NELINIŞTEA ROSTIRII DE SINE

 Cezarina ADAMESCU, Agero

(Ion Pachia-Tatomirescu, Elegii din Era Arheopterix,  Editura DACIA XXI, Cluj-Napoca, 2011)

            Apărută în colecţia Poeţi contemporani, noua carte a reputatului poet Ion Pachia Tatomirescu atestă, o dată în plus, vocaţia  de necontestat a liricului, arta sa poetică şi iscusinţa de a mânui condeiul pe un teren binecuvântat, oază a sufletelor însetate de frumos,  “plăpând, înaripat şi sacru” – cele trei sintagme specifice Poeziei, după expresia lui Platon.

            Ca să pătrunzi în universul acestor aşa-zise Elegii, îţi trebuie un răstimp de iniţiere, deprindere şi însuşire cu toate simţurile a stărilor pe care ni le propune poetul. De fapt, poemele se prezintă sub forma unui lung monolog, un solilocviu liric, alcătuind împreună, Acasa sufletească unde, cu bunăvoinţă, autorul ne pofteşte să venim în vizită, să adăstăm, să ne odihnim, să aflăm pace şi prilej de bucurie şi tihnă sufletească.

            Dintâiul capitol se intitulează, aşa cum e şi firesc, “Ars Poetica” – şi în el autorul ni se înfăţişează în toată statura sa, cu toate atributele care-l caracterizează.

            Încă de la primele imagini poetice, Verbul e suveran peste suflete, el “calcă ţanţoş” pătrunde fără sfială “dincoace de ferestre”, “făcându-se apoi nevăzut / printre hematiile / din auriculul drept / al Poemului…” (Verbul calcă ţanţoş…).

            Sub semnul acestui Verb impetuos, autorul receptează şi transmite spre oameni, semnale, elementele primordiale ale umanităţii: al doilea sistem de comunicare, vorbirea, cuvântul, înţelesul, trăirea.

             Unul din poemele emblematice ale volumului se numeşte: “Ce rost are… dacă stelele nu citesc…” – şi el constituie  cu adevărat, Ars Poetica lui Ion Pachia Tatomirescu:  “Ce rost are / să mai scrii Poezie, / dacă stelele nu citesc…?! / Ce rost are / să mai scrii Poezie, / dacă oceanele n-o citesc…?! / Ce rost are / să mai scrii Poezie, / dacă îngerii nu citesc…?! // Ce rost are / să mai scrii Poezie, / dacă brusturii nu citesc…?! / Ce rost are / să mai scrii Poezie, / dacă abisurile pacifice / nu citesc…?! / Ce rost are / să mai scrii Poezie, / dacă galaxiile nu citesc…?! / Şi ce rost are / să mai scrii Poezie, / dacă Ea, Însăşi, / nu se mai citeşte…?!”

            O problemă existentă din toate timpurile, dar mai cu seamă azi, când poeţii se confruntă cu o cumplită lipsă de receptare a Poeziei adevărate.

            Dar, singurul care ar putea spune “ce rost are” este însuşi poetul. Doar el ştie ce arderi sublime îl îndeamnă să scrie, chiar dacă…stelele nu citesc, chiar dacă oceanele n-o citesc, brusturii, abisurile pacifice, galaxiile nu citesc şi nici măcar Poezia Însăşi nu mai citeşte?! – ca să-l citez încă o dată pe autor. În pofida tuturor evidenţelor, Poetul, acest “frumos nebun al marilor oraşe” – născut la sat, continuă să scrie, adică să viseze la “maşinăriile romantice”, maşinile lor zburătoare în care încap visele tuturor şi n-o să înceteze a scrie poezie, nici dincolo, el tot lasă, măcar un epitaf pe propria cruce, în semn că a existat şi că s-a hrănit şi adăpat din Trupul Cuvântului, al Logosului dintru Început şi care este – aşa cum spunea un poet astăzi, pe un site: “Poezia e Respiraţia lui Dumnezeu pe pământ” (“Poetul şi Poezia” – Nicolae-Nicoară Horia, Glas comun, 21.nov. 2011).

            Am citat din acest poet, nu pentru a veni cu argumente în susţinerea Poeziei, (Poezia se susţine singură prin inefabilul şi frumuseţea ei, nepământene) – ci pentru a proba încă o dată sintagma: “Frumuseţea va salva omenirea”.

            Iată motivaţia lui Ion Pachia-Tatomirescu, în poemul-răspuns: “Ba, are rost…”: Poetul – un inovator, architect şi constructor, un şlefuitor de diamante, creator al unei dinastii de nimicuri, are, nu numai menirea, dar şi datoria sacră de a scrie Poezie, aşadar, de a înmulţi talantul christic şi a-l împărţi semenilor, cu literă de poruncă, în pofida tuturor neajunsurilor, a curenţilor şi a vânturilor potrivnice, “are rost”, ba chiar “trebuie”, “e necesar”: “dacă totul cunoaşte mişcarea browniană, / dacă totul se comportă ca şi când lumea / n-ar fi făcut nimic, / dacă timpul se buclează / ca o aortă, în clopot…”

            Şi toate acestea pentru că: “În puterea Verbului, / şade Tatăl Cerului, / între Muma Cerbului / şi Muma Proverbului – / sens al Curcubeului / peste spuma Eului / şi Străduţa Laptelui, / lebădă-a misterului, / floarea – „Gura-Leului“…(În puterea Verbului…) Iată, rezumat în stil focloric, adevărul că Poezia este coborâtoare din Duh. Remarcăm sintagma: “lebădă-a misterului”.

            Ca un adevărat patriot, pornind de la poemele protestatare ale lui Eminescu, împotriva acelor “oameni-fantă”, alcătuiţi din antimaterie, “heinizând voios la lună”, autorul rosteşte anatemizări şi imprecaţii în cuvinte-baionete, împotriva acelora care necinstesc Sfânta Limbă Valahă şi Patria, într-un poem-manifest, cu versuri usturătoare precum acestea: “Însă, de douăzeci de ani,

pe-aceşti oameni-fantă, / pe-aceşti galactici mancurţi, / eu îi văd şi ca hiene-vârcolaci, / sfârtecând exact Luna-Patrie / ce-i Sfânta Limbă Pelasgo-Dacă, / una şi-aceeaşi cu Sfânta Limbă Valahă, / fără întrerupere… / Şi tot fără-ntrerupere, anatemizez / toţi mancurţii din Patrie, / înfăşor toţi oamenii-fantă / într-al blestemului năvod, / cu verb înspicat-răspicat: / „Rostiţi-vă şi rostuiţi-vă, / voi, vârcolaci-fantă, / voi, vârcolaci-mancurţi, / duceţi-vă-nvârtindu-vă, roindu-vă / pe toate-ncreţiturile Genunii, desigur, / nu în preajma Daciei mele de Lună-Plină: / nu-mi ameninţaţi lumina-Patrie, / că mă-nfurii / şi vă fac mitul ţăndări…!“ (Rosteşte-te, vârcolac…!). Este absolut emoţionantă şi cât se poate de legitimă această revoltă, pentru că Poetul adevărat trebuie să fie simbolul, stindardul apărării neamului şi a limbii sale, chiar cu preţul suprem.

            Acest deziderat este ilustrat şi în poemul în stil popular “Cu vocale-arzând în steme…” din care cităm câteva versuri: “mâna mea – ce-a scris poeme / cu vocale-arzând în steme, / mâna mea ce-a scris cu crini /  şi-a dat jos coroane, spini” – aceeaşi mână, poate mânui la fel de bine şi arma de luptă, atunci când conştiinţa o cere, pentru apărarea neamului.

            Autorul e conştient de puterea de pătrundere a Cuvântului său în inimii, de aceea, spune:  “…poemul meu porneşte / pe văile Genunii şi le-albeşte / în toate punctele cardinale-ale fiinţei” (În somnul real, nu-n somnul din imn…).

            Autorul este sigur că: “Iisus Hristos a făcut Constelaţia Lirei” de aceea, se întreabă în chip firesc: “cât este „dreptul de autor“, / domnule Prim-Ministru-al-Coasei…?” – o aluzie transparentă la ministrul care va rămâne în istoria neamului drept: “ministrul cu coasa”. (Despre o nelinişte a „dreptului de autor“…)

            În dorinţa de a consemna evenimentele veacului, în stil cronicăresc, autorul surprinde fel de fel de instantanee, cât se poate de autentice, chiar dacă nu foloseşte totdeauna un limbaj poetic, ci, mai curând gazetăresc. Ceea ce rezultă sunt un fel de şarje, pamflete lirice, poeme protestatare. Ex.  “De-atâta umplutură şi rost-rostuire cosmică…” Deşi foloseşte unele metafore, aceste poeme sunt lipsite de lirism.

            Cu totul alt ton, uşor nostalgic şi oarecum visător, găsim în poemul-mărturisire: “Ca pe foaia-mi de papirus… / Ninge mărunt în această parte a cosmosului, / ninge cu fluturi sub curcubeul cosmicului suflet / ca şi sub fruntea mea de ianuarie, / ca şi sub ochii mei de culoarea inimii de nuc, / ori, mai degrabă, ca pe foaia-mi de papirus, / unde-ncolţeşte solemn şi înalt / semnificantul meu de jar, / în certitudine perenă, de făurar…”

            Câteva poezii reflectă atributele esenţiale ale Poetului: “Înaripat de vulturi-triftongi …: Călător în munţi, omul, / călător neîncetat, din munţi, râul… / Poetu-i înaripat de vulturi-triftongi şi se bucură / cu temeinicit rost, în plaiul râului de munte… / Poetu-i însetat de privighetori şi se bucură / cu temeinicit rost, în seara râului… / Poetu-i imitat de ciocârlii şi se bucură / în dimineaţa râului, printre grânele oarzăne…”. Şi altul, care-l are în centru pe confratele întru suflet şi Limbă, Grigore Vieru, în momentul de cumpănă care i-a curmat viaţa. E mai mult o rugăciune pentru viaţa lui:   “Poetul nu-i mânătarcă de vid printre constelaţii…: Memoriā digni viri: Grigore Vieru / Cât de necesar mai este Poemul, cât de folositor / mai este Poetul, în Cetate…, / dacă Poetul e fulgul fertilizator, germinator, / ce cade-n celesta câmpie zebrată…, / dacă Poetul e steaua ce are cireşe la urechi / aidoma androginului galactic…, / dacă Poetul e-o / mânătarcă de vid / printre constelaţii, / ori o astral-frunză…, / dacă Poetul e fiinţa / după a cărui frunte de sabie-dacă / se curbează cerul…, / dacă Poetul a scăpat cu zile – / din cumplitul accident rutier / de ieri, 16 ianuarie 2009, / accident întâmplat, ori pus la cale / de toate viscolele, de toate zăpezile…! / Dă, Doamne, s-aud / că Poetul de Serviciu al Naţiunii Valahe / a rămas în viaţă şi fiitoreşte, / c-a avut tărie să traverseze noaptea câlţoasă, / gordiană, c-a avut putere să se smulgă / din căngile Găii ce mănâncă de-o vreme / doar creiere, doar suflete de genii / ale neamului nostru parcă mereurit-însomnorat, / cum zice şi imnul în fiecare dimineaţă, / pe posturi de radio şi de televiziuni…! / Dă, Doamne, s-aud c-au adormit găile / semănătoare de moarte, / lăsând Poetul în viaţă, / întru luminarea noastră de orizont metaforic, / pentru că, / după cum bine ştii, / Atoatecreatorule, / Poetul nu-i mânătarcă de vid printre constelaţii…!”

            Se pare că, această întrebare şi-o pun poeţii din ce în ce mai des în timpurile din urmă: Mai e nevoie de poeţi? Are rost să mai scriem Poezie?

Care mai e rostul Poetului în Cetate?

            Un poem în stil rustic, cu monorimă, intitulat “Sfânt praf la vidul acvilin…” – cu subtitlul “holopoem” – are ca suport “Poemul Zilei” care e un “sfânt prag”, “din energii de Yang şi Yin”. Fiind monorimă, poemul e un fel de cântec în spirit dada.

            Ion Pachia Tatomirescu este un poet post modernist care foloseşte un bagaj de cuvinte bogat ilustrativ şi foarte sugestiv pentru a servi ideea, chiar şi cuvinte antipoetice, cum sunt, sintagmele: “ultim răcnet tehnic”; “mă calcă pe circumvoluţiuni”; “cauciucuri graţioase”; “îmi programează somnul”; “segment temporal”; “cineva aruncă mucuri de ţigări”; “inexpugnabil container-cosmos”, “Cometă glonţuitoare de vid”; “autoturismul meu Diesel”, “pietricelele ― pătrăţeluite” ş.a.

            Iată şi un poem în care e surprins “Duhul poeziei de azi…:  / Miel sacrificat / în cutia de carton / a unui televizor Orion e / duhul poeziei de azi…”.

            După prima secvenţă poetică, intitulată “Ars Poetica”, poetul a structurat un alt grupaj liric cu titlul: “Elegiile elementului  Aer” care pare să conţină mai mult lirism, încă de la poemul care deschide capitolul: “Deasupra-i cer din inimile vidului…: Cum să mai treacă porumbelul / ales de Dumnezeu, / porumbelul / cu plisc-ramură-de-măslin-îmbumbit / şi cu insignifiantele-i / sprijinitoare etern-însângerate, / prin aerul ars al cerului dintre braţele tale, / dintre hublouri / cât rotulele de la semafoare, / dintre pupilele tale, lacome, / vultur-leoaică asiro-babiloniană, / ce-mi lingi stelele / din constelaţia jugularei, / din galaxia buricului…?”

            Un alt grupaj semnificativ este intitulat, în consonanţă: “Elegiile elementului Apă”.

            Un soi de pastel în rimă albă este poemul “Ploaie de sacâz, de chihlimbar…” în care poetul jinduieşte cântecul de acasă:  “ar fi trebuit s-aud / şi mierla de Banat, cântând edenic, / în cireşul înflorit / de lângă marele nuc al blocurilor / de roşie cărămidă comunistă şi de beton, / fluturându-şi mâţişorii / până la electrizarea frunzelor / mici, cât paraua, / din cântecele vechi-valahe, / ale arbuştilor mereurit-pânditori, / din vecinătatea imediată…”

            Un amestec tare ciudat de clasic şi modern, de cosmologic şi de ontologic, între legendă şi realitate stringentă, toate acestea converg spre ideea de Poezie: “Aş putea să-mi încarc şi altfel amurgul, / cu mai bună, / cu mai verosimilă / electricitate pozitivă, / cam cât mi-ar permite / sfântul meu râu de-acasă, / Jiul, râul zeului ce-a curs /  chiar şi pe Cogaion în sus, / până-n cerul sângelui / care mai ştie rostul acestei veri de uraniu …”(Până-n cerul sângelui).

            Langajul acestui poet, spre cinstea domniei sale, este lipsit însă, total de trivialităţi, de vulg, chiar şi de locuri comune, chiar dacă uneori forţează limba, de ex.: “fragranţa cocoriţelor”; “pe partea de-argint-viu, / carosabilă, / logosabilă / şi verbos-abilă / a hârtiei”;  “a rămas în viaţă şi fiitoreşte”;  “îmbăierat”; “ale neamului nostru parcă mereurit-însomnorat”, “ţărmu-mprigorat”, “cântul zeiţelor stelin”, “zalmoxiindu-l în preaplin”; “pod gheţos, aleutin”; “burebistan, sau angevin”; “fără paharul viperin”; “mă scurmă / şi mă şănţuieşte”; “inefabilă fragranţă subcerească –“; “minunos croită” (apa); “mirunoasele-oglinzi”; “eu, încosmitul”, “ce se-nzoriază”; “împloură nouă ceruri”;  “a (se) peşteriza” (titlul unui poem, sintagmă proprie);  ş.a., inventând timpuri şi moduri ale verbului,  din participii şi gerunzii, ori adverbe necunoscute,  de dragul rimei, sau epitetizând în exces.

            Autorul alege să folosească rime întâmplătoare, uneori asonanţe poetice,  într-o poezie modernistă,  care “sună din coadă” şi sună destul de bine, însă nu foloseşte nici o regulă de teorie a versificaţiei. Poemele au însă, un ritm interior şi o dinamică proprie.

            Un poem aparte, straniu şi fermecător, impregnat de un oarecare romantism, este “Ninge spre Cogaion…”: “Ce albă e apa asta cerească, minunos croită / în rochii de mirese, spre-a ninge / în sfânta parte – dinspre Cogaion – a Banatului: / imense flori-clopote-de-nalbă, / fluturi de fulgi, /  nemaipomeniţi, / cât aripa de vrabie, / foşnesc vertical, / tăind tămâioşii cumuluşi / ai preamăreţului subceresc – / gugulanii aşază merele-n fânul / ce miroase profund a istorie dacică, / până la marginea câmpiei, / până la primele piramide extraplate, de mere, / de nuci, de prune, de butoaie cu brânză… / Totuşi, / astăzi n-a mai nins orizontal, / ca în tinereţea-mi de flacără… / Poate, pentru că nu-mi place chipul râului / când ninge: e prea-ntunecat / între maluri de-omăt, / între siluetele negre-ale plopilor / şi-ale sălciilor – ce-i fură oglinzile / cu binomul fundamental al lumii, / din care ici-colo se mai văd incisivii soarelui, / ori, de peste blocuri, Spuma Laptelui; / sălciile-fecioare, mai ales, / îi ascund râului oglinzile – mirunoasele-oglinzi /  ce-i absorb mişcarea, / vitala mişcare, secundele sevei… / Nici lişiţelor nu le mai place-n chindie / intensa umbră zebrată a râului – nu şi-au mai făcut apariţia / lângă malurile pe care sunt stivuite /  sulurile de mătasă şi de borangic / pentru rochiile mireselor din oraşul de câmpie – / oraş peste care / tot mai timidă luna răsare /  ca-n faţa întâilor zăpezi…”

            Aici sunt mici tablouri de viaţă rurală, transpuse artistic. O poezie completă ce cuprinde toate elementele în ea, ca un creuzet fermecat.

            În structurarea volumului, urmează alt element, din cele primordiale, şi anume, „Elegiile elementului Foc”, cuprinzând, de asemenea, poeme reprezentative, în sintonie cu titlul.

            Sunt poeme de bucurie, triumf al iubirii, poeme solare, luminoase, limpezite de toată încărcătura apăsătoare şi densă a epitetizării: „Bucurie – nor alb al triumfului în faţa genunii, / după modelul sacrei perechi secunde / a panoului central, / Soarele / şi sora lui – spuma laptelui…!” (Bucuria de-a nu muri constelaţie veche…)

            Valorile neamului sunt cinstite şi puse în evidenţă de Ion Pachia Tatomirescu, în asociaţii metaforice remarcabile, cum e: „Coloană a Credinţei fără Sfârşit” din poemul: „Despre o nelinişte în jocul „de-a galaxia“…: „simt cum catharsis-ul suie / prin „liberienele“ coloanei mele vertebrale, / aidoma posibilelor / dintr-o brâncuşiană / Coloană a Credinţei fără Sfârşit, / până-n stele – nenumite / şi nenuntite – aidoma neastâmpăraţilor / fotoni din grădina razelor de prânz, / respingând categoric, / în numele electricităţii autentice /  şi al valorii, / toate conexiunile, / absolut toate nuanţele / globalizării paradoxiste / şi de pe la noi…)…!” (“Despre o nelinişte în jocul „de-a galaxia“…)

            Metafore uimitoare sunt prezente peste tot în lirica lui Ion Pachia Tatomirescu. Ex.:  “somnu-i cu cireş înflorit”; “dinţii-nsoriţi ai văz-Duhului…!”

            Un poem foarte interesant despre omnipotenţa Poeziei şi existenţa ei în toate elementele primordiale, este: “Salută Poem-Focul…!”: Poezia-sabie nu mai vrea să iasă din teacă. / Poezia-pâine nu vrea / să se mai coacă-n lanul de cuptor. / Poezia-neuron-de-aur s-a argintit, / ici-colo, / a devenit chiar profund-arămie. / Poezia-aer îşi vede duhul / şi în această dimineaţă de făurar / până la dispariţie – mai persistă / doar într-un infim inel de eclipsă totală... / Poezia-pământ are încă vigoare…/ Poezia-apă îşi poleieşte mrenele… / Poezia-lemn îşi alege mirele-brad… / Poezia-foc se neftineşte-n fulger de sărbătoare… / Făt-Frumosule, / vâră-te ucenic la cele cinci elemente / şi-apoi salută Poem-Focul…!”

            Cum e şi firesc, urmează “Elegiile elementului Lemn” – grupaj de poeme în care se constată, ca şi până acum, o nevoinţă de vorbire, ba, aş putea afirma, chiar un anume chef de conversaţie, cu Dumnezeu, cu sfinţii, cu oamenii. Autorul părăseşte camera în care monologa şi iese în întâmpinarea oamenilor, îi interpelează, le cere răspunsuri, o sete de comuniune, de conexiuni sufleteşti. Perioada acumulărilor s-a scurs, poetul s-a încărcat cu toate informaţiile şi simţămintele lumii şi acum se revarsă preaplinul, spre oameni. Remarcăm şi aici, asociaţii suprinzătoare de idei, metafore proaspete precum: “timpul ca durere infinită”, “timpul ca metamorfoză răstignită”,

            Un foarte interesant poem de dragoste este: “Tot în banalul sens giratoriu din labirint…: Sunt parte din Sacrul Tău Întreg,/ Dumnezeule al Cogaionului…! / Totemul acesta, sculptat / în lemnul, în fibrele de mesteacăn, / parc-ai fi tu, iubita mea…! /  Mă-nchin ţie – / şi, prin tine, / până-n cromozomi şi gene, / strămoşilor – / ce-au avut – şi ei – celebrele lor păcate / domestice, / de vară şi de iarnă, / de solstiţii şi de echinocţii, / întruna, / tot în banalul sens giratoriu, cunoscut de toţi şi de toate, / de la superbul tabel / al elementelor lumii încoace, / dar cu ieşirea din labirint, / prin autohtonul cer al nouălea, / gata să mă simt / în unghiurile dintre cele trei suliţe…”

            Ciclul  elementelor se încheie cu “Elegiile elementului Pământ”.

            Reînvierea şi cultivarea miturilor, a legendelor, a ziguratului,  a trecutului îndepărtat din zorii existenţei poporului român, motivul Muntelui Sfânt Cogaion, sunt teme frecvente care dau greutate şi sens cărţii.

            Soarele-Moş, Muma-Pământ, Tatăl-Cer, Gura de Rai, Sfinxul de Platină,  Împărăţia Tinereţii-fără-Bătrâneţe-şi-Viaţă-fără-Moarte, pleoapa de Voroneţ, fac parte din “Zamolxianismul” poetului, lumea Pelasgilor / Valahilor-Daci, de pe “pământul Daciei de Aur”;  această lume, cultivată pe linie strămoşească şi trăită aievea în veacul XXI, cu toate fibrele, în “poemul miazănoptit / de-atâta somn…!” (Cad fulgii unui somn cosmic).

            Această grupare de poeme cuprinde versuri preponderent carnale, chiar şi când e vorba de ideea reîntrupării în care, poetul ar fi fost leu iar iubita o gazelă sprintenă.         

            Poetul manifestă o predilecţie spre jocurile de cuvinte.

El inventează alocuţiuni şi verbe de dragul jocului, explicându-le apoi în fraze ample, cum e verbul “a (se) peşteriza).

            Nu de puţine ori, poetul îi adresează lui Dumnezeu, întrebări care-l mistuie şi cărora speră să le afle răspunsul: “Mai sunt destule întrebări, Doamne, / la care trebuie să-mi răspunzi, / până nu-mi vine inspiraţia cerească, Doamne, / de-a lua stelele-n dinţi, / ca pe alune, ca pe nuci, / spre-a le sparge-n două – / inclusiv stelele din cerul gurii mele, / cele cu înaltă temperatură / de şase mii de grade-Celsius…!”

            Motivul păsării-reptilă Arheopterix, care conduce şi la titlul volumului, este frecvent în poeme ironico-sarcastice îndreptate spre realităţile zilei. Ex. Democraţie-n tril de-Arheopterix I: Am tot mai mult certitudinea / – potrivit cohortelor de triluitori ai puterii – / că trăiesc bine / şi democratic-profund, / în auriculul stâng / al păsării-reptilă – ce-a botezat / cu numele ei / feciorelnic şi elansat, / un tip nou de stat reformat / şi o imperioasă / vremuire de aur: / Era-Arheopterix… /Lucid, mai pot să / radiografiez / şi-un sentiment-Arheopterix, / şi-un violet neuron triluitor, / de superbă pasăre a democraţiei – / reîntruchipare / a bacovianului „gol istoric“; / e-o pasăre / cu sânge – când rece, când cald – / în funcţie de roza-stindard, / dar şi-nţepenită – cât o eră glaciară, / ori cât muntele de glajă –, e-o pasăre / aspră, de întuneric, / cu cratere-ochi, / cu fanta pupilelor fecundată / de ace de molizi de la Roşia Montană, / de laserii înciorchinaţi ai fiecărui gând / hienizat din univers; e-o pasăre / frumoasă ca un joagăr, / cu dinţi de rechin, dar cu măsele de-aur, / între cele de-oţel, ori de os luminos, / dar şi autentică / pasăre-Arheopterix-cu-colţi-de-mistreţ,/ din care se trage / rasa Stokli – / europeană rasă de porci trecători / chiar şi prin baricadele dintre lagăre, / ori prin marele / zid chinezesc – pe care-l mai văd / chiar şi de pe nevăzuta faţă a Lunii…”

            Acest poem de largă respiraţie cuprinde cinci capitole generoase – de fapt, o radiografiere polemică a societăţii.

            Pe un ton imperativ, autorul lasă contemporanilor un “Ordin de toamnă: Ştergeţi urgent / urmele / imperiilor / de pe Noi, / de pe marele, / de pe blândul meu / Popor Pelasg, / adică Valah – dacă nu v-a lăsat / memoria istoriei, / epigonilor...!”

            Folosindu-se de elementele primordiale: apa, aerul, focul, pământul, lemnul, ca şi de elemente de construcţie lirică, poetul încă mai aşteaptă “vremuri normale”, când apa va fi din nou dulce şi curată, aerul purificat, focul - supus omului, pământul -  răbdător şi lemnul folositor, fiecare după rostul lui, aşa cum a fost lăsat de Dumnezeu şi nu cum a fost transformat de oameni.

            Până atunci, poeţii rămân tot “frumoşii nebuni ai marilor oraşe”; “acei copii minunaţi şi maşinile lor zburătoare” – în goanna lor după fluturi, ori după “acel ceva plăpând, înaripat şi sacru” (Platon).

             CEZARINA ADAMESCU

            www.agero-stuttgart.de

            22 noiembrie 2011

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com