Nicolae Băciuţ mărturiseşte în acelaşi Cuvânt înainte că nu a intenţionat să scrie o carte de interviuri, dar pe parcursul unei jumătăţi de veac, adunându-le, a hotărât să le sistematizeze, pentru că acestea „s-ar putea să ofere o imagine verosimilă asupra literaturii române contemporane, având în vedere că interviurile nu au fost, nu s-au dorit să fie prizoniere ale unui anume prezent, făcându-se mereu incursiuni, evaluări ale unui timp istoric şi literar pe parcursul unei jumătăţi de veac”.

         O istorie inedită a literaturii încărcată de mărturii care sunt destinate a deveni documente de epocă. Majoritatea interviurilor au fost publicate în revistele „Vatra” şi „Echinox” de-a lungul anilor, cu impact imediat asupra cititorilor. Fără să construiască ierarhii şi fără a emite judecăţi de valoare absolute,  fără să promoveze noi branduri, Nicolae Băciuţ aduce la scenă deschisă principalii actori ai grandioasei piese numită CULTURĂ ROMÂNEASCĂ, îi aşează în lumina reflectoarelor, lăsând aplauzele pe seama beneficiarilor. Este în primul rând, privilegiul nostru, o binecuvântare, un mod fericit de a cunoaşte falanga de nume care reprezintă spiritualitatea de aur a  culturii româneşti. Şi are dreptate Nicolae Băciuţ, până la urmă această „Istorie a literaturii române în interviuri” – poate fi citită şi receptată ca o poveste, „O poveste cu personaje reale care trăiesc, hrănindu-se din real, în lumea ficţiunii”.

 O poveste despre cum se nasc capodoperele şi o nouă legendă, un nou mit al constructorului de mănăstire. Mănăstirea de cuvinte, desigur, un edificiu spiritual  care consonează cu esenţa aspiraţiilor noastre spre înalt, spre sublim, spre adevăr şi Lumină.

         Cartea începe cu Crezul artistic al autorului ei, un profesionist al interviului, care mărturiseşte:  „Cred în interviu, fiindcă e unul din genurile vii, pline de dinamism“ – care şi-a făcut din acest gen publicistic  un mod direct de implicare în viaţa literară. „Interviul face parte din nevoia noastră de dialog şi din raţia noastră de curiozitate pe care nu ne-o putem asigura decât punând întrebări”. Este şi acesta un mod de a relaţiona cu oamenii, de aceeaşi sau de altă profesiune, cu o anumită încărcătură emoţională de ambele părţi.

„Cred în interviu, fiindcă (...), e o formulă fără de care publicistica (inclusiv cea literară) îmi pare greu de conceput” -  aduce autorul drept argument al demersului său pe termen lung şi a travaliului covârşitor de a pune cap la cap toate mărturiile. Şi din toate acestea, interviul literar, specie aparte care transgresează timpul tinzând să devină istorie literară. Se impun aici câteva linii de forţă pe care autorul interviului trebuie să le respecte: „să aibă ţinută, să nu fie simplă sporovăială, să aducă informaţie nouă, să aibă ritm, să pornească din curiozitatea sinceră a reporterului şi nu din plictisul obligaţiilor redacţionale”.  Şi mai precizează Nicolae Băciuţ:  „Aştept să-mi apropie respiraţia celui intervievat, să-mi apropie cărţile sale (dacă acesta e un scriitor), lucrările sale (dacă e un pictor) ş.a.m.d., să reconstituie momente de istorie literară (culturală) care, fără întrebările reporterului, ar rămâne îngropate în uitare.”

Din punct de vedere al profesionalismului, Istoria... lui Nicolae Băciuţ se constituie într-un adevărat manual practic de jurnalistică din care, nu numai aspiranţii la această fascinantă profesiune au beneficii, ci orice om care a pus mâna vreodată pe condei şi şi-a aşternut gândurile. Şi pretexte pentru a închega un dialog constructiv există şi vor exista întotdeauna, dar jurnalistul trebuie să ţină cont de anumite criterii de selecţie a intervievaţilor: valoarea, relevanţa unui eveniment din viaţa sa, nevoia de clarificare a unor aspecte legate de creaţia sa, abordarea unor teme de actualitate. Mai aflăm de la Nicolae Băciuţ că fiecare interviu a fost pregătit tehnic, cu minuţiozitate. Unele interviuri au fost sugerate de lectura unor cărţi, „urmată de curiozitatea de a trece dincolo de cărţi în spaţiul de creaţie al acestora, ca punct de plecare pentru un dialog”. Există şi interviuri „live” – cu unele repere fixate dar şi cu o marjă largă pentru spontaneităţi. Autorul  a avut întotdeauna ca model  „ingeniosul bine temperat“. Interviul „faţă în faţă” a fost preferat celui epistolar. „Interviul epistolar pune oarecum pe reporter în inferioritate. El nu mai poate avea replică, nu mai poate interveni, spontan, la răspunsurile primite. El şi-a epuizat acest drept atunci când şi-a formulat întrebările.

Prefer de aceea să port dialoguri „faţă în faţă“. De fapt, acesta este cadrul autentic în care trebuie să se realizeze un interviu – celelalte formule sunt alternative de refugiu, care temperează savoarea dialogurilor <pe viu>.”

De asemenea, autorul subliniază faptul că spontaneitatea, intuiţia, flerul, temperamentul reporterului  contribuie la canalizarea sau inducerea răspunsului.

„Spontaneitatea dă culoare unui interviu, elimină distanţele, răceala, iar întrebările spontane pot dezvolta altfel un răspuns. Când întreabă, reporterul trebuie să se gândească şi la cititorul, ascultătorul, telespectatorul său. Când pune întrebări, reporterul îşi face cel puţin iluzia că o face în numele unui număr cât mai mare de receptori!”

În sfârşit, Nicolae Băciuţ recomandă novicelui să se ferească de şabloane, stereotipii şi de <reguli de aur>.

Invitaţii la discuţie ai acestei „aventuri extraordinare” – numită „Istoria literaturii române în interviuri”   sunt dispuşi în pagină în mod alfabetic, cartea deschizându-se cu  Gabriela Adameşteanu care declară dintru început: „Ceea ce nu trebuie să-şi permită un scriitor este să mintă”,  concept de viaţă  cu care sunt personal, perfect de acord. Autoarea „Drumului egal al fiecărei zile” şi a „Dimineţii pierdute” subliniază importanţa pe care o au revistele literare în viaţa unui autor: „O revistă literară, cu fascinaţia zilei când vin paginile, când te descoperi şi pe tine lângă atâtea Nume, care face, pe neobservate, şi din tine un fel de Nume, îndeajuns ca să-ţi uşureze drumul până la prima carte, îşi poate dori oricine”.

Gabriela Adameşteanu – scoate în evidenţă legătura subtilă şi trainică ce se stabileşte între autor şi editor precum şi credinţa, profundă şi irepresibilă, într-un climat literar receptiv, viu şi primitor, mereu pregătit să ocrotească adevărata literatură. Ea face o dezvăluire, cel puţin uimitoare: „Întotdeauna mi s-a părut că meseria de scriitor este foarte grea şi nu mă simţeam în stare  s-o fac. Despre meseria de scriitor nici acum nu gândesc altfel.”

De asemenea Gabriela Adameşteanu aminteşte că scriitoarea şi traducătoarea Nora Iuga a declanşat, „dacă nu neapărat imboldul, în orice caz, îndrăzneala de a scrie”.

Desigur că există în viaţa fiecărui scriitor anumiţi factori favorizanţi: întâlnirea cu o anumită personalitate, devenită ulterior model, pasiunea pentru citit, frecventarea unor cercuri literare sau artistice, o anumită conjunctură benefică pentru debut ş.a.

„Cât priveşte profesionalitatea scriitorului, obligatorie şi la debutanţi, nu înseamnă altceva decât să-ţi iei foarte în serios munca. Cred că şi ea vine din aceleaşi profunzimi, ca şi factorii care te împing la scris, şi că se poate pierde pe parcurs, dacă încordarea, dacă propria ta exigenţă scade”.

Autoarea aduce ca argument spusele lui Sorin Titel despre specificitatea şi vocaţia fiecărui autor: „Orice scriitor îşi are uşile şi cheile lui, adică nişte căi proprii în cunoaşterea vieţii şi totodată în metamorfoza experienţei, gândului şi sentimentelor în literatură. Eu văd scriitorul ca pe un posesor de capital lăuntric şi dacă are acest privilegiu, atunci de acesta trebuie să se ocupe şi să-l sondeze până la capăt. Literatura vine din interior şi orice sfat din afară… nu ajută, rămânând cumva discutabil”.

Iar în privinţa clasificării în generaţii, autoarea spune:

„După părerea mea, generaţiile nu contează decât pentru istoricul literar, care trebuie să-şi ordoneze materia. Altminteri, interesează doar scriitorul – opera făcută în singurătate, drumul lui irepetabil”.

De la  Ioan Alexandru, cel care aparţine prin naştere unei „Transilvanii de jertfă”, unui întreg topos românesc, cu mare impact în devenirea neamului românesc, ne-au rămas cuvinte emblematice, cuvinte reper pentru întreaga creştinătate: „Poporul nostru, asemenea unui stejar, este plămădit în întregimea lui, stând drept în Cosmos, din trei trepte sau izvoare: rădăcina geto-dacică, tulpina romană şi coroana creştină. Aceasta este viziunea completă asupra neamului nostru care în această triadă şi-a pornit cursul normal în istorie, cu aproape două milenii în urmă, şi astfel a rămas statornic în matca sa. Prin rădăcină, am ţinut legătura cu vechile neamuri, prin romanitate cu Europa latină, prin creştinismul romano-bizantin cu răsăritul şi popoarele vecine. Această triadă istoricii o suprapun peste cei trei factori esenţiali care generează istoria unui popor: factorul geografic, etnografic şi factorul spiritual.”

Alegerea imnului drept subspecie a poeziei clasice pe care s-o cultive,  a fost una fericită pentru că doar  prin  el îşi  putea exprima plenar trăirile sale: „Mai presus de toate, imnul e poezia care are în centrul său iubirea, agapeul, nu opus Logosului, iubirea veşnică, ce implică mai multe trepte: iubirea faţă de prunci, soţie, patrie, prieteni, eternitate. În aceste, trepte transpare tot Cosmosul. Toată făptura noastră se vrea iubită. Toate plantele, toate animalele. Chiar şi vrăjmaşii. Iubirea toate le acoperă.

Imnul se leagă de iubire precum Noe de corabie, să străbată istoria, să cunoască cufundarea, pieirea. Iubirea e pânza, vântul, nava care ne salvează de la vremelnicie.

Toate cărţile mele sunt imne ale iubirii.”

Ioan Alexandru, la data interviului (1982) era  de părere: „Câtă vreme poezia nu se adânceşte în suferinţele unui neam, are puţine de spus acelui neam. Ce să le spun decât de a şti că poezia trebuie să-şi afle rădăcinile acolo unde poporul şi-a aflat mântuire de două milenii? Eu nu am încredere într-o poezie care ignoră Logosul şi istoria lui.” (...)

„Pământul românesc e podit cu lacrimi, sânge şi oseminte. Aceste nume sunt un simbol. Orânduiala acestor locuri este imnică. Aşadar, istoria noastră naţională are această frumuseţe de valoare universală. De aceea am ales imnul pentru că era forma cea mai adecvată măreţiei ei. Nu încape nici într-un sonet, nici în alte forme, care au ceva artizanal în ele. Frumuseţea şi desăvârşirea acestor personalităţi îţi cere acest fel de cugetare. Poezia e pentru mine imn. Celebrare,  bucurie, împăcare în lumina Logosului întrupat în istorie. Nu voi înceta să cânt, nu mă voi lăsa strivit de griji, neignorându-le, totuşi. Ca un cuptor topind toate lucrurile, dând arderea focului tămăduitor. În acest fel de rostire, cine iubeşte cu adevărat are şansă. Este iubirea pe care un poet trebuie să-şi aşeze temelia. Prin iubire, de la Ioan Casianul până la Voiculescu, până în zilele noastre, transpare spiritualitatea noastră. Identitatea spirituală e fundamentală.

Mărturiile arheologice sunt imnice. Citiţi pietrele funerare. Ce împăcare, ce bucurie faţă de pietrele păgâne, sumbre, sceptice”. El spune că în „străinătatea” Occidentului a învăţat să iubească mai mult spaţiul românesc: „S-a declanşat o sete după spaţiul românilor şi cred că contactul cu alte civilizaţii e declanşator.”

Şi mai spune în încheiere: „Singura cale pentru a dăinui, pentru a te împlini, e de a-i iubi pe ceilalţi. Iubirea nu piere niciodată. Ea rămâne în eternitate. Această iubire doresc să mă însoţească pretutindeni. În Transilvania suntem fraţi şi trebuie să descoperim secretul acestei legături, secret care e pecetluit cu şapte peceţi de Logosul întrupat în istorie”. Un adevărat Crez creştin şi literar în acelaşi timp. Dar de ce s-ar mai opera delimitări nete între Crezul creştin şi cel literar, de vreme ce ambele sunt asumate deopotrivă?

Alexandru Andriţoiu afirmă în interviu că: „O generaţie trebuie să fie arcul voltaic al timpului ei de afirmare”. Iar când este invitat să definească trăsăturile distincte ale generaţiei lui Nichita Stănescu, el spune: ”...ei au venit cu o modernitate neostentativă, vorba lui Baudelaire, fără să spargă limitele şi chiar de aceea cu o anumită gravitate, cu totul dincolo de modă şi de iconoclastie, de unde şi o anumită deocraţie a ei la public prin receptivitate largă. De obicei, insolitul vinde un teren mult mai restrâns în cercurile mai snoabe, pe câtă vreme modernitatea cumpănită, care vine dinlăuntrul tradiţiei, prelungită în modernitate, are o deschidere mult mai mare. Asta cred eu, glosând, că ar fi particularitatea generaţiei lui Nichita, cu el în frunte.”

Şi iată cum defineşte Alexadru Andriţoiu, la întrebarea jurnalistului, conceptul de scriitor angajat: „- Uite, pentru că tot am pornit de la Nichita Stănescu, el afirma că patria lui e limba română. Să nu uităm că această afirmaţie testamentară vine de la catrenul Văcărescului. Aici văd eu angajarea, în istoria, limba şi literatura română din care venim şi pe care o medităm cu gravitate şi nicidecum în productele pretins patriotice, umaniste, pacifiste în genul poeziei manifest în care se iau angajamente şi se promit mari vibraţii lirice şi epice fără acoperire valorică. Se scrie Ţara, Pacea, titluri mari de poezii, idei şi fapte de mare preţ, uneori, din păcate deseori, compromise prin superficialitate şi grandilocvenţă. Iubesc poezia retorică. Mă consider latinist şi ştiu ce înseamnă retorica din antichitate şi până acum. Dar cerem o poezie retorică densă, meditativă, la genul Hugo, Whitman, Goga, Beniuc şi nu găunoasă şi sacadată.”

Interviul este luat la Struga, în 1982, atunci când Nichita Stănescu a fost încununat cu lauri la Festivalul de Poezie.

Vasile Andru, cel care declară: „Am un mai mare sentiment al urgenţei” îşi face un autoportret cât se poate de realist: „S-a întâmplat că şi din recursul la practici de autocontrol a câştigat tot mentalul meu, iar din punct de vedere afectiv am rămas în continuare vulnerabil. Poate asta e drama cerebralilor: o întărire intelectuală şi o dramă afectivă. Maturitatea intelectuală ajută la scris, dar nu asigură eficienţă socială. Adică: mi se întâmplă să pierd pe pământ ceea ce câştig în văzduh...”

Şi: „procesul scriitorului se află în cărţile sale”. Vasile Andru, scriitor cu mare impact asupra  cititorilor, care explorează zonele  ezoterice ale sufletului omenesc, spune în chip magistral: „există un aer al vremii, o pecete a timpului, care ne apropie de toţi cei care ne distanţăm. Ne distanţăm de voie şi ne apropiem de nevoie. Borges spunea că noi, cei de azi, „scriem toţi aceeaşi carte". Adică: un stil al vremii ne impregnează scrisul. O sevă comună ne hrăneşte. Şi tematic scriem aceeaşi carte”.

Cu francheţe, Vasile Andru face o radiografiere a generaţiei sale, afirmând că simte o urgenţă de a scrie despre contemporani: „...abdicările prozatorului de la exigenţele profesiei sale şi ale misiunii sale pot avea consecinţe astăzi mai grave decât în urmă cu zece ani. Preţul renunţării este, pe zi ce trece, tot mai păgubitor. Până la dezastruos. Pe zi ce trece se simte lipsa prozatorului-putere. Balanţa culturii cere imperios un echilibru între tăriile umaniste şi cele non-umaniste. Adaug deci acest aspect la tema dificultăţii de a fi prozator: umanismul în defensivă. Iar un umanist în defensivă înseamnă că lasă locul unui pluton de instincte agresive în ofensivă. Viaţa nu iartă”.

Şi afirmă răspicat: „În ce mă priveşte, cred în nevoia de conciziune a prozei. Cred în exprimarea limpede, precisă. Cred în proza care nu se îneacă în descrieri ci jalonează terenul”.

Vasile Andru – un prizonier al timpului actual care scrie sub imperiul stării de urgenţă, vrând în felul acesta să supună clipa: „Deja suntem datori cu cartea clipei, cu strigătul clipei. Intelectualii sunt în genere verbioşi, inerţi, iar prezentul trece.”

Prozatorul şi eseistul Vasile Andru are următoarea părere despre eseistică: „- Eseistica este a doua „limbă" internaţională a planetei. Prima ei „limbă" fiind proza: proza în care s-au dizolvat elemente lirice, proza care a furat inima poeziei, ca să aibă două inimi. Aşadar, rostirea critică (mai ales eseistică) este condiţia vieţuirii prin cultură. Fără pricepere eseistică, azi nu te poţi arăta în lume. Deşi ştiu toate acestea, scrisul de critică l-am simţit ca pe un furt din timpul prozei şi din timpul meditaţiei. Aşadar: la început a fost proza. Eseistica s-a rupt din proză, este sora ei (fiica ei?) apoliniană, adică având un limbaj „de mâna dreaptă", un limbaj conceptual, gata de alienare.”

Nicolae Băciuţ are şi meritul incontestabil de a ne oferi, prin discuţiile purtate cu interlocutorii săi,  cadrul de lucru dintr-o revistă de cultură, în speţă, revistă literară. Climatul iscat de efervescenţa creatoare este stimulator pentru cei care doresc să afle câte ceva din culisele literaturii, dar în special, din laboratorul intim de creaţie al autorilor intervievaţi. Din acest punct de vedere, lucrarea este şi o frescă istorică şi literară preţioasă oferind pagini de mmorialistică veritabile.

Astfel este viaţa la revista „Viaţa românească”  o revistă interesantă ca putere de reprezentare culturală,  ca atitudine, dar şi ca funcţie de stabilizator cultural,  unde Vasile Andru  a fost numit redactor.

Iată ce părere are Vasile Andru despre cultură:

„- Cultura este singura biserică a omului ateu. Cultura e catedrala omului laic. Ea operează prin o sută de canale şi două pârghii: nădejdea şi autoritatea. Spuneam: cultura îl moşteneşte pe cultus, care nu mai are trecere absolută la gândirea desacralizată.” Iar în privinţa criticii pe care o cultivă cu interes şi profesionalitate maximă, Vasile Andru spune în interviul său:

„Aş vrea ca, prin critică, să produc o înviorare mentală a cititorului. Îmi rup şi arunc textele care nu produc această înviorare mentală, pulsul de viaţă. Ca şi proza, critica ar trebui să stârnească pofta de viaţă”. Idei interesante cultivate şi însuşite de oameni interesanţi care stimulează în cititor puterea de gândire dar şi puterea creatoare.

Nicolae Băciuţ prin convorbirile sale libere cu nume de prestigiu ale culturii româneşti săvârşeşte şi o radiografie a momentului literar actual. Bilanţ şi sinteză, despre proză, poezie, teatru şi eseistică critică. „Pentru mine, proza e mai folositoare decât critica, iar trăirea sapienţială e mai folositoare decât proza” – spune şi Vasile Andru în intervenţia sa. În consecinţă, Vasile Andru doreşte: „Cred că omul este mai mult decât se vede. Să încerc să spun asta. Să văd mai mult decât se vede, să spun mai mult decât se poate spune”. Este unul dintre cele mai generoase şi mai umane principii de viaţă: a afla şi a scrie despre oameni, cu sentimentul urgenţei, al imperativului major uman conţinut în verbul A Fi.

Chiar dacă mărturiile au fost luate în urmă cu 20-25 de ani, se remarcă perenitatea lor, aducerea la zi „aggiornamento” a conceptelor şi idealurilor de viaţă şi gândire a interlocutorilor, şi aici, meritul incontestabil este al scriitorului şi jurnalistului Nicolae Băciuţ care  a ştiut să imortalizeze clipa şi să-i dea formă şi conţinut care s-o eternizeze.

De la Ştefan Baciu se impune ideea: „În ciuda tuturor cenzurilor şi deceniilor, mi-am rămas mie însumi credincios” – ceea ce demonsterază faptul că scriitorul, îşi depăşeşte vremea şi vremurile şi rămâne statornic în crezul său artistic. Ştefan Baciu, scriitor cu o biografie fabuloasă. El a trimis interviul din Honolulu, revistei „Vatra”: „Născut la Braşov, în 1918, din 1948, demisionând din postul de consilier de presă pe lângă Legaţia României din Berna, s-a stabilit mai întâi la Rio de Janeiro (Brazilia), unde a devenit chiar cetăţean de onoare al oraşului. Profesor (1962 – 1964) de literatură braziliană la Universitatea Washington, Seatle, din 1964 s-a stabilit în Honolulu, fiind profesor de literatură braziliană şi civilizaţie hispano – americană la Universitatea din Hawaii. A publicat peste o sută de cărţi în limbile română, germană, spaniolă şi portugheză, şi peste cinci mii de articole, reportaje şi cronici în presa din Europa, Statele Unite ale Americii şi America Latină. A publicat timp de 30 de ani revista Mele, murind, în 1994, departe de ţară şi cu visul de a o revedea, neîmplinit”.

         Interviul este publicat în „Vatra” 1991 – cu numai câţiva ani înainte ca Ştefan Baciu să pornească pe drumul fără întoarcere.

Iată ce frumoase idei în acest interviu:

- „Poezia, colac de salvare” – spuneţi dv. în poemul Inscripţie pe o corabie. Cât credeţi că ne va mai putea poezia salva sufletele noastre? Care sunt duşmanii cei mai de temut ai poeziei?

- Da, mi se pare şi astăzi, ba poate mai mult ca niciodată, că singurul „colac de salvare”, singura punte între oameni, împărţiţi în clase, rase, religiuni, culori şi „partide”, este şi, ceea ce mi se pare mai important, va rămâne poezia, UN ADEVĂRAT ESPERANTO AL SPERANŢEI!

Ştefan Baciu face o radiografie clară a trei sferturi de veac de literatură românească, fie că autorii ei au trăit în ţară sau în exil. Date memorialisice demne de Istoria Literaturii române, evocări ale unor personalităţi care şi-au înscris numele în  revista „Gândirea” şi în alte periodice ale vremii, toate la un loc oferă un tablou general al acelor ani, util  nu numai istoricilor literari de astăzi, dar şi studenţilor care vor să facă cercetări asupra prioadei antebelice, inter şi postbelice. Emoţionante sunt evocările despre Ion Minulescu şi Vasile Voiculescu:

„La Bucureşti, aveam întâlniri cu Ion Minulescu, vizitându-l în casa – muzeu (de pe atunci) din Cotroceni. Cele mai impresionante întâlniri le-am avut cu doctorul V. Voiculecu. Mai cu seamă iarna, când îşi scotea căciula de pe cap, aşteptam să-i văd aura de sfânt de pe frunte. Până astăzi, nu mă pot abţine, când mă gândesc la el, să-l aşez într-o imaginară icoană a sfinţilor mei. Dacă nu toţi, o bună parte din aceştia au fost, ca să te citez, „salvaţi de poezie”.

        Alexandru Balaci este de părere că: “Limba română e o limbă vie, în stare să cuprindă orice freamăt existenţial”.

         La întrebarea jurnalistului, dacă nu crede în eficacitatea genului, acesta spune: “ Cred că interviurile şi memorialistica sunt dintre cele mai gustate şi aşteptate manifestări ale cunoaşterii directe, dacă nu chiar ale literaturii”.

         Este: “Permanenţă de trăire, biografia academicianului este biografia unui intelectual deschis ideilor întotdeauna umaniste”.

Cărturarul roman a studiat evoluţia raporturilor culturale între cele două spiritualităţi, română şi italiană.  „Acestei activităţi m-am dedicat timp de patru decenii, ajungând la peste cincizeci de volume de exegeză italiană sau de comentarii ale raporturilor celor două culturi”.

În problema traducerilor, Alexandru Balaci a spus: „Am fost chiar fondatorul secţiei de traduceri a Uniunii Scriitorilor. Consider traducerea ca un act important în cunoaşterea reciprocă şi în cunoaşterea între popoare. Traducătorului îi revine un foarte mare rol. Cred că traducerea (care e echivalentă cu reconstruirea catedralei gotice a Divinei comedii sub un alt cer) trebuie să aibă la bază cunoaşterea în mod scriitoricesc a două limbi. Traducerea e o echivalenţă de sensuri, nu de fidelitate literală. Traducerea e un act de creaţie literară şi nimic altceva. Un traducător e în realitate un scriitor care mânuieşte ca un creator subtilităţile celor două limbi. De aceea, încercările de a se face traduceri în ţara noastră şi a le transmite spre cizelare în afară nu vor avea întotdeauna rezultate fericite. Traducerea trebuie efectuată de acela care mânuieşte limba poporului său. De aceea ne interesează traducerile în străinătate. De aceea e nevoie de o cunoaştere temeinică pentru că nimic nu poate înlocui contactul personal a doi scriitori care pot intra într-o simbioză culturală.

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com