DUMINICA SFINTELOR MISIUNI

 MISIONARISMUL ITINERANT –

VOCAŢIE AUTENTICĂ A FRANCISCANILOR (1)

Eseu teologic - Cezarina ADAMESCU, Agero

    I.       Oamenii au avut întotdeauna nevoie de lideri spirituali, de apostoli, evanghelizatori, misionari, cateheţi – care aveau misiunea de a-i învăţa,de a-L revela pe Cristos drept centrul unităţii creştine.

            În lucrarea Sa se mântuire a lumii, Dumnezeu se foloseşte de oameni. Astfel, în diferite timpuri alege anumite persoane care să-i continue opera de sfinţire şi întoarcere la Dumnezeu – scopul ultim al omului pe acest pământ.

            Folosindu-se de Judecători, Profeţi şi Regi în Vechiul Testament, El conduce cu mână sigură poporul ales spre eliberare de sub tirania păcatului şi întoarcerea la Tatăl. Prin Moise – le dă un Cod de legi numite Porunci, pentru ca poporul să-şi îndrepte conduita şi să aleagă calea cea dreaptă spre Singurul Dumnezeu adevărat, Cel care se revelează pe Muntele Sinai cu Numele de „Eu sunt Cel ce sunt”.

            La cumpăna celor două Testamente, un om sfânt, născut din neam preoţesc, fiul lui Zaharia şi al Elisabetei, verişoara Maicii Domnului, este ales de Dumnezeu să fie Înaintemergătorul lui Isus şi să predice pocăinţa în Pustiul Iudeii, adică în partea orientală a Iudeii, cuprinsă între Ierusalim, râul Iordan şi Marea Moartă:

            „Pocăinţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Mt. 3,2) -  spune el.

            Împărăţia cerurilor, care se mai numeşte Împărăţia lui Dumnezeu, Împărăţia lui Cristos, în Sfânta Scriptură înseamnă învăţătura lui Cristos şi Biserica Lui.

            Astfel pregătea Ioan „calea Domnului, făcând drepte cărările Lui” (Mt. 3,3). 

            Începându-şi viaţa publică, Isus Cristos însuşi îi alege dintre cei care-L urmau, pe doisprezece dintre ei, iniţiindu-i în vestirea Împărăţiei lui Dumnezeu, în chemarea la pocăinţă, în Botezul care era orânduit pentru a spăla de păcate poporul. După o instruire minuţioasă, prin exemple şi pilde, Isus îi va trimite prin oraşele Iudeii, Samariei şi Galileii pentru a predica Vestea cea Bună. De aici izvorăşte chemarea spre misionarismul itinerant pe care apostolii îl vor îndeplini încă din timpul lui Cristos, iar apoi, urmaşii lor îl vor practica până în zilele noastre.

            „Şi a chemat pe cei doisprezece şi a început a-i trimite doi câte doi şi le-a dat putere asupra duhurilor necurate. Şi le-a poruncit să nu ia nimic pe cale, în afară de toiag; nici traistă, nici pâine, nici bani în brâu, ci încălţaţi să fie cu sandale şi să nu aibă două tunici.

            Deci plecând, predicau (oamenilor) să se pocăiască: <Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor>” (Mt. 10,1; Mc. 6,7-13”).

            După Înălţarea lui Isus la ceruri, apostolii vor rămâne să dea mărturie cu viaţa lor despre câte i-a învăţat Domnul (Mc. 16,15), ducând kerigma, nu numai în Iudeea, Samaria şi Galileea, dar la toate popoarele din jur.

            Astfel, Misterul Credinţei: Moartea şi Învierea Domnului nostru Isus Cristos devine Vestea cea Bună pe care trebuia s-o împărtăşească tuturor.

            Ceea ce apostolii au şi făcut, cu osebire Sfântul Apostol Luca, a cărui zi este sărbătorită astăzi, dând mărturie, de cele mai multe ori cu propria lor viaţă despre  Isus. Dar Dumnezeu nu s-a folosit în lucrare numai de cei aleşi personal în timpul vieţii Sale pământeşti, ci a lucrat şi în ceia care nu-L cunoşteau sau Îl cunoşteau foarte puţin, iar în unele cazuri excepţionale, în cei care Îl prigoneau, aşa cum a fost Saul din Tars, devenit ulterior, convertitul prin excelenţă, cel care îşi va dedica întreaga viaţă apoi, convertirii popoarelor vecine, „neamurilor păgâne”.

            Indiferent de ţara şi timpul în care au acţionat, de condiţiile – de cele mai multe ori vitrege – de persecuţiile şi primejdiile de tot felul, apostolii, misionarii, evanghelizatorii şi-au făcut de fiecare dată datoria, întrucât chemarea lui Cristos era în inima lor mai puternică decât orice altă chemare lumească: „Cel ce iubeşte pe tatăl sau pe mama sa mai mult decât mine, nu-i vrednic de mine; şi cel ce iubeşte pe fiul, sau pe fiica sa mai mult decât pe mine, nu este vrednic de mine.” (Mt. 10,37).

Şi apostolii n-au ezitat, ci, „părăsindu-şi mrejele îndată, Îl urmară pe El” (Mt. 4,20), pentru că Isus le spusese: „Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni”.

Mai mult, Iacob şi Ioan, fiii lui Zebedeu, îndată „lăsând luntrea şi pe tatăl lor, au mers după El” (Mt. 4,22).

A încerca o apropiere din punctul de vedere al misiunii lor, între Apostolul Pavel, cel ce va fi numit „Apostolul neamurilor” şi misionarii prin excelenţă de mai târziu, Sfântul Francisc şi Sfântul Anton de Padova, iar în vremurile recente, Sfântul Maximilian Kolbe – şi el misionar franciscan al Cuvântului lui Isus – pare un lucru temerar. Ei au trăit în epoci diferite, în ţinuturi depărtate unul de celălalt şi au înfruntat cu totul alte condiţii în dificila misiune de evanghelizare.

În mod cert, un lucru îi leagă pe toţi: dragostea pentru Adevărul Suprem. Cu toţii pleacă în misiuni de convertire a popoarelor considerate păgâne. Sfântul Pavel întemeiază pe unde trece, primele comunităţi creştine din Antiohia, Siria, Grecia, Macedonia, Corint. Sfântul Francisc pleacă în Maroc unde vrea să-l convertească pe însuşi Malek al Kamil. Pacifist prin vocaţie el vrea să înlocuiască violenţa prin argumente, justiţia prin generozitate, războiul într-o formă bine determinată de misiune. Drept care, consecvent cu sine însuşi, Francisc inserează aceste gânduri în Regula sa pentru fraţii minori. Mai mult, iniţiază misiuni în Franţa, Austria, Ungaria, Spania, Siria şi diferite provincii italiene. În 1219, trimiterea în misiune se concentrează asupra Orientului Apropiat: Ţara Sfântă, Siria, Egiptul. În 1221, peste 30 de fraţi sunt trimişi în Germania. În 1224, un grup ajunge în Anglia. Astfel, toată lumea cunoscută devine ţinta vizitei şi misiunilor fraţilor minori. Francisc însuşi participă la misiune în 1219, mai întâi în Siria, pe urmă în  Egipt, mai precis la Damiette.

Predicarea evangheliei marchează încă de la început natura însăşi a Ordinului Franciscan.

„Propovăduirea făcută popoarelor din vechea creştinătate este un imperativ spiritual al fratelui minor. Dar vestirea Evangheliei nu se poate limita la cei ce sunt aproape; ea trebuie să ajungă chiar şi la oamenii îndepărtaţi ai influenţelor şi tradiţiilor creştine. Este o nevoie personală a inimii lui Francisc, a micilor săi fraţi şi a călugărilor carte împărtăşesc idealul plenar al Evangheliei. Francisc a fost primul fondator care a pus în Regula Ordinului său un capitol despre vocaţia misionară a fraţilor” (Willibrord-Christian Van Dijk, o.f.m.cap. Spiritul Franciscan de-a lungul secolelor, Col. rev. „Arca”, p. 179).

Sfântul Anton, însufleţit de idealul misionarilor franciscani, pleacă la rândul său în Maroc, dar este nevoit să se întoarcă şi să propovăduiască printre ereticii care răspândeau o credinţă greşită prin Italia şi Franţa.

Sfântul Maximilian Kolbe porneşte şi el în Japonia să-l facă cunoscut pe  Cristos.

Desigur, chemarea lor nu a fost identică, dar e pornită din acelaşi izvor: dorinţa de a-L vesti pe Isus Cristos.

Dacă Pavel l-a cunoscut pe Isus Cristos pe drumul spre Damasc, Francisc, în urma cuvintelor lui Isus de pe Crucifixul de la San Damiano, nici Sfântul Anton n-a făcut excepţie: venind în contact cu primii misionari franciscani plecaţi în Maroc şi care aveau să se întoarcă după puţin timp, în chip de martiri, fiind veneraţi în Portugalia de însăşi regina Uraca.  Sfântul Maximilian Maria Kolbe, copil fiind s-a rugat Sfintei Fecioare să-i spună ce va fi când va creşte mare. Iar într-o zi, Fecioara i-a apărut ţinând în mâini două coroane, una albă şi una roşie. „L-a privit pe copil cu dragoste şi l-a întrebat pe care o alege: coroana albă simbolizează puritatea, iar cea roşie, martiriul. Raimund (aşa se numea atunci, n.n.) a răspuns că le alege pe amândouă”. (Sfântul Maximilian Maria Kolbe, Arhiepiscopia Romano-Catolică, Bucureşti, 1992, p.14).

Şi, într-adevăr, Sfântul Maximilian Kolbe, meritând din plin coroana purităţii, prin viaţa exemplară pe care a dus-o, s-a împodobit în cele din urmă şi cu acea coroană roşie a martiriului.

Din totdeauna, soarta misionarilor a fost una dintre cele mai dificile şi mai ingrate: se aflau într-o ţară sau în ţări străine, nu cunoşteau limba respectivă, existau diferenţe de cultură mari între ţara lor şi cea de misiune, obiceiuri străine de ale lor, erau priviţi cu ostilitate, suspiciune, se acomodau greu cu clima şi cu arealul geografic, unii chiar dezarmau şi misiunea lor eşua, fiind nevoiţi să se reîntoarcă în ţara de baştină.

În general, necesitatea predicării este generată de crize grave de credinţă, de deviaţii de la adevărul creştin, de teama şi persecuţiile la care erau supuşi creştinii. Peste tot, în toate timpurile au existat credincioşi  cu o conştiinţă laxă, deosebit de scrupuloşi, care l-au refuzat cu desăvârşire. Dar, unde sămânţa a găsit pământ bun, a încolţit, a crescut, a înflorit şi a dat roade bune, care s-au concretizat în revigorarea vieţii creştine, în îndepărtarea ereziilor şi în întoarcerea la adevărata credinţă, ceea ce a făcut ca misionarii să fie adoptaţi de ţările de misiune, îndrăgiţi chiar, iar ţara de adopţie să şi-i revendice ca pe proprii săi fii.

Şi dacă chemarea nu a fost aceeaşi, se poate vorbi de unele trăsături comune: cu toţii au fost misionari, predicatori excelenţi, evanghelizatori, vestitori ai Cuvântului divin, predicând în situaţii de criză pentru biserică la alte „popoare şi neamuri”, dar şi în propriile ţări, acolo unde se impunea acest lucru.

Despre formaţiunea lor intelectuală şi spirituală se pot face unele observaţii:

Dacă Sfântul Apostol Pavel beneficiase de o formaţie iudaică la Ierusalim sub conducerea rabinului Gamaliel (Gal, 1,14; Fil. 3,6),  care la rândul lui era fiul, ori nepotul rabinului Hielel (Fapte 22,3), a cărui şcoală era cunoscută pentru interesul şi ajutorul iudeilor din diaspora; Sfântul Francisc a cunoscut primele învăţături la Şcoala parohială de la Sfântul Gheorghe din  Assisi, unde primeşte instrucţia necesară, Sfântul Anton studiază în Comunitatea Canonicilor Regulari ai Sfântului Augustin, apoi în cea a Sfintei Cruci din Coimbra, aflate în comunitate spirituală, aceste două locuri jucând un rol foarte însemnat în formarea spirituală  şi intelectuală a tânărului Fernand.

În ceea ce-l priveşte pe Sfântul Maximilian Kolbe, acesta îşi ia doctoratul în filozofie, apoi în teologie la Roma, unde este sfinţit şi preot.

După Cuvântul Mântuitorului, Apostolii sunt sarea pământului (Mt.5,13)  şi lumina lumii (Mt. 5,14), meniţi a lumina cu lumina lor înaintea oamenilor „ca să vadă faptele voastre cele bune şi să mărească pe Tatăl vostru care este în ceruri” (Mt. 10,16).

Ca nişte oi în mijlocul lupilor sunt Pavel, Francisc, Anton, Maximilian şi toţi ceilalţi care au vestit Evanghelia de-a lungul veacurilor, în vremuri vitrege pentru Biserică, ştiind -  pentru că aşa li se profeţise – că vor fi prigoniţi, întemniţaţi, bătuţi. Ei trebuiau să se ferească de oameni, căci „vă vor da în soboare şi în sinagogile lor, vă vor biciui. Şi înaintea stăpânitorilor şi a împăraţilor vă vor duce din pricina mea, spre mărturie lor şi neamurilor.”(Mt.10, 18).

Cercetând cu atenţie istoria creştinismului, nu putem să nu observăm, cetele alese de martiri pentru credinţă, din toate confesiunile, în toate ţările şi în toate timpurile.

O recentă statistică relevă faptul că; „40 de misionari catolici au fost asasinaţi în lume în 1998; 9 în Ruanda, 8 în Congo; 10 în America Latină. Şi aceasta fără a mai socoti suferinţa a milioane de creştini privaţi de libertate religioasă în China, în Vietnam, în Laos, în Cuba, în Sudan, în Egipt, în Pakistan, în India. Din 1985 şi până astăzi sunt circa o mie de preoţi şi călugări care au primit moartea pentru Cristos” (Ecoul Mariei, Regina Păcii,  nr. 145 mai-iunie 1999, pag.6).

Aceeaşi sursă ne dă câteva informaţii succinte despre munca misionarilor de astăzi şi despre Biserica săracilor şi a persecutaţilor din Brazilia. „Subalimentaţie, analfabetism, şomaj, drog, alcoolism, violenţe de tot felul în case şi pe străzi…Iată scenariul care i-a întâmpinat pe misionarii din Comunitatea din Villaregia la sosire lor în Campo Limpo, suprapopulatul ghetou de la periferia oraşului Sao Paolo, în Brazilia. Un loc pecetluit de suferinţă şi de mizerie unde uciderea, prima cauză a mortalităţii, este privită de tineri ca necesitate de viaţă şi nu ca violenţă! În schimb, ei consideră violenţă – lipsa de ocupaţie care îi împinge să se refugieze în drog şi alcool pentru a nu mai resimţi apăsarea disperării.

Munca misionarilor e imensă, dar forţa mesajului evanghelic, puterea iubirii lui Cristos Înviat le deschide calea spre inima fiecărui om. Am plâns când am auzit de pe buzele tinerilor deja toxico-dependenţi, hoţi, asasini, mărturia despre întâlnirea cu Cristos cel Viu, care i-a scăpat de la moarte şi i-a făcut instrumente de eliberare pentru alţi tineri – povesteşte unul dintre misionari. Sosirea noastră a transformat groaza lor în speranţă, plânsul lor în rugăciune: <Aici totul este mort şi eu însămi eram moartă> - mi-a mărturisit o tânără, <trăiam ca un animal închis în grajd. Acum, că aţi venit, am renăscut…Acum ştiu că sunt fiica lui Dumnezeu.” (Ecoul Mariei, Regina Păcii, ibidem,  pag. 6).

O misionară a fost şi Măicuţa Tereza de Calcutta care născută la Skopije, şi-a dedicat întreaga viaţă Vestirii Evangheliei în India printre cei mai săraci oameni, printre muribunzi şi cerşetori.

Ea spunea: „Noi suntem un ordin contemplativ. Îl medităm pe Isus Cristos răstignit, apoi ieşim în stradă să vedem în cine s-a întrupat.”

Pentru că ea vedea în fiecare om sărman pe Isus Cristos şi-l îngrijea cu dragoste ca pe Domnul, a cărui voce o auzea permanent în gura celui flămând şi însetat, în gura celui străin şi bolnav, celui închis în temniţă.

„Căci am flămânzit şi mi-aţi dat de mâncare; am însetat şi mi-aţi dat de băut; străin şi m-aţi primit; gol şi m-aţi îmbrăcat; bolnav şi m-aţi căutat; în temniţă am fost şi aţi venit la mine.” (Mt. 25, 36-37).

Ea ştia în inima sa acest adevăr:

„Cât timp aţi făcut aceasta unuia dintre aceşti fraţi ai mei mai mici, mie mi-aţi făcut.” (Mt. 25, 40b).

Măicuţa Tereza, al cărei Crez era formulat astfel:

„Omul este iraţional, ilogic, egocentric.

Nu are importanţă, tu iubeşte-l.

Dacă faci bine, vor spune că ai scopuri ascunse, egoiste.

Nu are importanţă, tu fă acel bine.

Dacă îţi atingi propriile ţeluri, vei găsi prieteni falşi şi duşmani adevăraţi.

Nu are importanţă, tu realizează-le.

Binele pe care-l faci, mâine va fi uitat.

Nu are importanţă, tu să-l faci.

Onestitatea şi sinceritatea te fac vulnerabil.

Nu are importanţă, tu să fii deschis şi cinstit.

Ceea ce ai construit ani în şir, poate fi distrus într-o clipă.

Nu are importanţă, tu să construieşti.

Dacă îi ajuţi pe oameni, se vor ridica împotriva ta.

Nu are importanţă, tu să-i ajuţi.

Dă lumii ce ai mai bun în tine şi lumea te va lua la bătaie.

Nu are importanţă, tu dă ce ai mai bun în tine.”

                                   („Luaţi aminte” – Maica Tereza)

Dar Isus Cristos în acelaşi timp le insuflă curaj pentru că El va fi mereu alături de mărturisitori, înaintea Tatălui din Ceruri.

„Deci nu vă temeţi de dânşii, căci nimic nu este acoperit, care să nu se descopere, şi ascuns care să nu fie cunoscut. Ceea ce vă vorbesc vouă în întuneric, s-o spuneţi la lumină; şi ceea ce auziţi la ureche, s-o predicaţi de pe case.

Şi să nu vă temeţi de cei care ucid trupul, iar sufletul nu-l pot ucide; ci să vă temeţi mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheenă.” (Mt.10, 26-28).

Primind misiunea, apostolii dobândesc darul de a predica, de a se face înţeleşi de toţi,darul convingerii şi al înţelepciunii în Duhul:

„Căci nu sunteţi voi care vorbiţi, ci este Duhul Tatălui vostru care grăieşte în voi” (Mt. 10,20).

Însuşi Apostolul Pavel recunoaşte acest lucru în Epistola către Romani:

„Aşadar eu pot să mă laud în  Cristos Isus, în privinţa lucrării lui Dumnezeu. Căci n-aş îndrăzni să povestesc vreun lucru pe care să nu-l fi săvârşit Cristos prin mine pentru a aduce pe păgâni la ascultare cu cuvântul şi cu fapta, prin puterea semnelor şi minunilor, în virtutea Duhului lui Dumnezeu.” (Rom.15,17-19).

Ajungând la Nazaret, Învăţătorul intrând în sinagogă în zi de sâmbătă, deschide Scripturile şi îşi însuşeşte profeţiile lui Isaia prorocul: „Spiritul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns, m-a trimis să vestesc săracilor Evanghelia, să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să predic celor robi dezrobirea şi orbilor vederea, să dau drumul celor apăsaţi şi să vestesc anul de îndurare al Domnului şi ziua de răsplată.” (Lc.4 18-19).

Şi pentru a-i face să înţeleagă că El este Mesia le spuse: „Azi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre”. (Lc.4,21).

Fireşte, nazarinenii au fost plini de uimire şi nu-l crezură pe Învăţător, mâniindu-se şi fiind gata să-l lapideze.

Ucenicii ştiau, aşadar, la ce trebuiau să se aştepte pentru că Isus îi avertizase:

„Nu este ucenic mai presus de învăţătorul său, nici slugă mai presus de stăpânul său. Ajunge ucenicului să fie ca învăţătorul său şi slugii ca stăpânul său. Dacă pe stăpânul casei l-au numit Belzebut, cu atât mai mult pentru casnicii lui.” (Mt. 10,24).

Cel care-L urmează pe Isus trebuie să fie purtător de cruce ca şi El:

„Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu mă urmează pe mine, nu este vrednic de mine. Cine ţine la viaţa lui o va pierde; iar cine-şi pierde viaţa pentru mine o va afla”. (Mt.10, 38-39).

Isus merge mai departe cu răsplata pentru cei care-L mărturisesc:

„Cine vă primeşte pe voi, pe mine mă primeşte; şi cine mă primeşte pe mine, primeşte pe acela care m-a trimis pe mine.”(Mt. 10,40).

Grija şi caritatea faţă de cei trimişi în numele Domnului va fi răsplătită de Tatăl cu dreptate:

„Şi oricine va da de băut unuia din aceşti mici numai un pahar de apă rece, în  nume de ucenic, adevărat vă zic vouă, nu-şi va pierde răsplata.” (Mt. 10,42).

Pilda Sfântului Apostol Pavel este edificatoare în privinţa Vestirii Evangheliei. Înarmat doar cu experienţa covârşitoare pe care o avusese pe drumul Damascului şi cu vorbele lui Isus Cristos Cel prigonit de el până atunci, Pavel îşi asumă imensa sarcină a predicării la „neamurile” care nu-L cunoşteau pe Cristos.

„Că doar ca să vestesc Evanghelia, n-am nici un temei de laudă, de vreme ce sunt dator să o fac; căci vai mie de nu voi vesti Evanghelia!” (1 Cor. 9, 16).

În pofida tuturor dificultăţilor, Sfântul Apostol Pavel îşi îndeplineşte misiunea încredinţată de Cristos:

„Astfel că de la Ierusalim şi din împrejurimi şi până la Iliria am răspândit cu prisosinţă Evanghelia lui Cristos. Şi această Evanghelie am vestit-o nu acolo unde ajunsese numele lui Isus Cristos, ca să nu clădesc pe temelia altora, ci precum stă scris: cărora nu li s-a vestit despre el, îl vor vedea şi cei care n-au auzit de el, îl vor recunoaşte.” (cu referire la Isaia 52,15) (Rom. 15,19-21).

Suntem noi în stare să-L recunoaştem pe Cristos care ne vorbeşte continuu?

Suntem capabili să ne împlinim misiunea încredinţată?

Suntem în stare să spunem, ca şi Isaia: „M-ai chemat? Trimite-mă”.

Apostol – înseamnă trimis. Înseamnă ucenic în care Dumnezeu şi-a pus toată încrederea şi bunăvoinţa.

Să fim  ucenici şi trimişi în această lume, pentru a-L vesti, aşa cum ne-a investit cu această vrednică misiune. Iar răsplata va fi pe măsură. Şi chiar cu asupră de măsură.  Deasupra deasuprelor tuturor aşteptărilor noastre, fiindcă Dumnezeu este generos şi înmulţeşte darul.

va urma

CEZARINA ADAMESCU, AGERO

18 octombrie 2009, Ziua mondială a misiunilor

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com