Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

NICĂPETRE A PLECAT SPRE STEAUA LUI

   Mihaela Dordea

                Se spune că atunci când se naşte un copil, o stea răsare pe cer. Poate că aşa au luat fiinţă constelaţiile. Poate e doar o legendă… Sigur este că la 27 ianuarie 1936, undeva în România, la Brăiliţa, a răsărit una dintre stelele care configurează constelaţia ARTIŞTILOR, steaua lui Nicăpetre, Petre Bălănică, pe numele lui adevărat.

                Şi-a descoperit pasiunea lucrând în atelierul de butaforie al teatrului. În 1964 avea să fie absolvent al Academiei de Artă « Nicolae Grigorescu » din Bucureşti. Timp de patru ani după aceea a fost profesor de desen şi istoria artelor.

                Consacrarea i-a adus-o prima sa expoziţie personală, în 1969, la Galeriile Simeza din Bucureşti. De atunci a tot avut activitate artistică şi a fost apreciat ca un artist de mare talent. Expoziţii, participări la bienale şi simpozioane naţionale şi înafara ţării.

         « Odată, de mult, prin anii 70, dacă nu chiar ceva mai devreme, am imaginat în desen cam cum aş fi vrut să fie casa şi atelierul în care să trăiesc, locul unde să vieţuiesc, locul unde să pot desena, să sculptez. Dar proiectul a ramas doar pe hârtie şi femeia cu care atunci credeam că voi fi împreună până la sfârşitul zilelor mele a dispărut şi ea, de asemenea, din viaţa mea. » Scria sculptorul, evocând amintiri.

         Credea că a găsit locul, un loc frumos, în zona Buzăului.  « munţii se profilau în zare, apa Buzăului curgea liniştită către Dunăre, Valea Buzăului se desfăşura largă şi generoasă în faţa mea de ţi se părea că tu, cel din muchia dealului eşti stăpânul lumii. Din pragul casei către râpă creştea o livadă de pruni şi meri, aşternută cu trifoi verde şi flori mărunte. Caprele păşteau în voie. Pietrele cioplite de meşterii populari înfipte în cimitirele risipite pe dealurile de dincolo de apă mă legau de istorie şi mă făceau să aud fâlfâitul aripei îngerului meu păzitor. Nu îndrăznesc să descriu primăvara şi vara prin locurile acestea, las la imaginaţia celui în mâna căruia va cădea cumva această scriere. »

         Cu adevărat, sunt locuri de vis în care simţi sufletul cum se înseninează şi trupul cum se înfioară la vederea atâtei frumuseţi.   

         Preocupat de arta sa, Nicăpetre se bucura de darul de la Dumnezeu în mijlocul naturii generoase, de aici de la noi. Cine să se fi gândit că viaţa lui va lua o altă turnură ? Era anul 1981….

         « Trebuie precizat din capul locului că pe vremea aceea, să mă fi picat cu ceară şi nu aş fi crezut o clipă că regimul comunist va dispărea iar eu voi putea trăi într-o altă ţară decât România. Naivitate, ignoranţă...Viaţa este ea frumoasă dar loveşte dur de tot uneori. După zece ani în care am trăit şi cioplit într-o fundătură din Bariera Vergului în Bucureşti, mi-am luat lumea-n cap şi am ajuns în Scarborough-Toronto-Ontario-Canada. Nici habar nu aveam că există aşa ceva pe lumea asta; Scarborough!? Brăiliţa? definitiv un loc al nimanui, for sure Scarborough un loc oarecare, un penibil Babilon”

         Au trecut câţiva ani buni pănă ce Nicăpetre s-a adaptat vieţii din exil. Dar nu s-a lăsat copleşit şi a creat, a visat şi a creat din nou. Şi a făcut din arta sa un mod de viaţă. Odată, a descoperit în faţa casei, la fereastră, un salcâm. Nu s-a îndurat să îl distrugă. L-a scos cu rădăcini cu tot şi l-a mutat în grădină, în spatele casei.

         « Mă trezesc acum vreo patru ani că printre florile de sub fereastra dinspre stradă creşte un salcâm. Să fie adevărat? Da, creşte un salcâm, chiar sub fereastră, chiar lângă zidul casei. Mă bucur tare de descoperirea mea. În secret îl urmăresc cum creşte aşa... timid parcă, printre celelalte flori care îl acoperă cu nebunia lor de a creşte repede şi de a se bucura cât mai mult de scurta vară canadiană. Aici unde se află salcâmul, la radacina casei, este adăpostit de bătaia vântului, este mai cald din pricina zidului din spatele lui care absoarbe razele soarelui şi le reflectă apoi în jur. Ştiu că salcâmul preferă un sol nisipos, soare şi chiar secetă. De-a lungul căii ferate Brăila-Bucureşti, a fost plantat pentru a fixa terasamentul cu rădăcinile lui întinse ca o plasă şi de a reţine zăpada spulberată pe bărăgane să nu troienească linia. În nisipurile Olteniei a fost plantat cu acelaşi scop. Ciorile îl preferă pentru cuiburile lor sus prin vârfuri. Foarte ataşate familiei lor sunt aceste ligioane pe care lumea le alunga cu pietre. Mie-mi plac. O frumuşeaţă, vorba lu’ Nea Marin, să le priveşti, nu alta ! Pe timpul marilor transformări ecologice tehnologice comuniste salcâmul şi rostul lui a fost ignorat, tăiat şi pus pe foc. E drept, arde bine şi dă căldură bună, dar dulgherii cunosc calităţile lemnului de salcâm şi-l folosesc la înălţarea caselor, la scheletul căruţelor. Apropo: casa din satul Bradu, unde voiam să mă stabilesc, era deja însăilată pe căpriori din lemn de salcâm. Cum de a ajuns sămânţa din care a răsărit acest pui de salcâm aici, pe această stradă unde locuiesc acum? Prin preajmă nu este vreun altul, salcâmul apare la vedere foarte rar. Singurul loc unde l-am descoperit a fost Don Valley, un parc cumva sălbatic pe fundul unei văi care a fost cândva un râu tare mare. Aici am început să cioplesc Invocaţiile, din lemne găsite, abandonate , uitate, fără stăpân. Cred că vreo păstaie, vreo sămânţa s-a agăţat de coaja lemnelor pe care le ciopleam aici şi aşa doar, croite şi degroşate le căram prin jurul casei din Innismor Crescent cu intenţia, desigur, de a le finisa şi a deveni opere de artă. Auzi nastruşnicie pe capul meu: să faci sculpturi din lemne netrebuincioase, din butuci la care nimeni nu se uită cu vreun interes! Salcâmul creşte, se inalţă, ajunge până sus la fereastră, trece şi mai sus, îşi întinde ramurile şi în dreapta şi în stânga de-a lungul şi de-a latul zidului casei, sunt convins că rădăcina îi este înfiptă bine sub temelia casei. Îl iubesc şi vorbesc cu el cum aş face-o cu o fiinţă dragă. Când se lasă seara îşi adună frunzele de parcă se pregăteşte pentru somn şi visare, dimineaţa salută cerul şi lumina desfăcându-şi frunzele adormite peste noapte. Dar dacă se ia hotărârea că trebuie smuls din locul lui şi mutat sau tăiat, devine prea puternic şi poate împinge cu rădăcina lui în fundaţia casei şi o poate crăpa... etc. etc. Se lasă greu, nu vrea să părăsească locul lui ce i-a fost hărăzit de soartă.(ce doruri l-or fi măcinând pe Nicăpetre când a scris aceste cuvinte ?) Dar încăpăţânat, ca om ce mă aflu, continui să trag de el, îl scot cu rădăcină cu tot şi-i aflu un alt loc însorit în curtea din spatele casei. S-a prins, anul trecut a crescut frumos,îl vizitez din când în când ca pe un vechi prieten. Aştept ca în primăvara asta să înflorească, şi va înflori, mi s-a arătat mie în vis că va înflori. »

      Nu ştiu ce s-a întâmplat cu salcâmul artistului. O fi înflorit, pentru că la oamenii buni şi frumoşi, natura creează şi ea opere de artă, aproape din nimic. E un mister, sau nu, o fi simplu, cine ştie ?, cum florile, copacii, păsările , simt sufletul omului şi vin şi cresc acolo, aproape. Poate că un colţişor de rai se naşte când şi când pe pământ ca să ne obişnuim cu el, cu Raiul….

         Nicăpetre a ajuns acolo, în Rai. În prima zi din săptămâna patimilor. Era 21 aprilie. Trecuse de miezul nopţii când un suflet mare, un artist care avea steaua lui undeva pe cerul României, sau al Canadei, a plecat spre locul hărăzit lui încă de la naştere, CONSTELAŢIA ARTIŞTILOR. Era acolo şi Sabin Bălaşa. Şi a venit , după doar două zile şi Cezar Ivănescu. Oare câte stele va număra această mare constelaţie ? ne mor artiştii, aici, sau departe de ţară, dar mor….Să fi greşit noi cu ceva ?

“...prea puţin îi ţine timpul în braţe pe pământenii minunaţi şi prea repede îi recrutează Dumnezeu. în cazărmile cerului ! Nu fiindcă ar fi fost prea cuminte, tânărul din Brăiliţa, NICĂPETRE fusese recrutat să facă trei ani de oştire - trei ani am zis ! - la marină, la Pancalia. Vreu să spun la Marina Militară din PÂNZA  DE  PAIANJEN a scriitoarei Cella Serghi, care încă de pe vremea lui DEJ era un fel de centru de reeducare a micilor sau presupuşilor dizidenţi. Prin această strungă de strunjire psihico-comportamentală trecuseră şi Marin Traian - fostul redactor-şef al emisiunii de Radio Unda Veselă...şi neuitatul Mircea Giosanu - cel care prin emisiunile de el iniţiate, Reflector, de la T.V.ciupise adesea  şi subtil organele partidului comunist. Aici am fost şi eu dus, sau adus, la ziarul Flota Patriei, să mă mai cizelez...Adevarul-adevarat este că, comuniştii aveau nevoie de creierul unora ca noi şi-ncercau, pe gologani...poate ţine.

Aşa şi aici l-am cunoscut eu pe  deja pictorul NICĂPETRE, care tocmai se lăsa la vatră. Era în septembrie 1963. EL - pictor de Brăiliţa - Eu, poet de Tuzla. Am zvârlit zarurile pe tăcute şi ne-am împrietenit pentru vecie. Dar timpul ne-a risipit ca pe nişte păsări migratoare, cu sau fără voia noastră...şi ne-am reîntâlnit abia în anul 1989 - la Toronto - la Centenarul morţii fratelui meu mai mare - Eminescu. Doamne...ce mult se schimbase prietenul meu din Brăilita ! Era de o maturitate inpecabilă, vorbea rar, avea braţele lungi şi pline de muşchi, gata să cioplească sisific toate pietroaiele planetare. Din nou ne-am destăinuit reciproc proiectele noastre. Ale lui - titanice, ale mele mai fantasmagorice. Dupa care  nu ne-am mai întalnit decât arare, prin reviste, în ziarul OBSERVATORUL, sau pe la Câmpul românesc din Toronto - Hamilton. Acolo, NICĂPETRE, urmaşul lui Brâncuşi, a scupltat şi ornat o alee întreagă cu  busturi ale unor celebrităţi romăneşti. Mă feresc să scriu biografie, nu este pe măsura mea. Trebuie însă să vă spun că îl rugasem cândva pe sculptor  să-mi cioplească şi mie un bust, nu cu pretenţii de statuie ci doar aşa...ca piatră funerară, fiindcă între timp mi-am chivernisit şi eu un loc de veci pe la Valdavid, locul de odihnă văratică al românilor şi chiar de odihnă veşnică al unora dintre noi, fără- de- ţară...

Dar scriam despre sculptorul NICĂPETRE. S-a născut la Brăiliţa în 27 ianuarie 1936 şi a decedat pe 24 aprilie 2008, la Hamilton - departe de ţara din lacrima lui... prea puţin îi ţine timpul în braţe pe pământenii minunaţi.

Adio prietene,  ADIO  NICĂPETRE...şi iartă-mă că te sculptez într-un poem.

POEM  LUI  NICĂPETRE

Nicăpetre, unde-ţi este dalta,

dalta ta cu scrâşnet de mister ?

maistre, iată, până una-alta,

dacă nu ştii, caut-o prin cer.

a plecat, că raiul nu e gata,

chiar şi Dumnezeu e obosit.

prin grădina ceea, preacurată,

multe-au fost şi sunt de împlinit.

du-ţi şi braţu-n ceruri - printre pietre

şi ciopleşte îngeri şi prea-sfinţi.

nici în rai să nu dormi - Nicăpetre,

asta ţi-e porunca din părinţi.

dacă-s brăilence şi prin ceruri

Omule, tu pune-le cununi

şi în timp ce voi cântaţi a leruri

noi jelim pe Terra - de nebuni.

prietene, să nu-ncerci niciodată

să te-ntorci în pragul ăstor vetre.

pe Pământ iubirea-i demodată;

fii cuminte-n ceruri...NICĂPETRE.

 GEORGE FILIP

 aprile, Montreal  -  2008”

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)