui autor ce se încolonează conştient, prin viziune şi modalităţi metaforice, în rândul unor iluştri precursori, ca un original şi profund poet neoromantic şi neosimbolist, sfidând modele dar preţuind şi respectând tradiţiile mereu vii ale poeziei adevărate.

Nicolae Dragoş

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com