Pr. Vasile Marinescu

Moartea – sfârşitul vieţii (I)

Dizertatie

αVαTOS – a muri (greacă) – Tanatos –

Dumnezeu l-a făcut pe Adam nemuritor. Nemurirea lui era condiţionată de un singur lucru: creatura să asculte de Creator (şi nu era deloc imposibil). Şi l-a avertizat: Dacă nu Mă vei asculta, atunci „cu moarte vei muri” - (Biblia, Facere 2,17)

            Protopărinţii nostrii au păcătuit prin neascultare şi au plătit cu moartea. De atunci toţi oamenii au devenit muritori, iar moartea a devenit lege universală - hotar între cele două vieţi - : cea pământească, trecătoare şi cea cerească, veşnică.  (Matei 25,34, Luca 16,22; II Petru 3,13; Apoc. 20,4,12-14). În sens propriu, prin moarte, se înţelege despărţirea sufletului de trupul muritor, care merge în pământul din care a fost făcut, iar sufletul – acea energie nemuritoare cum îl numesc marii fizicieni - se întoarce la Dumnezeu, care l-a dat.

            Dacă aţi citit Biblia, vă amintiţi probabil ce spune Eclesiastul:

1.    „Adu-ţi aminte de ziditorul tău, încă din zilele tinereţii tale, înainte ca să vină zilele de restrişte şi să se apropie anii despre care vei zice: «N-am nicio plăcere de ei!»...

2.    Înainte ca să se întunece soarele şi lumina, luna şi stelele şi ca norii să mai vină după ploaie;

3.    Atunci este vremea când străjerii casei (braţele) tremură şi oamenii cei tari se încovoaie la pământ (picioarele) şi cele ce macină (dinţii şi măselele) nu mai lucrează căci sunt puţine la număr şi privitoarele de la ferestre (ochii) se întunecă;

4.    Şi se închid porţile care dau spre uliţă şi se domoleşte huruitul morii şi te scoli la ciripitul de dimineaţă al păsării şi se potolesc toate cântăreţele;

5.    Şi te temi să mai urci colina şi spaimele pândesc în cale şi capul se face alb ca floarea de migdal şi lăcusta sprintenă se face grea şi toţi mugurii s-au deschis, fiindcă omul merge la locaşul său de veci şi bocitoarele dau târcoale pe uliţă;

6.    Mai înainte ca să se rupă funia de argint şi să se spargă vasul de aur şi să se strice ulciorul la izvor şi să se sfărâme roata fântânii;

7.    Şi ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat.” (Ecl. cap.12)

În Noul Testament se vorbeşte de mai multe feluri de moarte:

I.     Moartea trupească „naturală” - despărţirea sufletului de trup, la capătul anilor vieţii, sau la bătrâneţe; moartea violentă, fie din cauza prigoanei pentru credinţa în Iisus Hristos, cum a fost cazul sfinţilor nostri Ştefan sau Iacov, cum a fost cazul domnitorului Constantin Brâncoveanu împreună cu fiii săi şi cazul tuturor martirilor.

II.    Moartea sufletească, despărţirea de Dumnezeu prin trăirea în păcat. Despre aceştia se poate spune ceea ce s-a spus despre fiul risipitor: „mort era şi a înviat” (Luca 15,24,32) sau despre căpetenia Bisericii din Sardes căreia i se spune: „Ştiu faptele tale, că ai nume, că trăieşti, dar eşti mort” (Apoc. 3,1)

III.   Ultima este moartea veşnică, moarte de care au parte toţi păcătoşii, care au rupt legătura cu Dumnezeu (ruperea funiei de argint despre care vorbeşte  Eclesiastul), cei care au trait în păcat şi n-au mai putut să se desprindă din mrejele păcatului. Pe cei credincioşi, această moarte nu-i poate atinge; de aceia, Iisus Hristos spune: „Eu sunt Învierea şi Viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va fi viu” (Ioan 11, 25). Exemplu: Moise şi Ilie care au apărut la Schimbarea la Faţă pe Muntele Tabor (Matei 17, 3-4).

Singura moarte care n-a avut drept cauză păcatul strămoşesc este moartea lui Iisus Hristos, care a fost o moarte ispăşitoare, pentru păcatele lumii, pentru mântuirea ei (Romani, 3, 25). Sau cum spunem în „Simbolul credinţei”: „Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara S-a făcut om”. El, Iisus, a venit ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe cei care „frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa” (Evrei 2, 14-15)

Rob al păcatului, rob al „Celui Rău”, rob al fricii faţă de moarte. Această frică de moarte o au mai ales cei care sunt foarte bogaţi, cei care trăiesc aici, pe pământ ca şi când n-ar mai pleca niciodată.

Parabola Califului din Bagdad

Se povesteşte că un calif din Bagdad, într-o dimineaţă a ieşit din palatul său, odihnit şi bine dispus; admira răsăritul soarelui şi întinsele păduri şi câmpii pe care le stăpânea. Îşi spuse: sunt tânăr, sunt conducătorul acestui popor, am bogăţii imense…dar, gândul i se frânse, nu-i venea să creadă…în grădina palatului său văzu înaintând spre el moartea, cu o coasă pe umăr. Fulgerător, alergă spre grajduri, sări sprinten pe cel mai iute armăsar şi-ntr-o goană nebună ajunse în câteva ore în piaţa din Mecca. Plin de spume, calul căzu mort, iar el privi încrezător mulţimea din piaţă; am păcălit-o, gândi Califul…hm…dacă ar apărea din nou, aş porunci să fie legată…dar, nu-şi sfârşi bine gândul, că la câţiva paşi din nou apăru moartea, care, cu o voce metalică i se adresă: Califule, chiar m-am mirat dimineaţă când te-am găsit în Bagdad, pentru că poruncă aveam să te iau de aici, din Mecca!

***

În schimb, nimic din toate acestea când este vorba de cel care a păstrat permanent legătura cu Dumnezeu. Rămâne memorabil în acest sens, cazul unui bătrân ţăran muribund, care răspunde lamentărilor soţiei sale astfel: „Aprinde fă, lumânarea şi nu te mai văieta, că ştiu eu unde mă duc”.

Despre această stranie linişte în faţa morţii, vorbesc foarte mulţi. Iată ce notează de pildă T. Mazilu: „E zguduitor exemplul multor oameni din popor care nu-şi pun problema morţii, nu-şi fac din moarte o enigma care trebuie dezlegată, n-au angoase metafizice; împăcaţi cu legile firii, ei aşteaptă moartea cu o linişte gospodărească. Dacă am avut vreodată complexe de inferioritate, le-am avut faţă de aceşti oameni, care nu înfruntă «moartea», căci moartea nu este un adversar, ci o acceptă în linişte. Moartea poate fi înţeleasă, nu învinsă”.

Bineînţeles că aceşti oameni simpli „nu-şi fac din moarte o enigmă care trebuie dezlegată”.

De ce? Pentru că această enigma a fost dezlegată de Iisus Hristos, care nu a rămas în mormânt, ci a înviat. De când e lumea, cea mai tulburătoare spaimă pentru om a fost întâlnirea cu moartea. De când începe să gândească, omul îşi pune această întrebare: de ce murim şi ce este dincolo de moarte?

Şi dacă n-ar fi venit Hristos să răspundă la ea prin Învierea Sa, ar fi rămas probabil cea mai neînvinsă dintre întrebări. Unul dintre cele mai percutante versuri ale lui Eminescu: „Nu credeam     să-nvăţ a muri vreodată” ar trebui să ne facă să medităm adânc! Sau: „Căci toţi se nasc spre a muri şi mor spre a se naşte”. Ce încărcătură teologică în aceste versuri geniale!! Cu moartea începe de fapt o „viaţă fără de sfârşit”, aşa cum cântăm atunci când ne îngropăm morţii. Şi atunci de ce să ne fie teamă? Nu vă temeţi! Sunt cuvintele pe care Iisus Hristos le-a spus de mai multe ori ucenicilor săi. Există teamă şi teamă sau frică, aşa cum este notat de multe ori în Noul Testament. Există o anumită frică explicabilă. Astfel se vorbeşte în Noul Testament de frica lui Zaharia preotul, când îngerul Domnului i s-a arătat vestindu-l că Elisaveta, soţia lui, va naşte pe Ioan Botezătorul (Luca, 1,12): despre frica păstorilor la vederea îngerului care le vestea Naşterea Domnului Hristos (Luca, 2,9); sau la învierea fiului văduvei din Nain (Luca 7,16); sau frica celor ce au văzut vindecarea îndrăcitului din Gadora (Luca 8, 37) sau a apostolilor, care şedeau cu uşile încuiate „de frica iudeilor” (Ioan 20,19) în ziua Învierii Domnului, etc.

Numai dragostea de Dumnezeu înlătură frica, precum ne învaţă Apostolul iubirii.

„În iubire – zice el – nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire” (I Ioan 4, 18).

Pe aceeaşi linie cu Eminescu merge şi Montaigne: „cuminţenia şi întreaga povaţă lumească până la urmă se cuprind în a învăţa să nu ne temem de moarte… Nu se ştie unde ne iese moartea în cale; s-o aşteptăm oriunde. Preîntâmpinarea morţii este preîntâmpinarea neatârnării. Cine a învăţat a murii s-a dezvăţat de robie. A şti să mori este a fi mântuit de orice supunere şi încătuşare.”

- va urma -

Pr. Vasile Marinescu

Biserica Olari – Curtea de Argeş

septembrie 2011

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com