„MURIRĂM ŞI MOARTEA TA” - Ticu Leontescu

Eugen Evu

Fenomenul cărţii religioase, poetice, este unul reactiv faţă de profania accentuată a vremilor pe care cei titudinal religioşi, în speţă de rit ortodox, le resimt- definesc şi conspectează ca atare prin scirerea lor, apocaliptice. Primim numeroase cărţi de lirică şi cronici în acest sens, cum recent am primit  două din plachetele lui Ticu Leonescu. Carte-de-vizite-ul lor conţine semnături exigente în speţă, Olimpia Berca şi Eugen Dorcescu, Ion Arieşanu, Alexandru Ruja sau Adrian Dinu Rachieru. Ce pot adăpuga eu, poetul, decât câteva fulgurante impresii la aceste două cărţi, fiind solicitat de autor să mă pronunţ. Este clar că d-sa a apelat la recomandări ale unor autori ai vârstei a treia, pe considerentul subsidiar al experienţei în domeniu.

Eugen Dorcescu consideră că „punctul de plecare, într-o hermeneutică atentă, este pentru autor lectura biblică”. Într-adevăr. Autorul are dealtfel studii teologice. Volumul (din 2008), Răscrucea-Crucea- (ed. Antrophos) - reia tema „răstignirii cristice, cu un sentiment dominant în discursul său, oarecum discursiv, conotativ, explicit şi  psalmic, chiar dacă uneori apelează şi la moralismul pamfletic. „Murirăm şi moartea Ta”, resimte tragic poetul simbolul esenţial al Răstignirii, însă într-un sens răsturnat- parafrazic. Învierea  Mesiei creştin, tocmai invers semnifică: El moare moartea creştinilor, „cu moartea pre moarte călcând”! Cântatul cocoşilor este aluziv la „cocoşii apocaliptici” ai lui Blaga, mai degrabă decât ai celor biblici. Olimpia Berca observă corect că poetul scrie consemnând direct (impresionist şi reductivn) - iar asta o face ignorând metafora, sau ornamentica „divinatorie” - psalmic. Leontescu transcrie pur-şi-simplu, în dispunere verticală, colateral, sensurile biblice, apostolice, aşadar nu trece euristic vama necesară Poeziei revelatorii. Un astfel de scris face în primul rând bine celui care îl exercită, eventual se comunică (cuminecă) - evlavios celuilalt. Grecii i-ar spune catarsis. Euristica este nulă, ignorată, miza fiind pe zicerea canonică, de psaltire.laică, atunci când temele derapează în pamflet critic, direct aluziv la cutare degradare, năravuri sociale, etc. Octogenarul romancier Ion  Arieşanu află „o poezie de un fior neîndoielnic, de rugăciune”;Al. Ruja constată excat afinităţile lui Ticu Leontescu la poezia lui Ioan Alexandru, ultimul. Aşadar cel din „Vămile Pustiei” şi după „Infernul discutabil”, cel din Imnele Transilvanie ş.c.l- numai că stilistic, Leontescu nu are atingeri cu marele poet.

Prima carte citată conţine şi haikuuri, sau mai la propriu zis, „ a la maniere „de haijin, sau motive nippone. Regulile fixe sunt eludate şi primează „flash-ul” clipei, impresia unei stări, obsesiv moralizatoare. Poetul are ispita preţiozităţii şi uneori scrie grafeme ale unui divertisment, cu ţinta de a fi aforistic. Ticu Leontescu continuă pe o anume constantă în sensul de mai sus, şi în „Toamnă în Eden” (de la sumerianul E. Din, Paradeisos (gr. Grădină prejmuită de ziduri, n). Toamna evocată este a vârstei interioare, extramurros edenic, într-un sens eufemistic...Cumva poetul scrie cu starea că ar fi un eden ce se auto-exppulzează, o alungare a omului – Sinelui- imitând gestul primordial al Creatorului dezamăgit de incompatibilitatea „condiţiei” – prierdută prin „păcatul originar”. Leontescu constată starea actuală ca una precipitatî în Kali Yuga, vestind apocaliptic Ioanic, căderea ciclică,,, repetitivitatea condiţiei sub stigma Divină: însă cu sentimentul vinovăţiei asumate (singular ?) numai de omul contemporan. (Blaga ne definea  diafan- sublim „contemporani cu fluturii/ cu Dumnezeu”.) Timbrul-tonusul de „psaltire” al cărţii cantonează şi aici în moralismul creştin tradiţional, opţional. Elogiul alternează imprecaţia : „Şi campionii/ pot fi clasificaţi/ după medalii/ după trepte/ dar, mai ales/ după cununi/ Unii-s încoronaţi cu aur: voievozii, regii/ alţii-s încoronaţi cu lauri:/ atleţii, eroii, poeţii/ la mijloc/ ca-ntre vecini (stau cei încoronaţi/ cu...spin i/ sfinţii, părinţii” (recte Preoţimea, n). De reproşat prozaismul stărilor, chiar dacă se doreşte cea revelatorie, între mistică şi rationem. Autorul este întâi religios, apoi poet religios, când printre „ simplerozele” ( vorba lui Şerban Foarţă) textelor sale, transpare câte un ghiocel înfrigurat de urâtul baudelarian (sau adamic) - al anilor. Adierea matanoică este nuanţat pravoslavnică : „Doamne/ chipul Tău în frescă/ te-ndură/ auzi-mi adânca litanie/ Rabdă-mi lunga, sincera spovedanie/ în genunchi te implor/ Metanie” (pag. 25).Empatia răsună convingător: „ ne-a durut/ Durerea Ta/ alină durerea mea/ pe drumul Crucii”.

Ticu Leontescu este undeva între Carmen Dolorosa şi Dealul Căpăţânii, între autumnalia duratei şi vagul reproş: „O, Hristoase, care Te rogi pentru cei ce Te răstignesc/ şi-i răstigneşti pe cei ce Te iubesc”! Eul şi Sinele trepidează a se recontopi, euristic zicând, în chivotul de pe umeri.

Eugen Evu

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com