CARMEN TANIA GRIGORE - Anglia

Miracolul întâlnirii cu fiica lui Constantin Noica

Venită în Anglia deja de un an de zile, mă simțeam dezrădăcinată, autoexilată cumva într-o lume care, deși mă acceptase ușor, mă sfredelea cu amarul gust al înstrăinării. Presimțeam mereu că ceva trebuia să mi se întâmple. Dumnezeu mă adusese în acest ținut depărtat de agitația zdrobitoare a marilor orașe cu un scop anume. Rabdare, îmi spuneam neîncetat, ai răbdare și vei ajunge să cunoști,s ă afli de ce. La o vreme, în căminul de bătrâni unde lucram, s-a instalat o bătrânică ce îmi amintea într-un fel de Sfânta Vineri, așa cum îmi apăruse cu ani în urmă într-un vis cu nuanțe profetice. Vis în care alergam înfricoșată printr-o pădure adâncită în ceață și deodată, într-o fantă de lumină, am descoperit o căsuță ca de turtă dulce, la ușa căreia am bătut cerând ajutor. În prag a apărut o bătrânică desprinsă parcă dintr-o frescă bisericească. Eu sunt Sfânta Vineri, mi-a zis. Sunt aici ca să te ajut! Și dăruindu-mi un cal transparent de alb, m-am aruncat pe el și m-am făcut nevăzută. M-am trezit din acel vis cu o mare bucurie,luminată de o pace interioară aparte, în care sfârâia un abur al unei speranțe neștiute... De ce Sfănta Vineri? - m-am întrebat atunci; probabil pentru că eu m-am născut vinerea și de asemenea, din punct de vedere zodiacal mă aflu sub influența benefică a planetei Venus, care guvernează ziua de vineri. Bătrâna care abia se instalase în cămin avea înfățișarea acelei Sf. Vineri și... nu avea un cal alb, dar avea o cățelușă albă, albă și pufoasă. Nu am gândit atunci că acestea pot fi niște semne. Destul de repede, ca o adiere de păpădie, s-a stabilit o relație aparte între noi, de o dulce afinitate sufletească.

Bătrâna parcă suferea pentru mine, aflând ca nu cunoscosem încă nici-o altă persoană din România (poate și datorită faptului că trăise și ea cândva acest sentiment apăsător de înstrăinare, urmându-și soțul, fost atașat diplomatic într-o țară arabă). Într-una din zile m-a întâmpinat cu o surpriză:

- Uite, îmi zice, am descoperit că o prietenă a mea are un nepot casătorit cu o româncă, iată numărul lor de telefon. Ar fi încântați să îi suni, să vă cunoașteți. I-am sărutat mâna, gest care a înlăcrimat-o. Și pe mine la fel. Să fii într-o țară străină și să vezi că cineva se îngrijește de neliniștea ta, iată lucrarea lui Dumnezeu. M-a mângâiat ușor pe mână. Știam! Era atingerea din vis, a Sf. Vineri! (după alte câteva luni, bătrâna s-a mutat la alt cămin, ca și cum își îndeplinise misiunea și trebuia să își continue drumul, spre a ajuta alte suflete aflate în derivă).

Am sunat chiar a doua zi familia respectivă, invitându-o la o cafea; un cuplu frumos, o tânără din Făgăraș, căsătorită de doi ani cu un fermier englez. Iradiau de fericire, dovadă cum creștinătatea  dă limpezime de chihlimbar existenței. M-a impresionat faptul că englezul vorbea destul de bine românește. Mi-a spus că a luat câteva lecții cu mult înainte de căsătorie, de la o doamnă născută în România, dar stabilită în Anglia încă din copilarie. Entuziasmată, soția lui, romănca, adaugă: „E vorba de doamna Alexandra Noica, fiica lui Constantin Noica!” Am încremenit, am crezut că nu aud bine! Ceva înlăuntrul meu declanșase o zarvă de albine.

 -Te rog, am spus prietenei pe care abia o cunoscusem, mi-aș dori tare mult să o întâlnesc și eu!  Tremuram! Încă din tinerețe citisem din scrierile marelui filozof și emoția avută atunci s-a înșurubat ca un ecou în mine, dăinuind peste atâția ani de stagnare. În timp, la această emoție s-a adăugat fiorul provocat de spiritualitatea călugărului Rafail Noica (fiul ilustrului gânditor), stabilit din 1993 la un schit în Munții Apuseni. Despre părintele Rafail știam că se formase la o mănăstire din Essex, în sud-estul Angliei. Când am venit în Anglia, văzând că mă aflu diametral opus, în partea de sud-vest (Devon), mă uitam mereu pe hartă să îmi apropii de suflet acea mănăstire. Mă gândeam chiar să le scriu celor de acolo, în speranța de a găsi sensul anumitor căutări; sens care însă mi-a fost dat iată, prin posibilitatea de a o cunoaște pe fiica lui Constantin Noica.

În scurt timp prietena mea a obținut un număr de telefon și mi l-a transmis, împreună cu invitația de a suna direct, ceea ce am și făcut a doua zi, dar...ce dramă am trăit!  Numărul fusese notat greșit de prietena mea! Au mai trecut alte două luni până la miraculoasa întâlnire când, fiind invitată la prietenii mei  (într-o zi de vineri!), într-o vizită ce nu anunța pentru mine nimic spectacular, mi s-a dezvăluit senzaționalul abia când am ajuns:

- Acum o vei cunoaște pe dna Noica, zice prietena mea! E aici, cu soțul.

Nu puteam crede, efectul de surpriză era sporit de vibrația numelui celui care a vorbit atât de profund despre dăinuirea neamului românesc! Primul pe care l-am văzut a fost soțul, domnul Wilson, un chip ca de monah, pe care se juca o lumină descompusă în nuanțe de bunătate. Doamna Wilson-Noica, fiind undeva pe la bucătărie, e strigată de soț:

-Darling, vino să cunoști pe cineva! (în engleză,desigur). Mi s-au înmuiat picioarele, mă încărcase deja cu o importanță pe care eu nu o mai conștientizasem de mult timp. Când a apărut doamna Alexandra, aerul s-a limpezit. Limpezimea blândeții!

- Ești mai mult decât binevenită!, îmi spune, îmbrățișându-mă. Am simțit cu adevărat că mă topesc de câtă sensibilitate și simplitate degaja (ce mare privilegiu este simplitatea, zice undeva inegalabilul Dan Puric). Rar întâlnești o așa liniște revărsată pe un chip mereu zâmbitor, ca o oglindă a unei icoane lăuntrice. Duhul lui Constantin Noica parcă era acolo, aerul vibra cu o frecvență conectată la o undă divină. M-am îndrăgostit pe loc de personalitatea cuplului Wilson-Noica, închegată atât de perfect, dumnezeiește de perfect. Amândoi, soț-soție, oameni deosebiți, deosebiți de frumoși; două suflete înaripate de încercările pe care le-au trăit, în parte sau împreună. „Ce sălbatică e viața, ce sălbatic de frumoasă”, spune Constantin Noica.

Am discutat ore întregi, timpul stătuse în loc și ne privea cu ochi drăgăstoși, umeziți de emoție. Fără să spun încă prea multe despre mine, m-au „ghicit„ :

- Ascunzi ceva, e ceva artistic în tine, mi-au zis! Vorbește-ne despre tine, noi vom fi familia ta aici; acesta e viciul nostru: să-i adoptăm pe cei care ne caută! Gata, ești a noastră acum! Am rămas fără cuvinte; tăcând, exprimam parcă mai bine uimirea care mă copleșise. A trebuit totuși să mărturisesc și eu viciul meu, -poezia, ca o îndeletnicire nu prea constantă însă.

- Nu trebuie să te oprești, mi-a zis doamna Alex (cum m-a rugat să îi spun). Ai primit un dar cu un scop, să îl duci mai departe, făcându-l cunoscut și altora. Aceste cuvinte aveau să declanșeze în mine o adevărată furie a scrisului, o furie îndreptată împotriva timpului și vicisitudinelor vieții, o furie dublată însă de dorința de a înfăptui ceva din visele de tinerețe. Doamna Alex a amintit despre cartea de memorii scrisă de dânsa (Treziți-vă, suntem liberi), cum a hotărât să o scrie, la început doar ca amintiri pe care să le lase copiiilor (patru la număr), apoi luând decizia să le publice, fapt care o bucură acum, în memoria ambilor părinți. La câteva luni, după ce am citit cartea, am înțeles și mai bine drama prin care a trecut și, mai mult, mi s-a reconfirmat cum suferința înnobilează sufletul și-l înveșnicește în semințe roditoare de iubire, o iubire îngerească, purificatoare.

Pe tot parcursul acestei prime întâlniri discuțiile s-au contopit într-o înaltă bucurie spirituală. Am aflat lucruri inedite despre Constantin Noica; fără a fi scornite de întrebările mele, amintirile înfloreau din memoria doamnei Alexandra.

Dar, pentru că se înserase de mult, a trebuit să dau semne de plecare. Familia  Wilson-Noica s-a oferit de îndată să mă conducă acasă (cam 30 minute de mers cu mașina), însă cu o „condiție”, mi-au zis, să ne abatem pe la locuința dânșilor, să mă familiarizez cu noul cămin de suflet. Cum aș fi putut refuza această nouă surpriză, venită ca o binecuvântare a unei zile miraculoase? Gândul mă duce iar la un citat din Noica: „Fiți atenți la noul pe care îl aduce cu sine fiece zi și veți vedea cum se naște miracolul.”

Un adevăr de care eu sunt pe deplin convinsă și care iată, mi-a adus ca pe un dar divin miracolul de a o cunoaște pe doamna Alexandra Noica și de a fi aproape de dânsa, atât de aproape încât mă simt ca acasă de fiecare dată când o vizitez.

Carmen Tania Grigore, în vizită la doamna Wilson-Noia, fiica marelui gînditor român, Constantin Noica

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com