Eugen Evu

Neîndoielnic, cel mai însemnat liric român al generaţiei 1960, poetul exaltă mistic femeia ca trup ce naşte trup, obsedat de dorinţa de a fi “născut, ci nu făcut”, ca un nou Mesia. ( vezi Itinerar psihiatric, de Brînzei). Metafore revelatorii, geniale insinuând analogic realitatea ştiinţifică, a omului aflat în interregn ( mineral, vegetal, animal) : MINERALITATE “ genunchiul mi-l pun în pietre”; VEGETALITATE: “ copacii- umbre de lemn ale vinelor tale”…CONFUZIE MISTICOIDĂ, ABERAŢIE pseudo - creştină: mai degrabă  Femeia - Galateea, aluzia Isis Osiris stăruie vag în gestul discursiv… este Gnosticismul precreştin irumpe; rugăciunea de a fi re - născut, ca Fiul – Hristosul- Mântuitorul, este adresată strict femeii, ( dar ea nu mai este fecioară, şi nici nu depinde de ea a-l naşte mesianic; rugăciunea este de tip laic, cultul Fecioarei fiind transferat unei însăşi Căii Lactee (simbolul LAPTELUI MATERN  in extenso la scara incomensurabilă de Cosmos - născător şi hrănitor pentru MATERIE..(Mater),; “ şi sânul tău” (complex... freudian),n); exprimare improprie : “mă rog de tine”, propriu ar fi “mă rog ţie”, însă aici este scăparea poetului, rugăciunea era a fi adresată Divinului - inseminator, Tatăl, sau Demiurgul (?), sau a Duhului Sfânt, cel asistat  în actul inseminării divine, de arhanghelii Uriel şi Mihael, cf. Noului Testament?  Emoţia poetică este una mai degrabă a unei  stări  obsesiv-confuze, de “ transă” alcoolică autoindusă, în ceea ce se numeşte “ zona obscură”, dintre sacralitate şi şi profan,  aici una insinuant - erotică, Nichita fiind un expert în mitologia eladică, (Ptolemeii, Pitagora ş.c.l.). (Niky a murit de ciroză, determinată de alcoolismul cronic al vieţii lui hedoniste).

  Către Galateea

Îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările,

toate parfumurile
şi umbra ta, şi tăcerile tale, şi sânul tău
ce cutremur au şi ce culoare anume,
şi mersul tău, şi melancolia ta, şi sprâncenele tale,
şi bluza ta, şi inelul tău, şi secunda
şi nu mai am răbdare şi genunchiul

 mi-l pun în pietre
si mă rog de tine,
naşte-mă.  Ştiu tot ce e mai departe de tine,
atât de departe, încât nu mai există aproape -
după-amiaza, după-orizontul, dincolo-de-marea...
şi tot ce e dincolo de ele,
şi atât de departe, încât nu mai are nici nume.
De aceea-mi îndoi genunchiul şi-l pun
pe genunchiul pietrelor, care-l îngână.
Şi mă rog de tine,
naşte-mă. Ştiu tot ceea ce tu

nu ştii niciodată, din tine.
Bătaia inimii care urmeaza bătăii ce-o auzi,
sfârşitul cuvântului a cărui

primă silabă tocmai o spui
copacii - umbre de lemn ale vinelor tale,
râurile - mişcatoare umbre ale sângelui tău,
şi pietrele, pietrele - umbre de piatră

ale genunchiului meu,
pe carc mi-I plec în faţa ta şi mă rog de tine,
naşte-mă. Naşte-mă.