Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

TEATRU: „MONOLOGUL DEZASTRUOS AL LUPTEI CU NORMALUL”

Darie DUCAN

(Personajul e şi el un om, are o ţigară mereu în mână, dar fumul ei nu se ştie din cine iese)

Mi se întâmplă foarte des să mă plictisesc gândindu-mă şi numindu-mă. Mi se întâmplă prea des, la fel de des pe cât li se întâmplă celorlalţi să nu bage de seamă dacă am plecat de la întâlnirea cu ei. Cât de neplăcut e să nu bage nimeni de seamă că brusc nu mai eşti, că brusc nici n-ai fost. Tocmai pentru că mă plictiseşte teribil profunda organicitate a nimicului, am hotărât de comun acord cu umbra mea să renunţăm la memorie timp de o zi. Dar ce e o zi faţă de o alta, următoarea? Fiecărei zile în care eu trăiesc, următoarea, automat se naşte zi-văduvă. Normal, plouă!

O zi? Probabil ar trebui să râd, dar eu din naştere nu am fost înarmat cu acest muşchi. Probabil Dumnezeu i-a altoit pe-un circ. De la o zi la alta e spaţiu cât între două straturi de piele ale aceluiaşi om, ale aceleiaşi dureri. Aşa că totul se scurge, viaţa, lumina, orele, paşii, precum sângele unei jugulări de ied, înainte de învierea noastră în jos, şi aia în jos. Eu şi când mă uit la cer mă uit în jos. Uneori fumez în lungi nopţi de autoradiografiere cu pereţii, fumez. Dar „fiere” din „autoradiografiere” nu are nicio legătură cu faptul că ne percepem amari, eu şi umbra mea. De fiecare dată când ne conştientizăm facem un „îahhh!” de greaţă şi curge conjunctura printre noi supurând a realitate. Aşadar fumez şi fumul se ridică în jos, numai pentru mine. Doar pentru mine. Privirea mea se loveşte de punctul limită la care pot să mă întind. Nicio şuviţă de dreptate nu are voie să răzbată. Nu! Nu! Nu!

Memoria a plecat, am văzut-o la orizont, c-un băţ în spate în care avea o cămaşă, din fabrică ieşită cu mânecile înnodate. Dar ce spun eu din fabrică, din in, din geneză. Stau toată ziua la biroul ăsta, ăsta e meniul meu zilnic, direct la burta mamei e biroul pe care lucrez ,pe care scriu, fac calcule. Rutina radiază şi îşi împrăştie sporii pe toate trecătorile şi posadele dintre da şi nu, care sunt nenumărate. Legi, nu există legi, legile sunt numai piele de saci. Da. Saci. Saci cu care se cară zilnic cantitatea noastră de neuroni, cantitatea noastră de umanitate, porţia noastră zilnică de dat mâna.

M-aş face mic câteodată, aş vrea să nu mă vadă nimeni, nici măcar lucrurile, de care mi-e frică. Lucrurile sunt nişte mici centrale atomice de praf şi fiecare jet de umbră al lor e câte un reactor care stă să explodeze. Mi-e tare frică şi încerc să simt ce simte un reactor când explodează. Presiunea aceea teribilă pe care o simţi în obraji când ţi-e ruşine tare de ceva. Şi eşti în faţa unor oameni care te fac să îţi fie ruşine. Şi care ca nişte pistoane, tot ei injectează în tine presiune la nesfârşit, dar pe care tu, din digestia disperării tale o faci finită.

Pielea mea nu mă bate pe umăr, ea e însuşi umărul, dar uneori o aud noaptea în somn cum se ridică, ca să cadă şi, în cădere, să îmi pară mâna cuiva drag, mâna unui prieten care mă bate pe umăr, mâna unei mame ce mă mângâie sau mâna tânără şi întinsă a unei femei languroase care caută să mă are, da da, să mă are. Pentru că eu sunt sigur că am tristeţea pământului, dar soarta câinelui lui şi fericirea mea e un fel de urdoare a humusului mort.

E foarte adevărat că frica mea, durerea mea, sunt întreţinute nu de ce e înăuntru, nu de ce e în afară, ci de scârţâitul uşii dintre aceste două spaţii. E foarte adevărat, da, da, e foarte adevărat! Şi fumul ţigării aprobă, chiar noxele, nicotina asta dată naibii, probabil toate dau din căpşoarele lor mici de pluş, nedând de bănuit ce tăişuri exacte au.

Păi normal că plantez un cuţit într-o rană şi mă mir de ce coada acestuia, de lemn, de la un timp nu înfrunzeşte. Normal e să lupt, să dau din mâini, chiar şi când mi le uit prin lupte vegetale. Un luptător niciodată nu trebuie să aibă timp să fumeze o ţigară!

Un luptător niciodată nu trebuie să aibă timp să fumeze o ţigară!

Un luptător trebuie să lupte, nu să fumeze. Fumând, se vede pe el şi nu are timp de oglindă. Şi apoi de ce să aibă el timp de oglindă,ce, e fată?

(Stinge ţigara în palmă, apăsând ca într-o scrumieră!)

Nici după ce termină războiul nu mai poate lua ţigări, nici când mângâie nu mai poate lua ţigări, când face dragoste din el iese fum, el e fumatul, el îşi e scrum, ca să aibă de unde renaşte. Asta e în dragoste, nu în viaţă, dragostea e pe altă stradă, creierul e în alt borcan, borcanul e-n altă cămară. Cămara e a inimii cuiva, nu ştim care, nu ştim a câta, nu ştim a cui, a cui? A cuiului bătut în palmă, a durerii, a acului ce ne coase de pământ şi nu se sfieşte să treacă prin litanii, prin sfârcurile femeilor şi prin şoareci. Bine,eu -mai pot zice eu- ura, mai pot zice eu! Mai pot zice  eu!

Mulţumesc! Mulţumesc! Nu mai aplaudaţi! 

(Desigur, nimeni nu aplaudă niciodată!)

Aşadar eu… fug de toate astea în mama mea. Locuieşte într-o casă numai frunţi şi spini şi bilete vechi ale unui teatru dărâmat şi bilete vechi dintr-o loterie la care nu s-a câştigat niciodată decât pierdere şi butelii cu sictir. Fug în maică-mea, mă-nghesui în pântecul ei, înapoi

(În fundal se poate auzi, eventual, o muzică serenă, cvasiintrauterină, cu bule, primară, genetică, de pe altă planetă, parcă, pe măsură ce spune următoarele, actorul se ghemuieşte tot mai mult)

Intru cu picioarele înainte, ca şi cum aş ieşi afară, greoi, şi cu capu-n jos, lichidul din care ieşisem s-a cam evaporat şi au rămas cercuri albe doar, ca de clor pe fundul unui pahar la trei zile după ce au plecat musafirii, în mama, placenta e o stafidă - cozonaci obişnuiesc numai de Crăciun, da asta e deja viitor. Brusc şi violent, neînţeles, lanţuri de intuire îmi apar la mâini, brusc şi la picioare, brusc, chiar şi la unghii îmi apar lanţuri, să nu mai crească, şi la gene, şi la sprâncene, şi la firele de păr, la fiecare în parte, la pori, să stea închişi, pe orgasm se bat lemne în cuie, ca pe găurile de şoareci făcute în perete.

Cineva probabil, de unde să ştiu eu dacă e-aşa, îmi numără lanţurile ca eu stelele când vreau să adorm şi sunt în câmp. Mă-nghesui, prost proiectant, îmi zic, tavanul facerii e suficient de jos cât să se-aplece lumânarea dacă vrea să ardă şi flacăra să i se tocească în vârf.

În mama nu am luat nicio valiză, din ea am dus trei, am venit acasă, ura! Home, sweet home! Dar sunt urmărit, pe unde am intrat, par să vină calendarele, smulse de pe perete, au apucat picioare şi fug după mine! Vor să mă sfâşie, să mă răstignească pe spiralele lor de calendare. Şi de ce? Ca să mă înalţ în pământ mai apoi…

(Actorul devine nervos, stă tot jos, dar mai lejer în ghemuirea sa)

Intru şi trag dulapul în faţa uşii, o blochez. Uite, ţigaro, acum mă poţi tu pe mine fuma. Am luptat şi am ajuns acasă. Sunt acasă şi punct, punct, foarte punct.

(Se ghemuieşte din nou în poziţia fetală, încordat tare, apoi tace 5 secunde)

Sunt acasă. Şi? Eu şi umbra mea suntem acasă şi e la fel.

Dar de ce să mai luptăm pentru idealuri dacă ele sunt la fel ca locurile din care tindem spre ele? Texte, mi-e silă! Mamă, mi-e silă şi frică şi frig. Cred că o să îţi cos burta pe dinăuntru, o să mă cos în burta ta, să stau acolo, e bine, e perfect, pereţii s-au mai scorojit de când nu am mai dat pe-acasă, praful e mult, dar ne seamănă, totul e perfect. Dar cine să mă bată pe umăr. Mă mângâi singur, realitatea îmi moare celulele.

Pielea mea se ridică singură, strat cu strat, toate şase, al şaptelea adormind, şi mă mângâie singură, apoi mă pălmuieşte ca să nu îmi uit instinctele reacţionării la aşa ceva. Îmi pare rău la o adică, da, îmi pare chiar rău că nu am luat o valiză cu mine înăuntru, m-aş fi mângâiat cu pielea ei, cu porii ei, poate,de om, dacă ar fi fost caldă aş fi făcut dragoste cu ea, acolo închis, cu valiza, cu plecarea, m-aş fi iubit poate şi cu târârea ei prin trenuri, ca să o menajez.

Dar şi închis e rău, ce să faci pe întuneric cu conştiinţa unui ce devenit? Închis, ce să faci, să îţi vezi umbra contondent de singuratică proiectată în amdomenul totuşi, postnatal? În tot acest timp căzut în pilaful retardării sale, aţa cu care am legat burta, a ridicat două degete şi s-a cerut şi ea să fie plantă-n câmp. Astfel, s-a deschis uşa, scârţâitul său îmi e cântec de lebădă dinainte de a mă fi. Eu uneori simt că parcă m-am născut direct pentru a orchestra cântece de lebădă sau ca să permit coastelor mele să fie pentru ele portativ…

A intrat, brusc, o briză de duşmănie, dulapul, s-a cerut şi el copaci, l-am lăsat, a venit realitatea peste mine, de la mizeria râncedă din ziarele de scandal, trecând prin mirosuri de case bătrâneşti şi ajungând la calmul unui lac curat. Toată m-a năpădit, dar oricum şi în mamă, rutina statului era sâcâitoare, numărasem şi porii visurilor, şi negii stelelor şi mă împărţeam în gând la viermi, câte grame din mine fiecare, cui ceafă, cui pulpă? Cui zâmbet? Cui os?

Tuturora poate li se pare normal că o pasăre-n zbor poate pica brusc, cu bruscheţea cu care te culci în anul unu şi te trezeşti în anul 2000, cu bruscheţea cu care tocurile cresc pe pantofi, ca nişte cucuie întoarse cu care îi băgăm sula-n coaste pământului şi el se răzbună pe noi mai apoi cu un val de 2m pe 2.

(Tot ghemuit, dar lejer şi plângând superficial, haotic,neregulat)

Afară nu putea creşte firul ierbii fără să crească printr-o gaură de glonţ a unui om căzut, normal, el nu putea să crească decât în sensul contrar tragerii. Chiar şi conceptual de ticăloşie se satură uneori de atâta sine şi se apucă de fumat, depresia, la fel, sinuciderea. Cioran era chiar el pe jumătate un pachet de ţigări, iar timbrul era patrafirul lui taică-su. Sunt tot aşa cum sunt, din umbră mi-a mai rămas un cotor. Umbra mea a avut o coastă pe care eu nu o mai am şi o dezamăgire caldă şi ispititoare ca pâinea de casă.

Toate stadiile mă judecă, omul nu e-un cuib al păsării-furie, orbecăi printr-un pântec din care vreau să plec, sunt şi acolo caractere ale plictiselii, nuanţe ale autociomăgirii, fluctuante depresii, digestii de frici.

(Actorul se ridică încet în picioare, dar se îmbrăţişează pe sine şi stă aşa ceva vreme, până se va înstrăina şi de sine)

Nici în burta mamii nu mă simt acasă! Şi în propriul sine eu mă simt străin, pielea, strat cu strat pleacă de pe mine, se cojeşte, la fiecare clipire de ochi -cu intenţie sau fără intenţie- o piele pleacă de pe mine, un pas se anulează din ce a fost făcut. Simt că plouă din mine, în mine.

(Se aude în fundal ploaie, pe timp ce trece, furtună!)

Simt că plouă din mine în mine şi îmi vine să mă tutuiesc cu bălţile, să iau asupra-mi noroaiele regale ale lor, să redevin acelaşi pământ care a fost pe bocancii omului cu cea mai multă silă din lume, cu cea mai multă crispare, teamă şi durere, însingurare şi spaimă.

Nu am pe nimeni, nu am o casă a mea, când pun piciorul pe pământ, pun piciorul pe conceptul de pământ, el nu înnoroieşte niciodată deşi eu vreau să înnoroiască, greaţa nu e apatică în dicţionar, deşi eu vreau să fie.

Am vrut să am o normalitate a mea, m-au fugărit cu toţii, nu am avut linişte nici în camera de când eram mic, din burta mamei, unde încă mai găsesc aruncaţi cât-colo pantofii de sport cu noroiul întărit pe ei încă de atunci, părintele planetei noastre… Din „Aşa a fost să fie”, fiecare literă adânceşte în ea o prăpastie, sedila lui „ş” e coada noastră luată la-nceputuri, ca să nu semănăm aşa de tare cu maimuţele.

(Sec)

Sunt alungat de peste tot, se dă cu pietre dulci în mine, nu-i nimic, plec prin răni încotro, o iau la picior prin trompa uterină...

Înapoi,până-n tată. 

Darie DUCAN

8 martie 2007

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)