DUMINICA SFINTELOR MISIUNI

 MISIONARISMUL ITINERANT –

VOCAŢIE AUTENTICĂ A FRANCISCANILOR (2)

Eseu teologic - Cezarina ADAMESCU, Agero

           II.  Dumnezeu când dă o misiune cuiva, îi acordă şi mijloacele necesare pentru a o îndeplini. Aşa s-a întâmplat şi cu misionarii Cuvântului evanghelic care, deşi înarmaţi doar cu Sfânta Evanghelie, cu forţa Cuvântului divin, ca Francisc şi Anton, cu mâinile şi picioarele goale, cu nimic al lor în afară de toiag, au purces neînfricaţi pe tărâmuri îndepărtate, la oameni necunoscuţi pentru a-L vesti pe Acela care-şi dăduse viaţa pentru dânşii.

            Sfântul Maximilian, înarmat la rândul său doar cu Medalia Miraculoasă, cu Rozariul şi cu o iubire nespusă pentru Neprihănita Fecioară – ca un adevărat Cavaler al Neprihănitei, aşa cum a fost numit, pleacă în Japonia unde fondează o Casă a Mariei, tipărind un ziar care, chiar aşa se numea: Cavalerul Imaculatei, ziar pe care-l tipăreşte în limba japoneză.

            Predicarea misionară a marelui Apostol Pavel, misionarul prin excelenţă, a avut drept consecinţă creşterea primelor comunităţi creştine. Autoritatea şi forţa pătrunzătoare a gândirii pauline, atestată în Scrisori (Epistole), au făcut din ele obiectul unei aprofundări continue. Ele au avut o influenţă remarcabilă stârnind după caz, sau potrivit epocii respective, adeziune sau refuz ostil. În primele secole s-a recurs frecvent la Scrisorile Sfântului Apostol Pavel pentru a respinge mişcările de erezie,  pentru a susţine şi întări doctrina tradiţională.

            În ciuda faptului că Isus Cristos trăise în acele timpuri, situaţia în primul secol al creştinismului era foarte tulbure. Primii creştini trăiau experienţe noi dar nu erau în stare să le exprime. Lipseau conceptele, cuvintele. Sfântul Apostol Pavel a elaborat noi categorii de concepte ideologice pentru a exprima noutatea creştină.

            Ceea ce se poate spune este că în acele timpuri s-a creat o adevărată comuniune între misionari şi comunităţile respective. Tonul acestor relaţii deosebite este dat de refrenul continuu: „noi-voi”, de repetarea termenului „fraţii”. Toate acestea indică o relaţie vitală care s-a stabilit între întemeietorii comunităţii creştine şi membrii săi: se naşte o înfrăţire care implică toată fiinţa. Pavel le adresează prin viu grai şi prin scrisori îndemnuri, încurajări, admonestări, instrucţiuni. Apostolul nu expune simplu, într-o manieră rece, principii morale, precepte, dar ar vrea să convingă, să vorbească inimii şi să solicite voinţa. Credinţa în Domnul este condiţia necesară pentru a merge înaintea Domnului care vine.

            În pământul Italiei infestat de ereziile catare, albigenze şi valdenze, Anton este nevoit să recurgă şi el la măsuri extreme: văzând că nu este ascultat de populaţiile locale, el predică peştilor în localitatea Rimini, scenă relatată în I fioretti – Floricelele – Sfântului Francisc, traducând în liniile miraculosului comuniunea fratelui Anton cu natura şi refuzul pe care ereticii îl opuneau cuvântului său.

            Urmând exemplul Sfântului Pavel, apostolul itinerant al primului veac de creştinism, douăsprezece secole mai târziu, Francisc, inspirându-se din Evanghelie şi din Apostoli, a reinventat stilul de predicare itinerantă, din oraş în oraş, în popor, din casă în casă, universală, adresată tuturor, credincioşi şi „infideli”, buni şi răi, catolici şi eretici. El va vorbi în limba fiecăruia, fie umbrian, fie provensal sau german de jos, va predica celui de la ţară în graiul ţărănesc, iar citadinului, în graiul orăşenesc.

            Predica sa anunţă adevărurile de crezut şi virtuţile de predicat, prin discursuri scurte şi cuvinte simple şi clare.

            Totuşi, cu timpul, pe măsură ce fraţii au avut de înfruntat ereziile şi schismele, în diferitele regiuni ale Italiei şi Europei, s-a simţit nevoia de a se forma predicatori competenţi şi capabili de a conduce dezbaterile, de a explica sofismele şi de a extrage din Scriptură argumente susceptibile de a emoţiona şi de a convinge.

            Şi într-un asemenea context, Anton a fost chemat să lucreze: „I s-a încredinţat misiunea de predicator, relatează Assidua; susţinut de autoritatea care l-a trimis în misiune, el îşi pune tot zelul îndeplinirii datoriilor sale de predicator, pe punctul de a  merita numele de „Evanghelist” datorită muncii intense pe care o desfăşoară”.

            Aceasta este, ceea ce s-a numit „Revelaţia de la Forli”, când la 24 septembrie 1222, a patra zi de toamnă şi ziua ordinaţiunii sacerdotale, fraţii provinciei Romagna erau adunaţi, iar cu aceştia se aflau şi fraţii Ordinului Sfântului Dominic. Invitat să vorbească de către superiorul său, el se supuse ordinului superiorului şi voinţei celor prezenţi care cereau în  mod stăruitor cu strigăte înalte şi începu să vorbească.

            „Mai întâi au fost cuvinte simple,  relatează Valentin Strappazzon în cartea sa despre Sfântul Anton – apoi argumente bine înlănţuite, clare, convingătoare, extrase din Scriptură, din Părinţii Bisericii, din ştiinţele naturale, din filozofi. Un discurs concis în regulile artei, adaptat atât de bine celor simpli cât şi celor mai savanţi, aşa cum a voit Francisc. (şi aici este scoasă în evidenţă smerenia acestui frate care, deşi frecventase şcolile cele mai înalte ale acelei vremi şi fusese hirotonit preot, îşi ascunsese cu grijă ştiinţa)

            Fraţii nu-şi reveneau. „Ei îl ştiau capabil de a spăla vasele, - spune Assidua -, dar nu de a expune tainele Sfintei Scripturi!” Ei îl ascultară atunci atent, uimiţi mai întâi, apoi admirativ şi, în sfârşit, convinşi de a avea printre dânşii un frate învăţat, capabil să răspundă la problemele pastorale urgente care se puneau în regiune. Fericiţi şi mândri, ei îl felicitară din inimă pe fratele care ştia atât de bine să unească ştiinţa cu modestia.” (Valentin Strappazzon, Assidua).

            Desigur, Sfântul Anton nu şi l-a luat ca model pe Sfântul Apostol Pavel în mod conştient. El avea deja un etalon mult mai apropiat de sfinţenie, al sărăciei, al ascultării, al martiriului, al umilinţei, pe Sfântul Francisc şi pe fraţii lui trimişi în misiune  la popoarele păgâne.

            Această întâlnire va avea un rol covârşitor asupra vieţii ulterioare a Sfântului Anton, aşa cum reiese din cărţile de hagiografie.

            Să urmărim din lucrarea „Scurtă relatare asupra vieţii Sfântului Anton de Padova” a lui Valentin Strappazzon, contextul în care s-a petrecut întâlnirea providenţială dintre Fernand şi fraţii franciscani misionari.

            „În 1220, Fernand are vârsta de 25 de ani şi după câtva timp, un nou suflu străbate Biserica lui Dumnezeu, în Italia, în Franţa şi în restul Europei cuprinzând şi Portugalia. În 1205, Convertirea Sfântului Francisc de Assisi a atras după sine şi pe alţi cetăţeni ai oraşului său, oameni din popor, negustori, oameni de litere, preoţi şi toţi s-au dedicat misiunii de a vesti pretutindeni vestea cea bună ca şi apostolii, fără a poseda nici o proprietate, trăind din pomeni, împărţind totul în fraternitate, simplitate şi bucurie. Francisc le dăduse o primă regulă foarte scurtă în 1209; apoi o a doua, mai elaborată, în 1221 şi în fine, în 1223, regula definitivă rămasă în posteritate. (…)

            Primii fraţi au sosit în Portugalia în 1217 dar, datorită traiului sărăcăcios şi exprimării greoaie în limba ţării, au fost prost primiţi. Primul grup adevărat s-a instalat definitiv în 1219, sub conducerea lui Ioan Parenti, un jurist format la universitatea din Bologna şi viitor superior al ordinului.

            Şase din aceşti fraţi au venit la Coimbra, pentru a asigura protecţia regelui în faţa împărţirii, pe regiuni, a Spaniei încă ocupată de musulmani şi, de acolo în Maroc. Cum ei n-au încă o locuinţă., au fost primiţi în mănăstirea Santa Croce, unde Fernand Martin îndeplinea, printre altele, oficiul de portar.

            Întâlnirea cu aceşti fraţi a fost pentru el un veritabil şoc. Hainele lor sărăcăcioase, maniera de a se prezenta, fără pretenţie, libertatea, eliberarea de toate legăturile materiale – ei trăiau exclusiv din pomeni – contrastau puternic cu bogăţia mănăstirii unde trăia  acesta. (…)

            Dar şocul definitiv s-a produs atunci când trupurile acestor fraţi sunt readuse, după câteva luni, din Maroc unde ei au fost supuşi martiriului.

            Trimiterea în misiune printre musulmani era cuprinsă într-un program de viaţă dictat de Francisc de Assisi. Se putea, gândea el, să fie revelată credinţa în Isus Cristos, prin alte mijloace decât prin arme. Fraţii, ei trebuiau să dea mărturie, fie să mărturisească simplu, prin comportamentul lor că erau creştini, fie, dacă aşa era voinţa lui Dumnezeu, să anunţe public Cuvântul lui Dumnezeu.” ( cf. Primei Reguli  din 1221, cap. 16).

            Cei cinci fraţi plecaţi în Maroc au ales cea de-a doua metodă şi ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat. Ei dădură mărturie cu viaţa lor despre Cristos. Era în 16 ianuarie 1220.

            Putem cita aici cuvântul Assiduei  care schiţează în câteva linii schimbarea survenită în inima şi în viaţa lui Fernand. O schimbare datorată, după toţi biografii, dorinţei de martiriu.

            „În timp ce tânărul Don Pedro (fratele regelui Alfons al II-ea – n.n.), aducea din Maroc relicvele sfinţilor martiri franciscani, Fernand înţelegând minunăţiile cu care s-au umplut prin propriile merite, a spus în inima sa:

            <O! Dacă Cel Preaînalt ar vrea să-mi facă să împart eu însumi coroana cu aceşti sfinţi martiri! Dacă securea călăului venea să mă lovească pe mine! Voi avea harul de a vedea aceasta? Voi putea într-o zi să aflu o asemenea fericire?>

            Iată că ideea ce încolţise în mintea tânărului canonic Fernand, avea prilejul să fie pusă în aplicare foarte curând căci, nu departe de oraşul Coimbra, într-un loc numit <Sfântul Anton> (este vorba de Sfântul Anton abate – trăitor în pustiu în secolul IV d.Cr. – n.n.), locuiau câţiva fraţi Minori care, deşi neştiutori de carte, învăţau prin faptele lor, substanţa Sfintelor Scripturi. Aceşti fraţi, fideli Regulei Fraternităţii lor, veneau adeseori să ceară pomană la mănăstirea unde trăia omul lui Dumnezeu, Fernand.

            Într-o fi, Fernand, venind de departe, după obiceiul său, pentru a-i saluta, spuse în cursul unei conversaţii: <Fraaţilor, eu vreau cu bucurie să îmbrac rasa voastră, dacă îmi promiteţi că mă veţi trimite, deîndată ce voi fi al vostru, în Ţara Sarazinilor; sper acest lucru venind să împart coroana Sfinţilor voştri Martiri.>

            Fraţii, plini de bucurie, deciseră chiar de a doua zi să-i dea haina, scurtând timpul pentru a nu risca să fie în primejdie. (…)

            În clipa când părăsea mănăstirea, - adaugă textul Assiduei, - unul dintre canonici, plin de melancolie, i-a spus:

            <Mergi, mergi, tu vei deveni sfţnt!>

            Şi Fernand, întorcându-se îi răspunse:

            <Ei bine, când vei auzi că am devenit sfânt, tu să aduci laudă Domnului!> (Valentin Strappazzon, op.cit).

            Şi, într-adevăr, de opt veacuri aducem laudă Domnului care străluceşte în sfinţii săi şi în chip deosebit în Sfântul Anton de Padova, Oglinda Portugaliei, podoaba Ordinului franciscan, exemplu strălucit de urmare şi imitare a modelului suprem, Isus Cristos.

            Sfântul Anton este ceea ce se numeşte martirul dorinţei  pentru că, în pofida faptului că nu şi-a vărsat sângele pentru Cristos în ţările păgâne, a dat dovadă de un act de caritate perfectă, acela de a se expune pentru Cristos până la jertfa supremă şi a se bucura în lupta morţii, împlinind în dorinţă idealul Sfântului Francisc  de a-şi da viaţa pentru Răstignit.

            Motivaţia profundă a plecării sale în misiune trebuie căutată în iubirea pe care o purta lui Cristos şi oamenilor. Această iubire l-a împins să vestească Evanghelia musulmanilor, în maniera lui Francisc, dând mărturie dacă era necesar, cu riscul propriei vieţi.

            Obligat să aleagă între fidelitate faţă de misiune şi moarte, el desigur va opta pentru aceasta din urmă, într-un act suprem de iubire:

            „O, iubire a lui Cristos,  va scrie el cu privire la martiriul Sfinţilor Petru şi Pavel, care faci dulci toate lucrurile amare! Suferinţa Apostolilor a fost oribilă şi amară, dar iubirea pentru Cristos le-a dat bucurie şi dulceaţă.”

            În zilele noastre, se poate găsi un exemplu în chiar acelaşi spirit, în sacrificiul Sfântului Maximilian Kolbe, şi el, de asemenea franciscan. Internat într-un lagăr de concentrare nazist, el nu se gândea să moară martir, dar pus în faţa unei alegeri între viaţa sa şi salvarea unui tovarăş de captivitate, el nu a ezitat să-i ia locul în buncărul morţii la data de 14 august 1941.

            Numele acestui om salvat prin jertfa Sfântului Maximilian este Francisc Gajowniczek şi trăieşte astăzi împreună cu familia sa. În anii din urmă, a vizitat împreună cu Papa Ioan Paul al II-lea, de luminoasă amintire,  buncărul morţii unde şi-a dat martiriul Sfântul Maximilian Kolbe şi unde, ar fi trebuit să fie dânsul. Acestea sunt fapte de caritate, jertfe supreme, care nu se uită.

            Faptul că Anton nu-şi poate îndeplini misiunea din pricina unei febre grave şi tenace care îl ţine prizonier toată iarna anului 1220-1221, urmare a unei malarii pe care o va purta pe tot parcursul vieţii, obligându-l să se întoarcă în ţara natală, nu mai are însemnătate, pentru că planul lui Dumnezeu se va  împlini oricum. Şi martiriul sângelui va fi înlocuit cu martiriul dorinţei.

            Cu toate că n-a predicat Evanghelia la sarazini şi şi-a dedicat restul vieţii predicării în faţa ereticilor, fiind numit de hagiografi „ciocanul ereticilor”, convertindu-i adeseori la adevărata cale a lui Isus Cristos, nu este mai puţin important, căci ereticii sunt împietriţi la inimă şi mai fanatici decât cei care nu l-au cunoscut niciodată pe Isus Cristos. Ei se încăpăţânează în greşeala lor orbiţi de false aparenţe şi nu vor nicicum să cunoască adevărul unic. Din această pricină războiul împotriva lor, deşi ia alte forme, mai subtile, nesângeroase, dar la fel de dureroase, este tot aşa de greu, ori poate mai greu pentru că aici nu este vorba de pierderi de vieţi omeneşti, ci de pierderea sufletelor, ceea ce este cu mult mai grav.

            Un război ale cărui arme, folosite de Anton au fost: inteligenţa, cunoaşterea perfectă a Sfintei Scripturi, o memorie excepţională, intuiţia, curajul, erudiţia şi o mare înţelegere a oamenilor de tot felul, în profunzimea sufletului lor, pentru că, numai înţelegându-i, putea să-i iubească şi să se dăruiască lor în acest apostolat subtil, pios şi inteligent, deşi nu fără capcane şi riscuri. El nu ezita să dea exemplul propriei sale vieţi atunci când era cazul, trăind acele  virtuţi: umilinţă, sărăcie, ascultare, caritate, atât de scumpe spiritului franciscan, în aşa fel încât, cunoscându-l, nu puteai să nu doreşti să-i urmezi pilda.

            Însuşindu-şi perfect crezul franciscan; „Eu vreau să-L cunosc, să-L regăsesc şi să-L îmbrăţişez numai pe Isus crucificat”, Anton nu face caz de studiile sale anterioare, nici de cultura sa, nici de ministerul ecleziastic pe care deja îl  exersase şi conform ascultării, îndeplineşte toate muncile care i se cer, vrând să fie întru-totul asemănător fraţilor săi, astfel asimilând şi aprofundând spiritul şi forma de viaţă a Fraţilor Minori.

            După Revelaţia de la Forli,  când fratele Anton, cu voia lui Dumnezeu, dezvăluie întreaga măsură a ştiinţei sale în ale Scripturii, pentru el începe o nouă etapă şi anume aceea de predicator itinerant, în toate regiunile Romagnei, împotriva valdenzilor, catarilor şi albigenzilor, ale căror mişcări reprezentau un real pericol pentru unitatea şi credinţa celor fideli, din cauza diviziunilor care se produceau şi a erorilor teologice şi morale pe care le susţineau şi spre care se îndreptau creştinii nemulţumiţi de clerul lor şi de propria lor Biserică. Mai târziu va face acest lucru şi în sudul Franţei.

            Prin urmare, în toate timpurile s-au ridicat oameni, pătrunşi de adevărurile evanghelice care au simţit o chemare puternică de a  împărtăşi semenilor lor ceea ce ştiau prin învăţătură şi revelaţie.

            Însuşi Pavel se prezintă  drept „slujitorul lui Isus Cristos, apostol prin vocaţie, ales mai dinainte să vestească Evanghelia lui Dumnezeu”. (Rom, 1,1).

            Conştienţi de însărcinarea divină de a duce mesajul creştin întregii lumi, aceşti oameni aleşi, răspund ca şi Isaia  profetul: „Iată-mă, Doamne, trimite-mă pe mine!”

            Rolul lor în istoria creştinismului este cu atât mai important cu cât apar în momente de criză, vindecă rănile Bisericii, întemeiază comunităţi, şcoli, congregaţii, ordine, lasă discipoli să-i înveţe pe urmaşi adevărurile despre  Isus, despre Dumnezeul în Trei Persoane, acest ocean nesfârşit pe care nu-l putem cuprinde, dar pe care încercăm să ni-L apropiem prin intermediul acestor sfinţi şi oameni aleşi.

            Exemplul lor cu fapta şi cu viaţa însăşi este foarte edificator pentru noi, cei de azi, confruntaţi cu acest cuvânt: martir.

            Deşi nu vom fi probabil chemaţi să ne vărsăm sângele pentru Isus Cristos, vom putea totuşi să-L mărturisim cu putere, constanţă şi curaj, fapt ce a fost pentru Sfântul Anton şi poate şi pentru noi, O ALTĂ MANIERĂ DE A FI MARTIR.

            Să facem linişte în noi pentru a putea auzi, aşa cum a auzit Francisc în sine, Vocea lui Dumnezeu, pentru a putea spune, aşa cum a spus şi el: „Iată ce caut eu; este ceea ce inima mea cere!”

            Adică să-L slujim pe Stăpân şi nu pe servitorul Său, pentru că Unul singur este Stăpân şi Domn, Unul singur veghează de sus asupra tuturor creaturilor. Numai Acela poate pretinde să I se facă servicii. Ceea ce sfinţii au şi făcut în mod magistral, dându-ne pildă cu fapta, Cuvântul şi, de cele mai multe ori cu viaţa lor pentru Acela care a murit pentru toţi.

            Începând din clipa când a conştientizat că trebuie să-L urmeze pe  Stăpân şi nu pe slugă, Francisc şi-a văzut înaintea ochilor întreaga viaţă, rezumată într-o clipă unică, o formă de viaţă care-l fascina pe el însuşi, aşa cum îi va fascina pe urmaşii lui de mai târziu. Şi această formă de viaţă era: Evanghelia.

            Pe viitor, aceasta va fi pâinea sa, acţiunea sa şi adevărul său cotidian. Viaţa sa şi-a găsit sensul, vorba, limbajul, stilul de exprimare. Ceea ce se întâmplă începând din această clipă, exprimă, concretizează, realizează această voinţă invincibilă a lui Francisc, de a face viaţa sa o Evanghelie a faptelor. (s.n.). Cu puţin înainte de moartea sa, el va zice: „Fraţilor, să începem, căci până acum n-am făcut decât foarte puţin”. (Anton Rotzetter, Francisc de Assisi: Viaţa – Programul de viaţă – Experienţe”, Colecţia Revistei „Arca”, 1994, p.27).

            De asemenea, Sfântul Anton, „îşi cultiva spiritul prin studii intense şi îşi exersa spiritul de meditaţie. Zi şi noapte, aşa cum putea, nu întrerupea lectura Cuvântului lui Dumnezeu. Citind textele biblice el extrăgea sensul spiritual şi întărea credinţa sa prin comparaţii alegorice; raportând la sine însuşi cuvintele Scripturii (s.n.) îşi nutrea elanurile afective printr-o viaţă plină de virtute…

            Aprofundând cu mare curiozitate sensul ascuns al cuvintelor divine,  spune Assidua, el se servea de Sfânta Scriptură pentru a-şi înarma inteligenţa contra atacurilor erorii…şi tot ceea ce citea, încredinţa unei memorii atât de tenace încât în puţin timp a căpătat o cunoştinţă a Binelui atât de mare aşa cum nimeni niciodată n-ar fi putut spera”. (op.cit.).

            În sufletul franciscan din toate generaţiile, idealul misionar al acestor sfinţi este un element necesar al celei mai curate vieţi spirituale, găsindu-şi ecoul în inimile tuturor acelora care-L iubesc pe Cristos, Lumina Lumii spre care tindem cu toţii în acest început de mileniu, despre care Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, de fericită şi pioasă amintire, spunea, în 19 noiembrie 1997:

            „Nu întunericul va domni în anul 2000, ci noul secol va fi implicat în Iubirea lui Dumnezeu. Va fi ca un timp de Har, a împlinirea unui plan de iubire pentru întreaga omenire şi pentru fiecare dintre noi.”

            Apoi, însuşindu-şi cuvintele Sfântului Augustin, Papa a continuat:

            „Nu vă fie teamă, nu va fi sfârşitul unei lumi vechi, dar va fi începutul unei lumi noi!”

Cezarina ADAMESCU, Agero

21 octombrie 2009

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com