MARGINALII. CULTURA OMULUI ŞI OMUL CULTURII

Cezarina Adamescu, Agero 

         Consider un  privilegiu de a putea începe ultima serie a comentariilor asupra Istoriei... cu o personalitate care a continuat şi continuă să fascineze generaţii întregi de  scriitori şi poeţi,  cu Nichita Stănescu. Nicolae Băciuţ însuşi îşi manifestă admiraţia faţă de cel care a devenit o emblemă a Poeziei româneşti a veacului XX: „Un început de octombrie adevărat mi-a revelat un adevărat Nichita Stănescu întrecându-se pe sine într-o competiţie care există doar în imaginaţia mea împătimită de drag de poezia lui Nichita Stănescu. Am văzut cum arată o zi fără început şi fără sfârşit a unui poet. A fost exact aşa cum mi-am reprezentat în copilărie imaginea unui scriitor, imagine formată doar din lecturi şi din, vai, atât de reci fotografii de manual. Ţinând parcă dinadins să-mi arate că poate există un scriitor ideal a cărui biografie nu se desparte cu nimic de opera sa. Poetul, încetul cu încetul, mi-a impus un portret care să refuze orice altă înfăţişare a sa. Trupul masiv al Poetului înveşmântat în ţinuta celui mai banal trecător de pe stradă, tocmai poate pentru a nu atrage atenţia asupra sa, mergea cu paşi silenţioşi, tăcându-şi liniştea pe care o rupea din când în când cu câteva vorbe care nu aşteptau replică”.

         Lucruri şi întâmplări  inedite, (cum altfel?), ne dezvăluie autorul care este un privilegiat din acest punct de vedere, că i s-a oferit şansa (de către Providenţă) şi chiar a reuşit să stea în preajma, şi să respire acelaşi aer cu cea mai carismatică personalitate a culturii româneşti, cu regele Poeziei încununat la Struga cu lauri şi cu deţinătorul premiului Herder pentru poezie.

„În timp ce recită, privirea lui pare atotcuprinzătoare. Priveşte pretutindenea şi niciunde. Acesta este primul şi singurul meu Nichita Stănescu. Ceilalţi pe care i-am întâlnit, chiar şi pe cel de la Struga, pentru care m-am călătorit spre a-l vedea, asemeni unui badea Cârţan contemporan, purtându-i cărţile în rucsac, tăind, pe jos, Bulgaria şi Macedonia iugoslavă până pe malurile fierbinţi ale Ohridului, nu sunt decât înfăţişări întâmplătoare şi nu întotdeauna adevărate ale poetului. Şi ale poeziei.”

Nicolae Băciuţ mărturiseşte de o bună bucată de vreme îl obsedează două ipostaze: poezia pe de o parte şi poetul, pe de altă parte, aşezate faţă în faţă.

Discuţia cu marele poet începe de la definirea cuvântului ca material, ca suport al poeziei. Cuvintele lui Nichita au valoare axiomatică, ele sunt emblematice pentru “Starea poeziei” sau pentru “Fiziologia poeziei” de azi şi din totdeauna.

„- După părerea noastră, considerăm cuvântul a fi fiind singurul lucru concret din fiinţa generală a conştiinţei. Partea de om a cuvântului, partea trecătoare de om a cuvântului este importantă după cum mai puţin important este felul naşterii şi mai important mi se pare a fi însăşi naşterea. În genere, din punct de vedere al poeziei şi al gândirii de acest tip, adică al gândirii de tip estetic, care este o formă a cunoaşterii, a luării în cunoştiinţă a sinelui de către sine, cuvântul se ia în cunoştiinţă de sine prin privilegiul unei cunoştiinţe şi prin întâmplarea unui trup”.

Vorbind despre limbajul poetic şi despre lupta limbajului cu sine însuşi, aşa cum frumos aruncă provocarea Nicolae Băciuţ, ştiind că acesta este creator de limbaj şi stăpân pe un limbaj propriu:

„- Nu cred că întrebarea mi se potriveşte pentru că nu eu mă lupt cu limbajul, el se luptă cu mine. Ca să fiu sincer, pentru că până acum am fost foarte sincer, deci, ca să fiu numai sincer, aş spune că tot timpul m-am suspectat de inadecvare la limbaj. De aceea, în anumite etape ale conştiinţei mele, m-am gândit dacă limbajul meu poate fi depăşit printr-un metalimbaj, lingvistica printr-o metalingvistică, cuvântul printr-un metacuvânt.”

La întrebarea, dacă pot cuvintele îmbătrâni, devenind victime ale timpului, Nichita răspunde:  

„- Cuvintele nici într-un caz nu pot îmbătrâni; ele au o natură eternă prin faptul că ele nu au timp. Timpurile pe care ele le acceptă, pe care cuvântul le acceptă – trecutul, prezentul şi viitorul – sunt un fel de piei, forme, trupuri, înfăţişări, privelişti şi manifestări ale cuvântului. Cuvântul nu are natura timpului, el se petrece în timp, dar el are o natură statică. Timpul are o natură perisabilă. Locul petrecerii cuvântului e trecător, nu cuvântul”.

Pornind de la versul: „Poetul ca şi soldatul/ nu are viaţă personală”,  Nichita este rugat să-şi definească propria existenţă:

„- Acea poezie, de bună seamă că era o metaforă, iar acel vers o aserţiune. Intimitatea unui poet adevărat nu este totuna cu propriile sale amintiri. Nici nu suntem totuşi ceea ce ţinem minte că suntem, cum am crezut adeseori. Intimitatea lui este ceea ce este el, este simultaneitatea lui cu orice şi oricând. Este intimitatea cuvintelor, iar viaţa personală a poetului este avatarul verbului care se vorbeşte pe o orbită spaţială în jurul subiectului său, în jurul unui nume, în jurul unui substantiv.”

La întrebarea, cum ar arăta acum poetul, în raport cu unele autoportretizări mai vechi, Nichita mărturiseşte:

„- E o întrebare la care nu pot să răspund pentru că acel dialog vechi făcut cu Florin Mugur avea aţâţarea colegială a unor schimburi de sentimente, a unui trup de sentimente, trecător, cel pe care ţi-l prilejuieşte tinereţea în conversaţie. Acum nu cred că se mai poate vorbi de un schimb cu ceva şi cred că un autoportret nu mai e posibil pentru că portretul însuşi nu mai este cu putinţă”.

Prima spaimă, aşa cum spunea Marin Preda, declanşează şi prima scânteie morală în om şi din acest punct de vedere Nichita povesteşte despre prima lui spaimă:

„...Spaima este o formă a egoismului, a autoconservării unei forme mici doritoare, tinzând către o formă mai mare. Prima spaimă, de bună seamă, a fost aceea a naşterii mele. Ca dovadă că ea a fost atât de uriaşă, coincide cu dreptul de a fi uitat-o cu desăvârşire. Nimeni nu-şi mai aduce aminte un lucru esenţial al vieţii lui: secunda naşterii lui, după cum nimeni nu poate să ţină minte al doilea lucru coincident cu primul: moartea lui”.

Nichita Stănescu a brodat mult pe aceste teme fundamentale, naşterea şi moartea. Până şi ultima poezie antumă, apărută în 9 decembrie 1983, în revista „Flacăra” cu doar 4 zile înainte de nemurirea lui, poezie care se numeşte „Plautilla” – nu întâmplător are ca temă naşterea şi moartea: „Mă mai las şi eu câteodată/ între un alt fel de plată; / nenăscut fiind / nimeni nu mă va vedea murind.// Dar m-apucă dorul cel mai dor / de coasta amânduror / să mă nasc ca să şi mor / să mă nasc ca să şi mor.”

Şi iată o proprie definiţie a scriitorului:

„- Un scriitor este un cititor care îi citeşte pe cititori.”

Întrebare care reclamă necesarmente, o alta, la fel de legitimă:

„- Iar cititorul pentru scriitor?

- Cel care-l scrie. (...) Căci a vorbi în mod real şi serios de ce reprezintă un cititor pentru un scriitor este obiectul unei meditaţii de o viaţă şi nu a unei replici de o secundă. Am refuzat-o printr-un joc de cuvinte şi sper că s-a înţeles ca atare”.

Nicolae Băciuţ îi adresează şi această întrebare provocatoare:

„- Dacă cititorul Nichita Stănescu ar fi constrâns să păstreze o singură carte dintre cărţile poetului Nichita Stănescu, pe care ar alege-o?

- Capitolul despre Claudiu scris de Suetoniu.”

În legătură cu lecturile sale de căpătâi, poetul răspunde:

„- Să ştiţi că întotdeauna am preferat aceeaşi oameni şi aceleaşi lecturi. Numele lecturii s-a schimbat şi titlul omului s-a modificat. Dar nu am iubit decât pe aceiaşi autori şi n-am iubit decât aceeaşi poezie, sigur că uneori ea se numeşte Odă în metru antic, alteori se numeşte Dao De-tzin, uneori autorul se numeşte Eminescu, alteori autorul se numeşte Lao-tse, alteori poemul se numeşte altfel, alteori autorul se numeşte altfel, dar în genere a fost apropiere, în ceea ce mă priveşte, de ceva perpetuu mişcător în viaţa mea, înainte. Distanţa tot timpul a fost aceeaşi, lucrurile se schimbă.”

Referitor la adepţii poeziei sale dar şi a celor care manifestă rezerve faţă de ea, Nichita are următoarea explicaţie (şi aici Nicolae Băciuţ face o pauză strategică, pentru a-şi pregăti cititorul sau pentru a se pregăti pe sine pentru o mare emoţie estetică):

 „(Minute în şir poetul tace. Apoi ia o înfăţişare dramatică, un amestec de furie şi de sfârşeală. Ochii poetului par mai mari ca niciodată şi par a fi nişte „odăi ale fulgerului”. I se aude respiraţia precum bătăile ritmice ale unui orologiu. Cât o fi ora poetului?

„Tristeţea mea aude nenăscuţii câini pe nenăscuţii oameni cum îi latră”. Îşi ridică privirea şi rămâne cu ea pironită în golul ce se deschide prin fereastră.)

- …………… Că “Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”! (Să facem o pauză, am obosit!).

Revenim după o pauză în care Nichita Stănescu se plimbase prin cameră negăsindu-şi locul. Era ca un leu în cuşcă. Avea însă o furie… blândă. „Iubite prietene, vino să-ţi arăt această carte unică, scrisă de mine cu colţul inimii şi scrijelită de inima fără seamăn a soţului acestei nepreţuite doamne” – şi-mi face semn cu ochiul către Maria Luiza Cristescu, care scotocea printr-o poşetă. „Am atâtea monezi în casa asta dar nu am monezi pe care să le preschimb în de-ale gurii şi setei”. Apoi îmi răsfoieşte cartea cu file din… aramă. Cuvinte scrise de mână pentru ochii şi gingăşia copiilor.”

Apoi, Nichita este întrebat dacă a avut vreodată sentimentul îndepărtării de poezie:

„- Din fericire, da! Tinere, am avut acest sentiment care e, cum să spun, majoritar, pentru că poezia este o regăsire, nu numai a mea în parte ci a oricărui în parte; fiecare om are o flacără a lui, dar absolut fiecare om are o flacără a lui, discretă şi topită într-o flacără mai mare, a umanităţii, flacăra la care nici el însuşi nu ajunge. Poate poetul să ardă mai repede, apropiindu-se de propria-i flacără. Poate e mai norocos sau mai nenorocos din acest punct de vedere. Dar îndepărtezi flacăra, a ta proprie, acel luciu sacrosanct numit existenţă, te duce în mari deznădejdi şi sentimentul că te îndepărtezi de el îl ai cu cât o dată sau de două ori te atingi de el. (...)

Aşa că sentimentul pierderii poeziei este cel mai frecvent, după părerea noastră, în cazul poetului autentic. Noi nu ştim dacă suntem poet autentic, dar năzuim foarte mult aceasta, cel puţin prin pierderea poeziei dacă nu prin câştigarea ei”.

Şi iată cum defineşte poetul Poezia:

„Poezia este în fapt o arheologie, o reuniune de – dar nu-mi place cuvântul cioburi – un fragmentarium de flăcări care tind să reconstituie un centru sau o procesiune sau un răsărit de soare. Deci, ea, într-un fel, este o amprentă a focului lăsată pe conştiinţa noastră, dar a focului nu înţeles ca arsură şi nici măcar înţeles ca lumină, care sunt făpturi ale lui, întruchipări exterioare ale focului. Poezia este amprenta fundamentală a spiritului creativ şi a creaţiei. Nu o întruchipare exterioară. Cuvântul este un pat al acestei flăcări, iar nu flacăra este patul cuvântului sau forja cuvântului. Numai că, la rândul lui, acest pat fantastic are natura generală pământească. De aici sentimentul nostru acut şi anume acela că verbul este lucrul cel mai material al pământului, după cum cerul este faptul cel mai concret şi mai pământean al pământului.”

La întrebarea: ce reprezintă Eminescu pentru el, Nichita nu putea să aibă decât un răspuns:

„- Eminescu? – e foarte greu să respiri după el, dar în clipa în care el ne-a devenit nouă tuturor respiraţie, va trebui ca noi înşine, la rândul nostru, să fim respiraţia nenăscuţilor. Eminescu este un aer pur, genuin, un aer curat”.

Interviul este realizat în Bucureşti, în 3 octombrie 1980 şi apărut în Echinox, nr. 11/1980.

Nicolae Băciuţ are în Istoria sa, o inserţie peste timp, când îl evocă pe Nichita la Târgu Mureş, în ziua când acesta ar fi împlinit 70 de ani, un text emoţionant şi edificator pentru orice iubitor de poezie.  CUVINTE-NECUVINTE CU NICHITA STĂNESCU:

„Nichita Stănescu ar fi trebuit să împlinească în ultima zi a lui martie, 70 de ani. Născut la Ploieşti, în 1933, el n-a ajuns să trăiască în această viaţă decât 50 de ani. Suficienţi însă pentru a lăsa o operă care a marcat destinul poeziei româneşti postbelice. În plin proletcultism, odată cu Nichita, după debutul său în Tribuna (1957), nu se mai putea scrie poezie oricum, iar după Sensul iubirii (1960), sensurile poeziei s-au înscris pe un alt traseu, unul care nu mai lăsa loc de-ntors. Ca Eminescu altădată, în „dimineaţa poeziei”, ca Arghezi, la „amiaza ei”, Nichita Stănescu a făcut din timp „anotimp al poeziei”.

L-am întâlnit prima oară, cu adevărat, în 1975, la el acasă, în Ploieştiul natal, când Starea poeziei devenea Poezie Pentru Toţi. La 42 de ani, Nichita Stănescu era deja un poet clasicizat, i se acordase Premiul Herder, întrase în manuale, punând pecetea pe orice nouă respirare a poeziei.

Odată cu Epica magna, subiect de dispute la seminariile de Teoria literaturii, Nichita Stănescu a devenit parte din viaţa mea. După ce, în 1980, realizam un interviu cu poetul la Bucureşti, în 1982 n-a fost decât un gest firesc să trec peste „mări şi ţări” ca să ajung la Struga, în Macedonia, pe malul lacului Ohrid, să văd încoronarea lui Nichita Stănescu cu „Cununa de aur” a poeziei.

Nichita Stănescu, „se credea un trimis al lui Eminescu pe pământ”. Avea vocaţia prieteniei, avea farmec, era sociabil, imprevizibil. A lăsat în urma lui o legendă şi nu mai e poet ci poezie. El trebuie descoperit şi redescoperit mereu”.

 O altă personalitate care este intervievată în această fundamentală lucrare de referinţă este Marin Mincu. Discuţia gravitează tot în jurul numelui lui Nichita şi a felului cum este receptată poezia sa astăzi, impactul pe care-l are asupra tinerilor.

„Lui Nichita Stănescu nu-i lipseşte nimic, pentru ca el să fie ceea ce este, adică modelul cel mai important al poeziei române postbelice, acela care infuzează în poezia ce a urmat un siaj enorm în ceea ce priveşte fie scriitura, fie mesajele semantice. Nichita Stănescu ar fi, deci, singurul poet care, fără să exagerăm, contează ca model absolut. Ce s-a întâmplat, însă? S-a întâmplat că exegeza a acceptat să-l recepteze cu mijloace sincronizate şi de aici a apărut o modalitate interpretativă, aş putea spune mediocră, care îl afiliază pe poet mai degrabă modernităţii, cum spunea astăzi domnul academician Eugen Simion, şi nu postmodernităţii. Termenul pe care l-a folosit domnia sa era absolut fals, nu se poate folosi termenul de neomodernitate. Modernitatea este sau nu este. Putem vorbi de un neomodernism eventual, în nici un caz de neomodernitate. Nichita Stănescu ar fi deci la această limită, între modernitate şi postmodernitate, principalul reformator al discursului poetic românesc. El reuşeşte să integreze din mers toate tentativele noi, care aparţin diverselor promoţii şaptezeciste, optzeciste, aş putea spune chiar nouăzeciste, şi de aceea el nu este iubit de reprezentanţii acestor promoţii, pentru că ei consideră că Nichita Stănescu ar fi un poet retardat. Din ascultarea textelor sale prin recitare, unele exegeze foarte recente, reiese că Nichita Stănescu asimilase tot ceea ce spiritul epocii pusese la dispoziţie şi că el este în esenţă, măcar la modul intuitiv, un postmodern adevărat.”

Nicolae Băciuţ inserează în volum, cu acest prilej, cuvintele comemorative ale unor personalităţi apropiate lui Nichita, în momentul împlinirii a 70 de ani de la naşterea sa.

Adam Puslojic doreşte „Să inventăm o lume cu Nichita fără Nichita”. Acest prieten sârb al lui Nichita îi realizează acestuia un portret tulburător, la întrebarea reporterului, cum apreciază “viaţa postmortem” a lui Nichita.

“- Greu de tot de vorbit despre timpul de după Nichita cel viu. A fi Nichita fără de Nichita e destul de greu, pentru că nu ştiu cum să ni-l imaginăm dinafara lui. Pentru că atunci când el a fost alături de noi, noi am avut un curaj imens că suntem alături de el şi suntem uneori chiar egali. Dacă el ne pune o întrebare, noi rostim un răspuns, dacă el tace, noi îi punem o întrebare. Iar acum, fără el, nici întrebările, nici răspunsurile nu au nici un înţeles. Sau n-au nici un rost. Dar, totuşi, viaţa merge mai departe, destinul nostru ne obligă la demnitate şi chiar noi trebuie să inventăm o lume ca Nichita fără Nichita. »

         Şi, continuându-şi firul evocării, Adam Puslojoc încearcă să-şi închipuie cum şi-ar putea îmagina el lumea de azi ? « Cred că în cea mai bună variantă posibilă, ar fi trăit mai departe şi nu ar fi observat nici un schimb de viaţă. Dar, iată, noi, care trăim fără el de două decenii, înţelegem că lumea după Nichita este mult mai schimbată decât lumea până la Nichita, după altcineva care a fost un strămoş al lui sau al nostru. Cred că nici golul după Eminescu n-a fost atât de mare cât a rămas gol după Nichita. Din ce punct de vedere? După Eminescu s-au născut alţii care aveau o direcţie foarte bine propusă, foarte bine întemeiată chiar de Eminescu, prin poetica lui, prin viaţa lui, de a purta necazurile sau răutatea din lume. După Nichita, lumea a devenit mult mai infernală decât şi-ar fi putut el închipui în cele mai negre, mai întunecate vise ale lui. Cine şi-ar fi închipuit că la nici zece ani de la moartea lui s-ar fi întâmplat ceea ce s-a întâmplat în România, în 1989, sau în 1999, în Serbia? El, care are un vers tragic, din cunoscutul poem „Ah, Serbia”, ultimul vers este „Ah, Serbia, tu nu mai eşti”, „Iată ce vis greu a trăit” fratele nostru, în numele nostru. Şi noi acum trebuie să credem că, de fapt, el n-a avut dreptate. Dar el a avut dreptate. În ce sens? Noi am trecut o tragedie care ne-a compromis viaţa suportabilă. Şi-acum trăim o viaţă insuportabilă. Dar noi o trăim, o suportăm. Lecţia lui Nichita despre cerc, lecţia despre cub, lecţia despre autoportret, care devin epitaf, ne obligă să trăim mai departe. Chiar eu am scris un text, după un vis al meu, când nu ştiam ce să-i spun lui Nichita. El mă întreba ceva, iar eu nu ştiam ce să-i răspund. Şi-atunci, eu mi-am închipuit că, de fapt, eu trebuie să-i spun ceva foarte simplu. Că lumina există mai departe. Şi-atunci a spus: „Dar, stai, erai mulţumit să spun ceva atât de simplu?” Şi-atunci mi-am dat seama că, de fapt, nu este simplu. Şi i-am spus: „Iată, frate Nichita, lumina există mai departe”.

            Şi despre felul cum este el receptat în Serbia, Adam spune:

« - El a fost un fel de poet total şi capacitatea lui de a trăi versurile sale a fost imprevizibilă. Pentru că atunci când trăia la Belgrad el scria despre Belgrad, dar presupunând că Belgradul e şi Bucureştiul şi lumea întreagă, adică Cosmosul, materia divină din care noi suntem cu toţii alcătuiţi. Faptul că noi ne-am recunoscut în cuvintele lui despre Belgrad, despre Serbia, a fost un contract cu el, ca poet, să-l credem până la ultimul punct tragic. Şi chiar când ne-a atras atenţia că Serbia nu mai este, încă de-atunci trebuia să fim atenţi că ea în curând nu va mai fi. Dar acum, când am depăşit acest punct tragic, noi înţelegem că Serbia există mai departe, există şi lumina în Univers. »

         Şi acadmicianul Eugen Simion, ploiştean, coleg de şcoală şi prieten cu  Nichita, are cuvinte neasemuite pentru poet : „Nichita Stănescu nu era un înger”- spune Preşedintele Academiei Române, dar tocmai prin această frază (oare nu dramaturgul D.R.Popescu scria o piesă admirabilă numită: “Nu suntem îngeri” )? – de fapt, Eugen Simion doreşte să întărească  metafora care i-a fost atribuită de-a lungul vieţii lui Nichita: îngerul blond. Vorbind despre reperele receptării nichitastănesciene, Eugen Simion spune:

« - În primul rând, trebuie să spun că Nichita Stănescu îşi înfruntă posteritatea. Într-un fel, ne-a displăcut acest lucru, dar în alt fel cred c-a fost profitabil pentru el. El a luptat şi luptă încă pentru posteritatea lui. Adică toate aceste contestaţii care vin mai ales de la poeţii generaţiei optzeci nu fac decât să ne întărească într-un fel şi reacţia noastră a criticilor, dar să şi întărească puţin poezia lui. Eu sunt foarte bucuros că am reuşit să public în colecţia aceasta „Opere fundamentale” toată poezia lui. Cred că este un moment foarte important. Într-un fel, va trebui să recitim poezia lui Nichita Stănescu. Părerea mea e că Nichita Stănescu nu e un poet elucidat, definit în esenţa lui încă. »

Părerea acadmicianului Eugen Simion este că nu s-a scris o carte fundamentală despre Nichita şi criticii tineri vor trebui abia să-l descopere.

Nicolae Steinhardt – oferă un interviu epistolar în 1986, care avea să fie publicat în “Vatra” nr. 2/1987.

Interviul începe cu o întrebare din partea lui Nicolae Băciuţ, în mod firesc, întrebare în care se face porta-vocea cititorului care, dincolo de lectura cărţilor, vor să ştie cine este  cel în tovărăşia căruia a consimţit să descopere câteva din semnele lumii.

“Mărturisesc: nu mă pândeşte deloc dorinţa multor amatori de literatură de a şti „cine e cel pe care-l citesc”. M-am bucurat aflând – e mult de-atunci – că Georges Duhamel nu-şi tăinuia lipsa acestei curiozităţi. E poate o dovadă de egoism, de mărginire, dar atenţia mi se concentrează asupra operei şi persoana scriitorului o disting mai mult în penumbră, estompată oarecum în aura textului, în „haloul” ei luminos. (...)  Păşind de la literar la existenţial, nu ascund că am fost adânc marcat de anii 1959-1964 ».

Cei doi definesc sintagma de „mare singuratic” într-o cultură, cu referire la Mihai Şora, termen folosit şi de Marin Preda:

“Ca să-l explic, trebuie să vă rog a-l primi ad litteram. Se cer două condiţii: să fie omul mare (Atenţie! Mare, nu celebru.) şi să fie cu adevărat singur.(...) Nu oricine poate pretinde a fi un singuratic. Un exemplu autentic imediat: Panait Istrati. Marele singuratic e gata să accepte izolarea, răceala celor din jur, refugiul total în interior. Nu-i pasă de „ce se spune”, nu bate pasul în ritm cu moda, o ţine pe drumul său. Se consideră închis într-o celulă, într-un clopot de vid, într-o găoace. Gândeşte, meditează, scrie pentru el însuşi. E de sine stătător, nu simte nevoia să fie aprobat. E un soi de egotism de ordin superior, de anahoret care-şi iubeşte semenii, dar nu e dispus să le jertfească bunul lor cel mai de preţ: independenţa lui, căci bunul acesta suprem nu e numai al singuraticului ci mai ales al celorlalţi, al celor dimprejur. (...) Iată, un mare singuratic a fost şi Socrate, cu toate că era atât de vorbăreţ şi de înconjurat. A murit pe când ucenicii stăteau roată împrejur, dar însingurat, de dragul exclusiv al glasului lăuntric, îndârjindu-se în a nu da ascultare sfaturilor lor: şi n-a evadat, a făcut cum a ştiut el mai bine, cum l-a călăuzit voinţa lui”.

Referitor la “performanţele culturale”, acesta este destul de rezervat asupra termenului:

„Performanţele culturale”? Da, desigur, da, mă rog. Mai degrabă aş pune accentul pe isprăvi de caracter, de ţinută (cum îmi place a zice), de etică artistică şi umană. Pricini de întristare şi dezamăgire sunt multe. Dar am încredere şi nu încetez a trage nădejde. Sentimentele pe care tinerii ar trebui să le cultive cu precădere? Al libertăţii şi al respectului de sine. Apoi să nu uităm, talentul nu-i o marfă bună de pus în circulaţie şi destinată vânzării; talentul nu-i un bun interschimbabil; drept vorbind, nu-i proprietatea celui talentat; e un depozit; nu e o marfă, e o taină, un sacrament cum spun catolicii. Trebuie dat la rodire cu grijă multă şi cuviinţă. Sau ca să vorbim în termeni mai puţin făloşi: talentul e în situaţia militarului în uniformă: se cade să se supravegheze când iese în oraş”.

Iar în privinţa destinului împlinit sau ratării unui scriitor, acesta remarcă:

« Cred că un scriitor se poate rata iremediabil, se poate compromite cu uşurinţa cea mai fantastică. E puternic, ca orice artist. Dar nu e mai puţin fragil decât, bunăoară, civilizaţia însăşi. E în permanentă primejdie de a se depersonaliza, de a reintra în rândurile mânuitorilor de condei. Depersonalizarea, acesta-i pericolul de moarte. Nu cantitatea, nu succesul, nici chiar desăvârşirea stilistică ori nativă, important e să fi spus ce avea de spus, tot ce avea de spus, a se fi luptat cu el însuşi, cu „întâmplările”; important e a nu sfârşi copleşit de regrete, melancolie şi căinţă."

Foarte interesante afirmaţii; ele necesită meditaţie asupra condiţiei de scriitor, dar şi de critic. Convorbirea continuă cu clarificarea noţiunilor de “şablon în critică” şi “judecată şablon”.

« - Şablonul înseamnă îngheţare, mumificare, mormânt, lavă împietrită, glaciaţiune, gaură neagră. Îmi aminteşte un vers al lui Valeriu Bârgău: „Caradaşca hipnotizantă din borcanul cu formol al profesoarei de naturale”.

Cuvinte serbede ca „important”, „exemplar” dovedesc sărăcie şi lene ori grabă şi indiferenţă. Nu-s, cu toate acestea, întotdeauna improprii. Nu cred că există cuvinte ciumate. Există doar probleme de amplasare, de racordare, de oportunitate. Scriitor este acela care găseşte cuvântul nimerit, singurul eficient, atât în privinţa verbelor cât şi a substantivelor şi adjectivelor. Cei mai depărtaţi de şabloane, cei mai îndemânatici în aflarea cuvântului necesar şi suficient mi se par a fi – în tonalităţi diferite – dintre contemporanii noştri cunoscuţi mie: Cioran şi Eugen Ionescu”.

Aşa cum am mai afirmat, cartea de faţă în sine, poate constitui, pentru cel care a pus vreodată mâna pe condei, un adevărat manual, un ghid preţios, atât pentru începători, cât şi pentru cei care vor să se adâncească şi mai mult în fascinanta profesiune de scriitor. Convorbirea, avută în 1986 şi publicată în “Vatra” nr. 2/1987,   se încheie cu precizarea noţiunii de suspiciune în viaţa literară.

“- În viaţa de toate zilele ori în viaţa literară e oribilă şi constituie un fenomen grav, otrăveşte existenţa oamenilor. Susceptibilitatea e tot o formă de suspiciune, criticul neencomiastic e numaidecât bănuit de vrăjmăşie. Suntem bolnavi de bănuială. Toţi, nu numai cei din lumea literelor. Alături de ură, invidie şi denunţ, suspiciunea e unul din cei patru cavaleri ai apocalipsului condiţiei omeneşti”.

Nicolae Băciuţ are şi o adăugire a unui text scos de cenzură la data publicării.

Pe Liviu Ioan Stoiciu, reporterul îl invită la un bilanţ…parţial după cea de-a patra carte, la proiecte abandonate şi la condiţia de poet, ceea ce generează mărturisiri pe măsură :

« Ştiţi, în tot acest timp mi-am făcut datoria faţă de mine însumi: ca ucenic al cuvântului. Din 1982 am încetat să mă mai omor cu firea, lăsând versurile ce le-am mai tot scris la întâmplare, nedactilografiate, nedefinitivate, „că este mare lucru înfrânarea însăşi“, bune să fie prelucrate când mi se mai preface gândul-unei-noi-cărţi în cuvânt, gata să răscumpere etapele arse în gol şi sensibilităţile mereu în schimbare. Asta e situaţia: a intervenit cu timpul şi uzura metafizică şi cum lumea mea interioară, cenzurată, e în continuă modificare, nu e greu de înţeles... Încotro se va îndrepta poezia mea? Câtă vreme libertatea interioară nu îmi va fi vorbă în vânt, voi rămâne la fel de cinstit cu mine însumi şi nu voi încerca să-mi fur căciula, voi miza pe aceeaşi spontaneitate şi percepţie estetică, fără nici un „program“.” Interviul s-a realizat în iulie 1987.

Criticul Alex. Ştefănescu afirmă că a debutat în 1969 sub pseudonimul Ioana Matei cu poezie în “România literară”. A ajuns la critică semnând o rubrică săptămânală în “Luceafărul”, în 1970 şi mărturisirea lui nu este lipsită de o oarecare autoironie: “Dacă aş scrie doar pentru mine însumi m-aş simţi ca o fată bătrână care aşteaptă să se mărite. Pe de altă parte, am trăit întotdeuna cu convingerea că nu contează despre ce scriu, că, indiferent despre ce scriu, scriu despre mine. N-am nici o îndoială că dacă aş descrie fluturi sau oraşe, texte ale altora (cum şi fac) sau texte ale altora despre texte ale altora etc. tot pe mine m-aş descrie.

Poate de aceea, în cazul meu, mai potrivită ar fi întrebarea de ce mi-am ales această îndeletnicire, întrebarea mi-o pun şi eu uneori, din cauza unei prejudecăţi, şi anume din cauza prejudecăţii că un bărbat masiv şi puternic ca mine ar trebui să facă o muncă grea. Mă uit în oglindă şi mă întreb de ce nu car în spate trunchiuri de copaci sau de ce nu mă aflu într-un ring de box, susţinând o partidă la categorii de peste o sută de kilograme. Chiar dacă trec de aspectul pur fizic, tot mi se pare că scrisul nu mi se potriveşte. Cu mintea mea energică, bine organizată, ghidată de principiul eficienţei, aş fi putut fi un bun inginer (proiectând, de exemplu, dispozitive de stors fructe care chiar ar fi funcţionat, nu ca acelea care se găsesc în vânzare...). Scrisul mi se pare o meserie feminină sau destinată unor bărbaţi efeminaţi, în sfârşit... Aceasta este, deci, prejudecata care mă determină să mă întreb de ce scriu”.

Dialogurile din această “Istorie...” ar putea purta următorul titlu: “(Des)tăinuiri literare”,  pentru că, indiferent de ceasul zilei sau cel al tainei de seară sau noapte, discuţiile au un caracter confesiv şi presupun, din această pricină, sinceritate de ambele părţi. S-a ajuns astfel să fie dezvăluite în premieră,  unele întâmplări care de multă vreme zăceau în adâncurile subconştientului. Şi toate acestea datorită abilităţii, profesionalismului, încrederii pe care o inspiră şi măiestriei cu care au fost adresate întrebările, chiar şi unele cele mai delicate, fără să pară indiscrete şi fără să deranjeze. De aici a rezultat un document foarte preţios şi inedit care poate fi utilizat ca suport de referinţă, dar poate fi şi citit cu plăcere de orice aspirant la gloria literară.

Şi aici, punctează Alex. Ştefănescu despre dialogul literar, specie rară şi deosebit de interesantă pentru că presupune o confruntare de idei, dar şi mărturisiri care presupun sinceritate:

 “ -  Cred că dialogul, ca tip de relaţie, este pe cale de dispariţie   în   viaţa   literară.   Şi   consider  aceasta   o   mare pierdere, deoarece atunci când nimeni nu are răbdare să asculte pe nimeni ne îndepărtăm de sensul însuşi al literaturii. Un şahist, fie şi genial, nu-şi poate desfăşura arta dacă partenerul său de joc îi răstoarnă tabla din furie neputincioasă sau din cine ştie ce alt motiv. În viaţa noastră literară de azi există mulţi autori care răstoarnă tabla.

Interviul, ca gen, a fost relansat la noi de Adrian Păunescu şi susţinut, apoi, de diferiţi alţi entuziaşti, printre care îl remarc pe George Arion. Condiţia, cred eu, ca un interviu să reuşească, este ca realizatorul lui să inspire încredere interlocutorului. Aşa cum inspiraţi dv. Dacă mi-ar lua, de exemplu, un interviu Mihai Ungheanu, gândul că nu mă înţelege, că-mi interpretează tendenţios răspunsurile m-ar descuraja în elanul meu spre sinceritate”.

Pentru un critic, esenţială este informarea, punerea la curent cu noutăţile:

“  Mă aflu deci - o spun fără falsă modestie - în miezul evenimentelor (literare) şi cred că numai astfel poţi simţi pulsul unui moment şi poţi face critică ».

Cât priveşte un spirit tutelar, Alex. Ştefănescu îl recunoaşte pe Nicolae Manolescu.

“-  Foarte mult a contat în biografia mea exemplul lui Nicolae Manolescu. I-am fost student şi, la seminarii, îl ascultam extaziat. Competenţa sa desăvârşită, pasiunea rece (parcă mefistofelică), arta persuasiunii, ca şi eleganţa conduitei i-au adus, de altfel, mulţi admiratori”. Interviul a fost publicat în « Vatra » nr. 7/1985.

         Poeta Grete Tartler  susţine că „Obstacolele fac drumul mai interesant”. Ea relatează cum a primit „botezul“ tiparului? (La „Constelaţia lirei“, în Amfiteatru, 1968, prezentată de Ioan Alexandru).

“- <Botezătorul> meu, Ioan Alexandru, era pe atunci foarte tânăr şi el. Când am intrat în redacţie, am văzut un băiat blond pe care l-am crezut student şi cu care am avut doar o scurtă discuţie despre Rilke (mi-a recomandat să citesc şi Scrisorile către un tânăr poet, aflând că nu-i cunosc decât poeziile). Abia după ce mi-au apărut poeziile am aflat, din prezentare, că vorbisem cu Ioan Alexandru.”

Grete Tartler vorbeşte despre modele, cărţi şi dascăli care au marcat formarea sa culturală.

“Cei mai dragi „dascăli“ mi-au fost însă Mircea Eliade şi George Enescu: de la ei am învăţat „să mă odihnesc de muncă prin muncă“, să nu las să se irosească nici o clipă, fiindcă într-o căutare pasionantă fiecare clipă îşi are rostul ei. »

Absolventă de Conservator, dar şi a Facultăţii de limbi romanice şi orientale, secţia arabă, Grete Tartler are şi preocupări  în afară de aceste două repere: muzica şi literatura:

“- În Orient se spune că poezia trebuie s-o scrii la tinereţe, mijlocul vieţii să-l consacri artelor, iar bătrâneţea, ştiinţei. Eu m-am „asigurat“ cu mijlocul vieţii şi cu bătrâneţea; nu ştiu la tinereţe ce o să fac! Lăsând gluma la o parte: cred că preocupările „extra-lirice“ alungă poezia. Dar cine nu reuşeşte să scape de poezie, înseamnă că nu a fost influenţat de alte preocupări; înseamnă că momentele de creaţie poetică sunt cu atât mai vii, mai dezlănţuite - ca orice răbufnire a unui lucru oprit. Obstacolele, se ştie, fac drumul cu atât mai interesant!”

Poeta afirmă că a fost preocupată încă din copilărie de găsirea unui limbaj universal şi mai ales de secretul aclui limbaj al universaliilor. “ Am ajuns la o oarecare concluzie în legătură cu „autonomia semantică“ a vocalelor şi consoanelor, dar desigur asta nu înseamnă prea mult... Tot „căutând“, traduceam şi asta îmi limpezea „pe concret“ căutarea. Apoi, mă eliberam de servitutea imitaţiei (traducând un mare poet, nu mai scrii niciodată ca el, nu te laşi influenţat). De pildă, traducând poezie arabă şi persană în formă fixă (sute de monorime etc.) m-am eliberat de nevoia de a scrie poezie rimată, fiindcă eu nu cred că în poezia modernă, care merge pe armonii ale spiritului, se mai poate folosi rima (o armonie facilă, exterioară). Totuşi îmi place atât de mult să scriu „în chinga“ ritmului şi a rimei, îmi e atât de uşor, mă simt ca după o baie de izvor. De ce să nu-mi ofer această plăcere prin traduceri? »

Despre lirica feminină, poeta are următoarea părere:

“Sigur că e o sintagmă justificată, dar dacă nu i se acordă un înţeles „regional“, cum ai zice lirica pieilor roşii sau a tribului Bororo. Femeile trăiesc de obicei altfel timpul, într-un mod continuu (fiindcă societatea cere continuitate în conservarea speciei...), iar bărbaţii trăiesc mai activ, discontinuu, ceea ce duce la mai multe descoperiri şi schimbări. Adică, există o condiţie feminină - a cercetării de sine, a contemplaţiei lineare, a graţiei imuabile (cum ziceam înainte despre Orient) - şi de alta masculină, a mişcării şi discontinuităţii. Astfel, la „lirica feminină“ eu l-aş trece şi pe Goethe (mai ales prin West-östlicher Diwan - unde, în treacăt fie spus, s-a descoperit că unele versuri ar fi ale Mariannei von Willemer, iubita şi inspiratoarea sa...) iar la „lirica masculină“ pe Carolyn Kiser, pe Denise Levertov şi alte americance „dure“. Feminitatea în poezie înseamnă autocontemplaţie (în primul rând) şi suferinţă, aşa că, până la urmă, „nu e om să nu fi scris o... lirică feminină“!”

Grete Tartler este şi scriitoare pentru copii şi vorbeşte despre această litratură cu plăcere:

“- Numai geniile se pot compara cu copiii, în capacitatea lor de a arde etapele cunoaşterii, de a ajunge direct la esenţe. Cum să fie literatura pentru copii un gen facil? Pentru mine e genul „mozartian“: unde îţi poţi îngădui să fii limpede, vesel în aparenţă, unde amărăciunea nu se vede. Mozart nu bubuie, nu loveşte, dar asta nu înseamnă că nu răscoleşte. Scriu cărţi de copii de curând şi asta datorită „partidelor“ de imaginaţie cu fetiţa mea Ana-Stanca (zece ani).  E deci o bucurie recentă şi legată de împrejurimi personale, dar ce bucurie să vezi că-i poţi face pe toţi copiii să râdă, că-i faci fericiţi! Cât despre literatura pentru copii publicată la noi în ultima vreme, drept să spun, nu o cunosc. Ana-Stanca de mult citeşte singură - iar eu, cu opurile mele orientale...” Interviul a fost luat în 1987.

Mircea Tomuş vorbeşte despre debutul său la “Steaua”, despre munca de redactor acolo, vreme de 15 ani, (1955-1970) şi subliniază  rolul acestei reviste în cultura română:

“- Pentru cultura română poate că mai este încă timp şi loc să se definească rolul acestei publicaţii în anii în care s-a aflat sub conducerea lui A. E. Baconsky. Ca exemplu, ca să fac o simplă semnalare, generaţiilor mai noi de cititori şi literaţi nu le e atât de clar pe cât ar trebui rolul adevărat pe care revista clujeană l-a jucat în resurecţia poetică de la începutul anilor şaizeci. De altfel, revista Steaua a fost purtătoare de torţă şi în domeniul restabilirii relaţiilor fireşti cu tradiţia literară şi în cel al readucerii în prim planul actualităţii literare a unor scriitori de talia lui Arghezi, Călinescu…

Pentru mine Steaua a însemnat, după patru ani de facultate chinuită în umbra proletcultismului, o adevărată şcoală a literaturii şi culturii române. Am avut norocul conlucrării apropiate cu A. E. Baconsky, care a fost un neîntrecut animator cultural pe spaţii vaste, mult mai vaste decât le presupune activitatea unei reviste literare cu descoperiri generoase în zona naţionalului şi universalului şi, totodată, un neîntrecut ctitor de publicaţie, la care simţul estetic, al şaselea simţ al publicistului, se asocia cu multă rigoare constructivă.”

În privinţa “strategiei prudente a judecăţii de valoare”, criticul şi istoricul literar Mircea Tomuş afirmă:

“- Mereu am în minte exemplul lui Maiorescu, care are pentru noi marele merit, greu de egalat, al indicării nivelului de valoare a lui Eminescu. Dar când a făcut acest lucru, Maiorescu a utilizat o extraordinar de omeneşte frumoasă expresie, cristalizarea a ceea ce numesc eu prudenţă în judecata de valoare. El a spus despre poet că poezia românească a secolului al XX-lea va sta sub semnul lui, „pe cât se poate omeneşte prevedea”. Mă întreb mereu când mă gândesc la această tulburătoare, unică expresie în critica noastră, deci mă gândesc mereu dacă, gândind-o şi scriind-o, nu cumva Maiorescu realiza că emisese şi cunoscutele judecăţi de valoare pripite despre alţi scriitori. Deci, „strategia prudentă a judecăţii de valoare” înseamnă a te înscrie în limitele strict omeneşti ale posibilităţii de prevedere.”

Interviul a fost publicat în « Vatra » în 1988.

Despre scriitorii români din diaspora, Ecaterina Ţarălungă afirmă : “ ...Scriitorii români din diaspora sunt parte a literaturii şi culturii române. Lucru insuficient cunoscut la noi, există autori, opere cunoscute atât de bine în străinătate, dar pe care cititorii români le cunosc încă puţin. Pe de o parte, din cauza tirajelor mici în care unele lucrări au apărut, pe de alta parte, chiar dintr-o necunoaş­tere de către unii specialişti a valorilor din străinătate”.

Fundaţia Culturală Română trebuie să se procupe mai mult de recuperarea şi intgrarea literaturii române din diaspora, e de părere Ecaterina Ţarălungă. E ncesară  o  posibilă evlauare a literaturii exilului românesc:

“Aici trebuie creat un echilibru, în legătură cu contribuţia pe care românii din afara graniţelor o pot aduce la fenomenul cultural românesc. Pe de altă parte, ei cunosc mult mai bine mişcarea literelor în alte culturi, mişcarea universală a literelor, ca să spunem aşa, sunt mai bine racordaţi şi deci mai bine deschişi, pot provoca deschiderea culturii române spre lume, iar, totodată, autorii români, acceptandu-i şi integrându-i în fenomenul românesc, pot determina propria deschidere spirituală spre celelalte culturi ale lumii. Iar în actuala arie a globalizării civilizaţtiilor, mi se pare că nivelul spiritual trebuie să se implice mult spre unificarea celor două fenomene româneşti din diaspora şi din ţară”.

Interviul a fost luat la Liege în 1999.

          Radu G. Ţeposu îşi începe punctele de vedere cu  critica generaţiei optzeciste cu un discurs fără echivoc:

          “- Critica acestei generaţii, în ciuda bunelor ei intenţii declarate, a fost pusă de congeneri în cea mai penibilă dintre posturi, fiind silită să facă figură de rudă săracă în raport cu comentatorii generaţiilor anterioare. (...) Cea mai mare datorie a criticii tinere de aici vine, aşadar. Din neputinţa administrativă de a publica o sinteză temeinică despre literatura anilor ‘80, o sinteză absolut necesară, având în vedere că peste o sută de autori au apărut în acest climat de generaţie cu cărţi. Imposibilitatea de a face dovada unei analize sistematice, din interior, a fenomenului, a lăsat multora un gust amar, o neîncredere în spiritul de iniţiativă al criticilor tineri. Să nu mai vorbim de faptul că primirea acestora în Uniunea Scriitorilor a devenit o himeră, întrucât e la modă marginalizarea lor. E chiar o ruşine, oare, ca un critic de treizeci şi cinci de ani să fie primit în rândurile veteranilor? Câţi dintre autorii tineri sunt membri ai Uniunii? Cine sunt cinicii care-i tratează pe aceşti scriitori ca pe nişte rândaşi ai literaturii? Să înţelegem că gerontocraţia este adevărata raţiune a politicii noastre culturale? Eu sunt sastisit de aceste strategii viclene ale amânării, care n-au alt rost decât acela de a zădărnici bunele intenţii. În tot acest timp, în schimb, plutonul mediocrităţii înaintează impetuos, sporindu-şi zestrea apariţiilor în volume, fără să deranjeze pe nimeni, dar şi fără să atragă atenţia cuiva. Literatura subdezvoltată a luat din nou cu asalt editurile”.

Nicolae Băciuţ semnalează faptul că istoricii şi criticii literari tineri se apropie cu sfială de edificiile mari, cum ar fi istoria literaturii române contemporane din “pricina lecturilor insuficiente, a crizei de timp” dar şi a faptului că “exegeza mai nouă a cam pierdut gustul disciplinei de studiu, al rigorii, al efortului benedictin. O carte de felul unei istorii a literaturii nu poate fi scrisă doar din foiletoane. Cere o construcţie închegată, iar aceasta presupune o viziune, care viziune nu poate fi visată într-o noapte, care noapte e din ce în ce mai scurtă”.

           Privitor la maeştrii literari, Radu G. Ţeposu e de părere că:

« - Pentru un critic, maestru nu poate însemna decât un bun pedagog în stare să-i educe lecturile, să-l orienteze bibliografic, să-l pună într-un raport de înţelegere filosofică a creaţiei. »

Critica optzecistă se diferenţiază de criticile până la ea, după părerea lui Radu G. Ţeposu :

« - Se individualizează (căci nu e o ruptură de natura catastrofelor) prin ceea ce am sugerat deja: în cea mai mare parte a lor, aceşti critici sunt ironici, fantezişti, inventivi, supli în demonstraţii, iubitori de pastişe ironice, de calambururi fine. Memoria lor e mereu încărcată de clişeele lecturii, pe care, în loc să le ignore, ei le topesc într-un discurs ingenios, de un alexandrism superior. Comentariul lor e autoreferenţial, ipotezele sunt voit autosubversive, voit imprecise. Orgoliul lor, care le-a şi adus priviri chiorâşe, e de a concura literatura cu mijloacele criticii. Mie acest lucru îmi sugerează nu doar o schimbare de sensibilitate, ci şi o modificare de paradigmă culturală. (...) Cât priveşte devenirea mea, cred că au fost vreo trei etape. Mai întâi, m-a somat Marian Papahagi să mă apuc serios de scris, ameninţându-mă cu ghionturi. Apoi, Dinu Flămând mi-a propus să ţin o rubrică de critică într-o revistă centrală şi, peste câţiva ani, Florin Mugur m-a poftit să mă prezint la editură cu un manuscris. După ce m-am format, am început să mă gândesc tot mai serios dacă fac bine ceea ce fac ». Intrerviul este realizat în februarie 1989.

Laurenţiu Ulici declară : „Moralitatea e componentă a talentului critic”. Dialogul începe cu clarificara uni confuzii care se face frecvent între „interviu” şi „dialog literar”.

« - Interviul presupune un cineva care pune întrebări şi altcineva care răspunde, între cei doi stabilindu-se din capul locului o relaţie de subordonare, în sensul că cineva e prezent mai mult cu „vocea” iar altcineva e prezent (sau ar trebui să fie) cu „gândul”. Un dialog literar e cu totul altceva. El este o conversaţie ideologică de la egal la egal, echitabilă în toate punctele ei, lipsită de monotonie şi de automatisme găzetăreşti, o dispută, în ultimă instanţă, în care participanţii (de regulă doi, pot fi mai mulţi) au dreptul, ba chiar datoria, de a gândi ceea ce spun şi de a spune ceea ce gândesc, indiferent dacă gândurile lor se potrivesc. »

În privinţa moralităţii actului critic, criticul spune :

“- Datorită abuzului de uz, problema moralităţii în critică s-a extins dincolo de limitele fireşti, ajungând să însemne şi totul şi nimic. Problema însă, păstrată în aria ei reală e foarte importantă. A crede despre un lucru că e alb şi a spune că e alb, asta este toată moralitatea criticii. O relaţie deci în care se presupune fidelitatea lui a spune faţă de a crede. Altfel zis, criticul moral e cel care nu acceptă sub nici un motiv ipocrizia. »

Interviul a fost realizat în februarie 1986, discuţie reluată mai târziu, în acelaşi an şi se axează pe falsele ierarhii în literatură, pe propensiunea scriitorului, dar şi a cititorului pentru romanul politic, relectura clasicilor şi a contemporanilor şi pe climatul literar normal care ar trebui să existe.

-                   Eugen Uricariu un alt scriitor de marcă  intervievat de Nicolae Băciuţ în „Istoria...” sa. Nicolae Băciuţ îşi mărturiseşte dintru început admiraţia faţă de cel care deja publicase câteva cărţi şi fusese primit bine de critică.

-                     Eugen Uricariu evocă anii de început de la Echinox.

“Întâmplarea, jocul întâmplării a făcut ca să fac parte din nucleul de iniţiativă al acestei minunate aventuri culturale care a fost revista Echinox. Ideea unei reviste culturale a studenţilor era mai veche şi a fost susţinută de academicianul Daicoviciu. Printre acei precursori ai Echinoxului se aflau şi Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Ion Pop şi ei nu au reuşit - sau că nu au putut sau că nu au insistat, nu ştiu. Cred că doar o conjunctură a stelelor a făcut ca doar noi să reuşim. Oricum, Echinoxul era o necesitate pentru centrul cultural care era Clujul şi dacă am fost primul redactor-şef se datorează faptului că eu eram cel mai pasionat în organizare. (...) După zece ani de la apariţia primului număr s-a constatat că în jurul revistei Echinox s-a format un grup, dacă-l privim printr-o grilă socială, nu neapărat printr-o grilă intelectuală sau de convingeri estetice, deci un grup gregar care în zece ani a reuşit să editeze 162 sau 164 de cărţi. Deci, cred că a fost o efervescenţă care avea nevoie de un canal, de o supapă, avea nevoie de o manifestare publicistică”.

  Despre profesiunea de scriitor, Eugen Uricariu  spune: ”Tot cu sufletul omenesc încerc să mă ocup şi scriitorul cred că e un preot. Ei, sunt tot felul de preoţi. A fi scriitor e o chestiune foarte delicată, adică să decizi că eşti scriitor. Foarte puţini oameni realizează concreteţea acestei meserii, adică să exişti descriind pe alţii. E ceva care nu poate fi exprimat de majoritatea semenilor noştri şi din cauza aceasta dacă m-ar  lua cineva repede şi m-ar întreba: „D-ta eşti scriitor?“, nici n-aş şti ce să-i răspund. Sunt un scriitor? E atât de mult până să ajungi să fii un scriitor ».

Scriitorul subliniază că nu persoana, autorul care a scris cartea e important, ci rezultatul muncii lui, cartea :

«  Şi când eram copil eram un cititor fruntaş la biblioteca regională şi chiar mi-au pus o fotografie la panoul de onoare. Se făcea şi chestia asta. Dar am fost întrebat de un bibliotecar, când am dus o carte îndărăpt, „de cine-i cartea asta“. Efectiv, nu ştiam ce să-i răspund. I-am povestit toată cartea, dar nu ştiam cine a scris-o. Probabil pentru mine nici nu exista autorul. Exista doar cartea. E o idee infantilă, periculoasă, să crezi că nu există scriitori ci doar cărţi. Pentru viaţa socială ar fi foarte bine dacă scriitorul ar înţelege că sunt importante cărţile, nu ei, ca scriitori. Cred că multe deziluzii au fost provocate de faptul că societatea a început să se dezintereseze de persoanele scriitorilor. Şi atunci am ajunge la o stare de echilibru, fericită. De aceea, repet, e mai importantă o carte decât cel care o scrie. Importantă pentru societate. Desigur, trebuie să tratăm pe autor cu respectul cuvenit oricărui cetăţean. Cetăţeanul trebuie să se bucure de respectul maxim. Dar scriitorul nu este un om deosebit din punctul de vedere al semenilor săi. Cărţile sale sunt nişte lucruri cu totul şi cu totul deosebite.”

În continuare, Eugen Uricariu explică modul cum a ajuns la roman, de la nuvele fantastice.

“- Problema e mai dificilă pentru că eu nu am scris roman istoric, n-am scris niciodată şi nici nu vreau să scriu roman istoric. Sunt pretexte istorice. Cred că este dintr-o oarecare comoditate sau, eu ştiu, oboseală, alegerea acestei măşti, a romanului istoric. Scriu romane despre oamenii de astăzi pe o canava istorică şi descopăr cu uimire şi după aceea cu încântare şi bucurie că recunosc în evenimentele istorice de acum o sută,... o mie de ani, că au aceleaşi tipare, aceleaşi situaţii în care oamenii s-au comportat într-un fel asemănător cu modul cum se poartă oamenii de astăzi. Foarte puţin nou sub soare”.

      Interviul a fost realizat în 1982 la Cluj Napoca şi publicat în “Vatra” în acelaşi an.

      Lucian Valea  este provocat să pună în balanţă două momente, cel al generaţiei sale şi cel al generaţiei tinere. Şi dacă mai există canoane clasice de reprezentare a generaţiilor.

      „Noi n-am putut şi nici n-am avut dreptul să ne întrebăm încotro?, cu cine? Noi n-am avut decât o singură cale: cu naţiunea noastră şi cu istoria, cu cultura şi cu spiritualitatea noastră. Marii scriitori care ne-au înţeles, iubit şi ajutat ne-au făcut să ne luăm în serios, să ne simţim utili, evenimentele istorice ne-au proiectat dintr-o dată din adolescenţă în responsabilitate.

Aparent şansele celei mai tinere generaţii sunt mai mari. În realitate, consider că nu le are nici pe departe pe ale noastre. Să pornim de la criterii prime. Marii scriitori există. Cei mai mulţi dintre ei însă n-au reuşit să impună nici relaţii de mare prietenie, nici raporturi de mare civilitate. Adeseori, mai degrabă au încercat să-i transforme pe tinerii scriitori în clienţi (cu sau fără intenţie). Şi asta chiar dacă marele scriitor se numea Marin Preda. Pornind de la cel de al doilea criteriu, răspunderea civică a tânărului scriitor e teoretică, e mult prea abstractă. Vorbim de ea, vorbim, e sublimă…

Pe vremea aceea noi răspundeam, ni se dădea importanţă şi responsabilităţi pe umeri. Editam reviste singuri; ne tipăream cărţile singuri!”

         Scriitorii consacraţi, se ştie, exercită o influenţă extraordinară asupra tinerilor. A te afla în preajma lor, a le cunoaşte opera, constituie un privilegiu. Lucian Valea a avut şansa de a-i cunoaşte pe unii dintre cei mai mari scriitori, printre care şi Călinescu:

„Pe mine, zeii mei tutelari nu m-au dezamăgit. Poate şi pentru faptul că aproape toţi au fost şi nişte mari oameni adevăraţi. (...)  Pe Călinescu l-am văzut întâiaşi dată în clasica situaţie a studentului din bancă venit să-şi audieze profesorul. Cartea lui, cărţile lui intraseră însă în existenţa mea cu câţiva ani mai înainte de acel 16 ianuarie 1946 când, în amfiteatrul Odobescu de la Universitate, ascultam înmărmurit, surprins, contrariat şi pe alocuri dezamăgit, vocea maestrului cu acute distonanţe, cu trăgănări mormăite dar şi cu precipitaţii care vesteau grindină, acea grindină de idei şi de neologisme care făceau ca fetele, colegele noastre, să intre în panică!

Cât despre datoriile mele faţă de Călinescu, eu nu am decât una singură, dar enormă: El a fost pentru mine şi pentru generaţia mea nu numai un mare dascăl de literatură ci şi un genial profesor de inteligenţă şi gust. A sta neclintit în slujba acestor valori, a le apăra şi răspândi, iată moneda forte cu care foştii studenţi ne putem achita datoriile faţă de maestru”.  Dialogul a avut loc în 1984 şi el se încheie astfel:

„Eu zic să ne despărţim, iubite Nicolae Băciuţ, sub semnul tutelar al acestei idei: intelectualitatea scriitorului se confundă în cele din urmă cu cel mai mare bun al său: libertatea de creaţie! Câtă intelectualitate, atâta libertate în spiritul nostru. Şi chiar dacă mi-e teamă de retorica frazei, mai adaug: nu numai libertate ci şi omenie. Nu e oare umanismul modern o descoperire a intelectualei Europe a Renaşterii?”

Ion Vartic – redactor şef adjunct la „Echinox” spune despre începuturile sale: „Adolescenţa mi-a fost marcată de prezenţa fulgurantă, dar atât de vie şi de insolită, a lui Radu Stanca. Ţin minte şi acum fragmente disparate din spectacolul său, rafinat şi spumos, cu Hangiţa lui Goldoni. Cum n-am să uit niciodată privirea avidă şi uimită cu care urmăream pe plaja pustie, imensă, a Mamaiei anilor ’50 - cum trece, printre trupurile dezgolite la soare, subţiratic şi înalt, uşor povârnit, înfăşurat într-un trench, de-a lungul ţărmului. Când s-a apropiat, mi-a surâs şi mi-a şoptit: „Sunt regele unei ţări ploioase...“ Adevărul e că, prin complexitatea disponibilităţilor lui literar-filosofice şi a propensiunii către joc şi teatru, Cercul literar putea, încă din faza liminară, să constituie un posibil model cu rol formativ. Din tăieturi de ziare vechi şi din colecţia Revistei Cercului literar, cunoşteam baladele lui Radu Stanca, Doinaş şi Ioanichie Olteanu ori diversele articole programatice”.

         În privinţa condiţiei criticului tânăr Ion Vartic are următoarea părere:

“- Radu G. Ţeposu, care se încadrează în această categorie, nu?, şi-a dat singur răspunsul într-un recent articol despre critica tânără din Viaţa Românească: „Clujul a dat câţiva critici foarte buni, dar nici unul din ei nu trăieşte acolo, nici unul nefiind înfiat de revistele acelui oraş... Acest oraş brahmanic e ca o mamă frivolă: după ce-şi creşte copiii, le dă drumul în lume“.

Ion Vartic relatează experinţa cu trupa de studenţi grupată sub numele de “Ars Amatoria”:

“A fost şi este un grup cu inepuizabile disponibilităţi proteice, denotând o accentuată propensiune către parodie şi spectacol. După mine, a practica jocul intelectual, ce nu e doar un aspect cultural marginal, înseamnă a realiza un fel de terapeutică spirituală, o desprindere, prin râs şi ironie, de tribulaţiile cotidianului. Membrii „Ars Amatoriei“ sunt, aşadar, demni urmaşi ai „pahucilor“ lui Ciriviş alias Urmuz şi G. Ciprian alias Macferlan... Întâlnirea mea cu acest grup a constituit o coincidenţă miraculoasă (abia după ce „Ars Amatoria“ şi-a mutat sediul la Bucureşti, am încercat să-i perpetuez spiritul ludic într-o nouă trupă, alcătuită aparte, strict teatral, concretizat deplin în special în spectacolul cu Englezeşte fără profesor, variantă românească, liminară, a Cântăreţei chele).”

Interviul a fost publicat în “Vatra” nr. 4/1984.

         Dialogul cu Grigore Vieru începe de la modul cum a descoperit poezia. Este o convorbire emoţionantă, evocatoare, ca tot ceea ce este legat de acest poet.

“Am mai fost întrebat, inclusiv de copii, de unde vine poezia mea, şi am răspuns de fiecare dată că din suferinţă şi singurătate. Eu am trecut prin suferinţă şi singurătate din copilărie. (...)  Marea poezie românească am descoperit-o nu la şcoală, pentru că ea era interzisă, ci din proverbele noastre, care nu puteau fi interzise, din cântecele noastre populare, care le auzeam pe la şezătorile noastre la care mergeam cu soră-mea, din ghicitorile noastre, în ele am descoperit marea poezie română, fără să ştiu că aceasta este poezia noastră, poezia română. Proverbele, ghicitorile noastre sunt fără egal pe faţa pământului. Eu studiez folclorul poetic al lumii de zeci de ani, am o pasiune pentru folclorul planetar şi trebuie să spun şi nu cred că exagerez, folclorul nostru este poetic, este fără egal”.

Poetul  e întrebat cum a fost întâlnirea cu poezia română atunci când Prutul a putut fi trecut.

“-  Cu poezia română m-am întâlnit fără să ştiu că mă întâlnesc cu poezia română, prin istoria noastră, prin proverbele noastre, prin cântecul pe care-l cânta mama, îl cânta tata, dar mai târziu, după dezgheţul hrusciovist, m-am întâlnit în primul rând prin poetul nepereche, Eminescu, prin Alecsandri, prin anii '57, '58, când ajunseseră la noi în   Basarabia într-un mod selectiv. Din Eminescu, Împărat şi   proletar, Somnoroase păsărele, dar eram totuşi fericiţi, înţelegi, căci auzeam limba noastră adevărată, frumoasă, muzicalitatea cuvântului nostru, şi eram fericiţi că cunoaştem măcar atât. Pe urmă, desigur că au fost editaţi toţi clasicii noştri din Moldova şi i-am studiat în ultimii ani la facultate. Apoi, sigur că am cunoscut şi poezia lui Blaga, care a venit mai tâziu în Basarabia, apoi şi a lui Arghezi.

Dar m-am întâlnit cu poezia română şi prin poezia generaţiei de aur a lui Nichita, a lui Labiş şi Nichita Stănescu. Prin a lui Sorescu, Ioan Alexandru, Tomozei, Păunescu, Constanţa Buzea, Gabriela Melinescu. Repet, eu am răsărit ca poet din marea poezie română. Ţara are o mare poezie, eu o cunosc bine, şi aş vrea să cred că poezia română e una din cele mai originale şi mai variate şi mai frumoase la ora actuală. Poate că numai poezia ţărilor latino-americane se ridică la nivelul poeziei române”.

Grigore Vieru subliniază că se simte legat  de poeţii români Goga şi Bacovia prin suferinţă.

« Iar ca expresie poetică sunt şi eu poet al timpului pe care îl trăim şi nu mă pot desprinde de acesta, ca expresie, deci, cred că aş veni tot din Bacovia, dar şi din Blaga, Stănescu, Sorescu şi din Păunescu, care este un mare poet, vă rog să reţineţi aceasta, dincolo de unele poeme de-ale lui de ocazie, din care are destule, după cum bine ştiţi. Dar dacă   dăm deoparte zgura poetică păunesciană şi lăsăm numai poezia lui autentică din cărţile lui atât de voluminoase, ca să zic aşa, aş putea selecta un singur volum, aşa cum pricep eu poezia, un volum de o sută de poeme, cu care l-aş aşeza pe Păunescu alături de cei mai mari poeţi ai noştri. Deci, se crede greşit, nu greşit, dacă s-ar crede greşit nu m-ar supăra, dar unii poeţi şi unii critici literari de dincolo de Prut, din ţara noastră, spun că eu sunt un poet vetust, paşoptist.  (...) Eu vin din tradiţia noastră folclorică şi clasică, dar eu sunt un poet modern, ca expresie şi ca simţire”.

Nicolae Băciuţ are şi o întrebare fundamentală pentru Grigore Vieru:

“Avem o patrie de cuvinte întreagă. Când credeţi că am putea avea şi o patrie de pământ întreagă?

-Repet, mersul istoriei nu mai poate fi întors şi vom veni spre ţară, dar şi ţara trebuie să vină spre noi, să  ne înţeleagă, să nu ne jignească. Mulţi români din ţară, care nu ne cunosc suferinţa, ne fac ba ruşi, ba kaghebişti, ba cutare. Să nu uite că suntem români şi am trecut prin mari suferinţi. Basarabia este un copil cu inima în afara pieptului. Am văzut un film documentar despre un copil care s-a născut cu inima în afara pieptului, iar nişte mâini de aur ale unor chirurgi au reuşit să pună inima la locul ei. Asta este şi Basarabia, un   prunc cu inima în afara pieptului. Inima Basarabiei trebuie pusă la locul ei. Locul ei este limba română, este istoria română, credinţa strămoşească. Şi lucrul acesta îl putem face numai împreună, în primul rând românii din ţară şi apoi românii de-aici”. Interviul a fost realizat la Chişinău, în 20 oct. 2000”.

Dramaturgul Matei Vişniec – spune tranşant: „Scriitorul are datoria de a fi conştiinţa epocii”.

         În dialog se pleacă de la ideea că nu se cunoaşte nimic despre scriitorul Matei Vişniec şi i se solicită a se defini:

           “- Că sunt născut în Bucovina. Că am 31 de ani şi trei cărţi de poezie. Cred că în anii următori mă voi ocupa foarte mult de teatru, de piesele pe care le am în gând şi de apariţia (volum - scenă) a celor pe care le-am scris deja. Aş mai spune despre mine că sunt profesor de istorie într-un sat de lângă Bucureşti, că am călătorit în R.S.F. Iugoslavia şi R.S.S. Moldovenească - cred foarte mult în unitatea de limbă şi simţire românească şi în efortul cultural al generaţiei mele; mi se pare că literatura e cu atât mai importantă cu cât greşelile de ortografie se înmulţesc în extemporalele elevilor de liceu”.

             Nicolae Băciuţ îi acordă lui Matei Vişniec sintagma „singur printre dramaturgi” cu trimitere la volumul lui Marin Sorescu „Singur printre poeţi”. (De altfel, s-a dovedit ulterior că Matei Vişniec avea să devină cea mai importantă personalitate a dramaturgiei româneşti).

« - Eu scriu teatru de vreo zece ani. De vreo 3 ani am început să scot la iveală ceea ce mi s-a părut a fi mai bine împlinit din ceea ce am gândit, încercat, scris şi rescris în materie de teatru. Cred, totuşi, că acest gen presupune o anumită maturitate (sau maturizare) şi ieşirea mea la „lumină“ nu mi-a pus probleme de conştiinţă sau precocitate. Dar problemele s-au ivit şi dintr-o cu totul altă direcţie. Debutul în teatru presupune, din ce în ce mai mult, o confluenţă de factori (unii dintre ei aflaţi dincolo de câmpul esteticii), în special curajul deschiderii în faţa experimentului, a secretarilor literari, a regizorilor şi directorilor de teatru. O piesă de teatru nu se naşte doar pe masa de lucru a dramaturgului, după cum dramaturgul nu se formează scriind la nesfârşit piese care nu se joacă. Textul adus în scenă este momentul necesar şi logic al oricărei evoluţii, al oricărui dramaturg. Montarea textului înseamnă realizarea de facto a textului scris şi punctul de la care un autor îşi continuă, îşi restructurează sau nu drumul pe linia genului. Din acest punct de vedere nu cred că viaţa noastră teatrală se poate lăuda cu o iniţiativă serioasă de întâmpinare a dramaturgilor tineri (nota bene: 30-35 de ani)”.

Pornind de la sintagma folosită ca titlu al unei cărţi de către Florin Mugur, “Profesiunea de scriitor”, Matei Vişniec vede aceasă  profesiune astfel, (aceasta fiind şi profesiunea de credinţă artistică a dramaturgului):

            “- Cred că scriitorul, profesionistul într-ale scrisului, întotdeauna şi mai ales astăzi, trebuie să fie o unitate moral-estetică. Legat de o istorie din care nu are voie să nu înveţe din greşeli, scriitorul este cel care ţine în echilibru, de foarte multe ori, istoria scrisă şi cea nescrisă, adevărul şi frumosul. Cu acces mai rapid la adevăr decât istoricul, tocmai datorită şansei de a folosi un limbaj specific, scriitorul, pe diferitele trepte ale talentului său, are datoria de a fi conştiinţa epocii în măsura în care adevărul şi moralitatea caracterizează profund demersul său. Faptul (sau responsabilitatea) de a scrie despre lume, istorie, sentimente etc. nu poate fi lăsat la îndemâna neprofesioniştilor. Vreau să spun că o societate care se împlineşte trebuie să cultive profesia de scriitor ca pe un reper fundamental al supravieţuirii ei, la fel cum supravieţuirea unei ramuri industriale nu poate fi pusă în discuţie fără ingineri extrem de bine profesionalizaţi”.

            Cât despre prejudecăţile şi complexele tânărului scriitor, Matei Vişniec afirmă:

“- Am citit acum câţiva ani o carte care mi s-a părut extraordinară prin francheţea abordării. Se numea George Călinescu şi complexele literaturii române şi era scrisă de Mircea Martin. O carte cu efect terapeutic, destinată să risipească, pe măsură ce înainta în analiză, chiar presiunile şi inhibiţiile istorice pe care le analiza. Nu cred că tinerii pe care eu îi consider scriitori sunt marcaţi de prejudecăţi majore, în stare să le tulbure scrisul şi să le perturbe mesajul. Generaţia mea este, poate, cea mai dezinhibată de la al doilea război încoace şi sunt convins că prin atitudinea ei estetică, pe lungul drum pe care îl mai are de străbătut, va contribui la dizolvarea acelor complexe identificate de Mircea Martin. Nu prejudecăţile tinerilor scriitori aruncă o umbră asupra creaţiei literare şi a vieţii literare cât prejudecăţile cu care se confruntă tinerii scriitori. Întrebarea ta are un efect tonic pentru mine. Îmi dau seama, încercând să-ţi răspund, că sunt mult mai mult confruntat cu îndoieli, deziluzii, întrebări de tot felul şi nelămuriri acute, dar nicidecum cu prejudecăţi sau complexe. Cred că scriitorul tânăr este înzestrat cu o excelentă intuiţie a valorii care îl ţine departe de false probleme.” Acest prim interviu a fost publicat în “Vatra” nr. 4/1987.

Al doilea mănunchi de întrebări vizează motivaţia stabilirii sale în străinătate, dincolo de faptul că îşi putea traduce şi pune în scenă textele:

“În situaţia mea, ca dramaturg, pentru că miza devenise pentru mine dramaturgia, teatrul era   insuportabil, pentru că era un război din acesta de poziţie, pe care-l duceam cu puterea culturală şi nu numai, la ora aceea. Nici n-aş vrea să mai revin asupra detaliilor pentru că le-am mai spus, dar mă băteam de zece ani în ţară ca să-mi public piesele, ca să mi le văd jucate. Lucru curios, din când în când, reuşeam să public fragmente din piesele mele sau  piese scurte,  prin revistele studenţeşti sau prin alte reviste de prestigiu,  precum Viaţa Românească sau chiar Vatra. Dar puterea avea o spaimă teribilă faţă de discursul direct al actorului pe scenă, chiar la un text care putea fi câteodată publicat, dar nu putea fi   niciodată acceptat pe scenă, fiindcă teatrul e un raport direct cu publicul, iar raportul direct cu publicul crea la ora aceea o spaimă, din câte înţeleg, fiindcă din câte ştii şi tu, Nicolae Băciuţ, poezia trecea din când în când. Dar erau mai rare spectacolele de poezie. Eminescu recitat de Caramitru putea să fie incendiar la un moment dat, la ora aceea, bineînţeles, în orice caz, revenind la decizia mea de a pleca, mi-a fost îndelung plămădită în capul meu şi, prima dată când am avut şansa de a pleca în străinătate, am plecat glonţ, fără să mă uit înapoi, fără să-mi pară rău, hotărât să reîncep totul de la zero”.

El îşi împărtăşeşte experienţa trăită în Franţa şi cum a scris prima piesă în limba franceză:

“Prima piesă în limba franceză am scris-o în 1992. între timp, am avut şi alte experienţe. Am trăit un an în Anglia, am lucrat la Radio BBC. În Franţa am avut o bursă de studii şi am început un doctorat, am scris o teză despre Rezistenţa culturală în ţările Europei Răsăritene după al doilea război mondial. A fost o teză care prefigura doctoratul. Doctoratul nu l-am mai terminat, fiindcă m-am ocupat de scris. Integrarea mea a fost extraordinară în Franţa. Am găsit structurile necesare care să mă ajute - bursă trei ani, netrebuind să muncesc ca să trăiesc. Am stat foarte modest, dar într-un loc minunat, la Cite Universitaire, la Paris. După aceea, am început să colaborez la Radio France Internationale şi am trăit din aceste colaborări. După aceea, am fost angajat la Radio France Internationale, ca jurnalist cu o jumătate de normă, apoi cu o normă întreagă. Viaţa mea de jurnalist la Paris s-a împletit cu cea de dramaturg şi, foarte repede, în 1991, am început să fiu jucat în Franţa. La început am avut lecturi, după aceea, în 1992, am avut prima piesă montată. Şi acum, dacă fac bilanţul, cred că am avut peste treizeci de spectacole în Franţa »

Foarte interesant  cum Matei Vişniec spune simplu, referitor la eventuala înstrăinare de literatura română :

„- Eu rămân, în mintea mea, român. Eu nu sunt nici autor francez, străin, sunt autor român care scrie, dintr-un accident istoric, în franceză. Era prea târziu, la 31 de ani, să mai joc jocul asimilării totale. Sunt un autor român care scrie în franceză. Am fost format în limba română, în România, am fost format prin grila lecturilor şi experienţelor istorice româneşti. Am dus cu mine, ani şi ani de zile, povara subiectelor care mă hăituiau - raportul cu puterea, raportul dintre victimă şi călău, toate aceste lucruri le-am reabordat în   piesele pe care le-am scris în franceză. După aceea, limba franceză m-a eliberat mult mental şi am reuşit să scriu şi despre alte subiecte, de pildă  despre dragoste. În România, nu era pentru mine o urgenţă să scriu despre dragoste, despre metafizica iubirii. Am scris mai târziu despre dragoste, despre moarte, despre alte lucruri, comedii.

Cultura română a rămas pentru mine în continuare un reper.”

În privinţa poeziei, Matei Vişniec spune:

“- Poezia mea s-a dizolvat, încetul cu încetul, în piesele mele de teatru. Textele mele poetice erau, ca să zic aşa, nişte mici lucrări teatrale aproape. Fiecare poem era un fel de înscenare care putea fi dezvoltată într-un scheci sau piesă scurtă. A fost întotdeauna o legătură de natură interioară între poezia mea si teatrul meu. După 1988, am scris foarte puţină poezie. Am publicat de curând o nouă carte de poezie la Bucureşti, la Editura Cartea Românească, care se numeşte Poeme ulterioare, după 17 ani, am scos o nouă carte de poezie. Sunt firimiturile de la masa de lucru a poetului transformat în dramaturg. Sunt, ca să zic aşa, ceea ce a mai rămas dintr-un filon epuizat, dar sunt texte de care nu mi-e ruşine. Nu le-am tipărit dintr-o nostalgie faţă de mine însumi, faţă de poetul care eram. Sunt texte care s-au scris aproape singure, din când în când, în Occident, pentru că poezie am scris întotdeauna în româneşte, n-am scris-o niciodată într-o limbă străină, pentru că nu se poate.

Poezia din Franţa e într-o altă stare. În Franţa, poezia nu are impact asupra societăţii, asupra grupurilor, asupra straturilor sociale, asupra clanurilor... În sfârşit, nu are decât un impact individual, n-a avut un rol social, precum cel pe care l-a avut poezia română în anii '70-'80, în toată perioada comunistă, de altfel, şi cred că şi acum în România poezia e mult mai importantă, are un rol social mai mare decât poezia în Occident. Eu, trăind la Paris, n-am putut să fiu decât foarte atent şi receptiv la ce se scria în România şi de fiecare dată când călătoresc în România mă întorc în Franţa cu o valiză de cărţi. Mă fascinează în continuare poezia şi mai ales poezia celor care cred în continuare în poezie.” A celor care au continuat să scrie şi care au fost poeţi integrali, care au rămas poeţi până la capăt. N-am să citez nume, dar sunt poeţi din generaţia mea şi din generaţii mai vechi. Pot să-ţi dau un exemplu. Am fost cutremurat când mi-a căzut în mână o carte de poezie a lui Ion Mircea şi mi-am spus, Dumnezeule, iată un poet care a rămas poet până la capăt. Mulţi din generaţia noastră şi-au diversificat paleta, au scris proză, au scris lucruri extraordinare, ca Mircea Cărtărescu. Alţii au rămas numai poeţi, ca Ion Stratan sau ca Florin Iaru.

Poezia mă hrăneşte în continuare, deşi eu nu mai sunt un poet sută la sută, integral, sunt un poet ocazional, un poet „rar", în sensul că mă aşez rar în faţa unei pagini ca să scriu o poezie.

Dialogul cultural româno-francez est unul viu şi efervescent :

« Există o circulaţie a valorilor româneşti la festivaluri ale francofoniei, există alte structuri ale francofoniei, unde românii au acces. Bineînţeles că şi partea românească ar trebui să îşi pună la punct o strategie culturală, de marketing cultural, ca să se poată vinde mai bine nu numai în Franţa, în străinătate, în general. Cred că românii, dacă au în continuare, am fost întotdeauna convins, dacă au ceva de vânzare, dacă au ceva extraordinar pentru export, acest lucru e cultura. Numai că ea se vinde pe baza unei strategii, care trebuie bine fundamentată, pentru că această operaţiune   trebuie făcută de profesionişti nu de amatori ». Dialogul a fost ralizat în 2001 la Târgu Mureş.

Ion Vlad urmează în ordinea cronologică a numelor printre intervievaţi :

         Dialogul începe cu relaţia biografie-operă şi modul cum a influenţat biografia implicarea unui scriitor, recte critic litrar,  în fenomenul cultural :

“Cred că biografia ilustrează în cazul meu un postulat al cercetării moderne, în sensul refuzului şi al eliberării biografiei.

Cercetarea literară îşi permite să „ignoreze“ biografia scriitorilor şi cu ceea ce numim poetica creaţiei. Pentru mine, ca unul ce nu fac parte din familia celor ce-şi asumă lectura, climatul întâlnit la Liceul „Moise Nicoară“ din Arad, unde studiase un admirabil om de cultură precum Ştefan Aug. Doinaş şi unde l-a întâlnit, elev pe atunci în clasele superioare, pe Ovidiu Cotruş, de care îmi amintesc mereu cu admiraţie, a avut, într-un anume fel un rol decisiv. Acest liceu, cu un excelent climat intelectual, a determinat apropierea mea de literatură, de lectura cărţilor. Tot la Arad, la Palatul Culturii, am descoperit biblioteca, în accepţia cea mai profundă a cuvântului invocat de Borges. Aici am descoperit cartea de literatură, dusă cu emoţie acasă, şi unde am făcut primele lecturi ce-au modelat gustul pentru literatură şi pentru comentariul literar. (...) Student la Cluj, împreună cu Ion Brad şi Dumitru Micu, am început să public în Suplimentul Luptei Ardealului, în Almanahul literar şi în succesoarea acestuia, Steaua, devenind ulterior ceea ce mă aflu şi acum: un cititor de literatură, neabandonând vreodată de a fi un cititor cu plăcerea lecturii unei cărţi noi dar şi cu reîntoarcerea la cărţi vechi”.

Cât priveşte debutul său, Ion Vlad mărturiseşte:

“Debutul, în 1970, a însemnat formularea unei obligaţii stăruitoare de a rămâne un cititor şi cred că n-am încetat să rămân credincios comentariului la text. A fost pentru mine o mare şansă ecoul critic, felul în care au fost receptate cele două cărţi apărute în acelaşi an.

Debutul trebuie neapărat încurajat şi sprijinit, ocrotit, nu fără exigenţă şi mai ales nu fără competenţă şi autoritate profesională, etică, el însemnând, ca eveniment, cu infinit mai mult pentru biografia celui care aşteaptă debutul literar. El trebuie să beneficieze de înţelegere!”

Privitor la cronica literară şi relevanţa ei pentru radiografierea fenomenului literar, Ion Vlad spune:

- Am o reală admiraţie pentru cronicarul prezent săptămânal sau cu o anume periodicitate în revistele noastre, dar admir cronicarul care ambiţionează să înregistreze tot ce apare deşi mi se pare o utopie. Invoc tradiţia criticii româneşti, un nume exemplar pentru prezenţa, sinceritatea, receptivitatea nu lipsită de severitate, pentru suprema sa probitate: Pompiliu Constantinescu. Nu e singurul care a oficiat prin cronică literară. Cronica literară e, desigur, necesară. Ca specie a examenului critic e justificată. Ea e martorul, „însoţitorul“ unei literaturi. Ea realizează „mitul însoţitor“. Supusă servituţii ritmului săptămânal poate fi superficială, minată de subiectivităţi, explicabile, dar greu de acceptat adesea. Ce se poate reproşa, uneori, e fatala superficialitate a lecturilor. O spun şi pentru că e foarte greu să urmăreşti săptămânal opere de proporţii, decum romanul... Cronica poate fi compromisă, poate fi suspectată de superficialitate dar e o necesitate absolută pentru ţinuta unei reviste. E greu de imaginat o revistă lipsită de cronică literară, de foileton critic. Am făcut cronică literară fără să rezist ritmului, nu din comoditate, ci din motivul că lectura e un act infinit mai angajant, dincolo de spaţiul cărţii comentate. Am o anume situaţie ce poate părea privilegiată; şi asta ţine de deontologia disciplinei: am ales cartea la care am aderat. Am scris despre cartea care a răspuns codului meu de cititor. Şi am îndepărtat cartea vulnerabilă, urmând s-o judec vehement. E un privilegiu să alegi. E o chestiune de statut al cititorului. A alege înseamnă  a veni într-un orizont de aşteptare, unde e posibilă o consonanţă în actul lecturii, în actul unei judecăţi controlate de valoare.

Nicolae Băciuţ face o remarcă şi anume, aceea că Ion Vlad s-a aplecat mai puţin asupra comentării poeziei.

“- E adevărat, am scris foarte rar despre poezie şi faptul ţine nu de o „specializare“. Gustând poezia, în una din laturile ei, am socotit că poezia e prin excelenţă G. Bacovia. Lui i-am închinat un eseu. Am mai scris despre Nichita Stănescu, Ileana Mălăncioiu, N. Prelipceanu, A. Gurghianu etc. Lipsa de aderenţă la poezie ţine de o anume formaţie a mea, care a descoperit sursele naraţiunii, socotind că poetica genului liric presupune un alt tip de lectură şi un alt sistem de referinţe, de unde sfiala în faţa creaţiei lirice autentice”.

Despre raportarea criticului Ion Vlad la dascălii săi, acesta răspunde:

„- Am ajuns la Facultatea de Filologie când personalitatea cea mai copleşitoare era D. Popovici. Întâlnirea cu el ne-a dat fiorul neliniştii, atât de necesare, al studiului, al marilor noastre... goluri, şi ne-a făcut să înţelegem marea disciplină a prelegerii, a comunicării literare. N-am întâlnit ulterior un universitar pentru care rostirea, rigoarea, severitatea comentariului, preciziunea, să aibă forţa prezentă la D. Popovici, deşi perioada înfăţişată nouă nu era cea mai captivantă pentru studenţii ce eram mai degrabă atraşi de literatura interbelică. D. Popovici reuşea, în ipostaze „genetist luminat“, o panoramă vie, incitantă, a literaturii, iar perspectiva comparatistă dădea un orizont de eseu rafinat fiecărui curs. Studentul avea tot temeiul să privească cu veneraţie la profesorul său. De asemenea, elogiul rămâne nealterat pentru Ion Breazu. El avea în zâmbet şi priviri lumini pe care studentul de atunci le simţea şi înregistra, angajându-se în dezbateri. El a fost un spirit atât de deschis pentru un tânăr discipol, fără ostentaţie, făr nimic spectaculos. Nici unul din ei nu a cultivat spectaculosul, având chiar oroare pentru el. Ion Breazu trăia literatura cu un acut sentiment al generozităţii, descoperite şi atunci când el ne-a chemat într-o după-amiază, acum memorabilă, în cabinetul său de lucru, pentru lectura unei piese cu arome vechi scrise de Lucian Blaga despre Anton Pann. »

Convorbirea se încheie în chip admirabil, aşa cum şi începuse :

« Dialogul mi se pare a fi chiar un jurnal deghizat, în care există un altcineva care mereu incită. Cum aţi încheia această posibilă filă de jurnal?

- Într-adevăr, aveţi dreptate. Am comentat adesea cu plăcere, cu acel deliciu invincibil al lecturii, cu voluptate, memorialistica. Fie că e vorba de jurnale, de memorii, de memorialul de călătorie, există în ele un fermecător gust al povestirii, o plăcere de a trăi, de a recompune un scenariu al unui timp revolut. Dacă am gustat întotdeauna memorialistica, cu sau fără apropierea cercetătorului, în schimb am respins ca pe o indiscreţie impardonabilă, aşa zisele „confesiuni“ ale celor care continuă să scrie sub protecţia unor scriitori dispăruţi şi ale celor care ar fi trebuit să păstreze cu decenţă o oarecare modestie necesară. Am oroarea confesiunilor, mai ales când ele sunt opera unor oameni la 40-50 de ani, cum am oroarea falşilor memorialişti aflaţi în preajma unor personalităţi supralicitate fără voia celor în cauză...

Iar încheierea acestui dialog, într-o zi de toamnă sadoveniană, nu poate fi decât una simplă: mulţumesc Nicolae Băciuţ pentru întâlnirea noastră şi bune urări pentru Vatra mureşeană.”

Interviul a fost realizat la Cluj şi publicat în „Vatra” nr. 12/1984.

Maestrul Ion Vlasiu beneficiază de trei interviuri. Primul porneşte de la afirmaţia cuiva: „Domnul Vlasiu scrie de parcă ar sculpta”. De aici urmează întrebarea, cum se completază/recheamă, cele două modalităţi de exprimare:

- Am scris, am pictat, am sculptat începând din anii de şcoală, când nu credeam că viaţa mea va fi absorbită de aceste înclinaţii, oarecum extraşcolare. Dacă există o condiţionare obiectivă a dezvoltării acestor înclinaţii şi sigur există, ea se leagă de multe împrejurări care nu pot fi prevăzute. În orice caz eu n-am crezut că fac o trădare schimbând alternativ un gen cu altul. Important mi s-a părut să nu fac confuzii stilistice. Există un specific al genurilor condiţionat de materie şi de tehnică. Talentul te ajută să te descurci ».

Deşi a fost răsplătit la intrarea în literatură cu un premiu al Academiei Române pentru romanul « Am plecat din sat » Ion Vlasiu nu a rezistat ispitei picturii şi sculpturii, remarcă Nicolae Băciuţ în interviu.

« - Ooo, premiul! Am înţeles de la început că premiul e un compliment al societăţii, sentimental. Nici o clipă premiul acesta nu mi-a modificat modul de a fi. Nici n-am mai tipărit multă vreme după ce am publicat prima carte. Am ajuns la Bucureşti, am făcut o expoziţie de pictură, o expoziţie de sculptură şi am scris cronică plastică ».

Despre modul cum influenţează premiul evoluţia ulterioară a premiatului, Ion Vlasiu spune :

“Sigur că premiul trebuie înţeles ca una din formele de admiraţie socială, chiar dacă intervin uneori aranjamente şi un premiu pare adeseori hazardat, totuşi se mişcă într-un cerc de valoare şi asta este esenţial”.

Şi iată cât de provocatoare şi de persuasivă este întrebarea reporterului:

“- Ce consideraţi că e mai grav: a rebuta o sculptură sau a rata o carte? Ce sentiment e mai grau de suportat: cel din faţa unei sculpturi pe care tocmai ai terminat-o şi simţi că nu te reprezintă, că nu are o valoare sau cel în faţa unei cărţi tipărite pe care o consideri fără virtuţi literare, fără identitate?

- Practic nu se întâmplă decât în anii de încercări, când scrii o carte sau faci o sculptură despre care conştiinţa critică îţi spune la sfârşit că e un lurcu radical greşit. Faptul nu are o gravitate prea mare, fiindcă artistul tânăr are resurse şi mobilitate; el sare de pe un pisc pe altul, se caută. Nu totdeauna intri de la început în brazda ta proprie. Talentul are ezitări şi un ritm propriu ».

Privitor la etapele creaţiei sale, artistul spune :

« Anul petrecut la Paris defineşte ceea ce aş numi eu etapa de început. Acolo am înţeles mai bine curentele de avangardă şi am putut să mă situez la distanţa necesară. Acolo mi-am dat seama că există un spaţiu cultural românesc necunoscut lumii, că deşi mi se părea prea simplu, naiv, arhaic, conţinea chiar alfabetul nostru de forme estetice, nu numai original, dar şi foarte sugestiv ca problematică. În atelierul lui Brâncuşi, conştiinţa mea a primit noi impulsuri. În volumul IV, cu care închei ciclul drumului, la care lucrez acum, vorbesc ca despre un moment esenţial, de care m-a apropiat întreaga mea experienţă de până atunci şi îndeosebi o vară petrecută într-un sat din Ţara Oaşului ».

Despre locul pe care-l ocupă istoria în creaţia lui Ion Vlasiu, acesta afirmă :

“- Temele istorice stau în faţa tuturor timpurilor ca nişte planete. Forţa lor de radiaţie este imensă. Trăiesc deasupra timpului, centrând o epică formidabilă, care niciodată nu va putea fi transpusă integral în artă, totuşi marile epoci sunt marcate de lucrări monumentale care evocă istoria popoarelor, în viziuni şi moduri diferite. Astfel de lucrări dimensionează trecutul, dând prezentului prestanţă istorică şi un sens cu adevărat umanist. Problema este cum trebuiesc evocate momentele mari, cum şi ce aspect este ridicat în expresia artistică? E necesară o concepţie în care să se includă spiritul contemporan, ca o linie de întâlnire peste timp cu evenimentele sau cu eroii evocaţi. Temele istorice pot fi evocate şi în spiritul troiţelor. Viziunea populară a fost consacrată în sculptura modernă de Brâncuşi cu mare efect plastic. În momentele care mi-au fost încredinţate, am căutat perspective şi viziuni figurative, adecvate portretului statuar. N-am recurs la naraţiuni plastice, deşi am fost tentat uneori. Am crezut şi cred că pictura murală este mai indicată pentru acţiuni sociale desfăşurate. Aş adăuga că ocupându-mă ani de zile, mulţi, de portretele celor trei eroi: Horia, Cloşca, Crişan, forma sculpturii mele a primit în întregul ei un plus de expresivitate.”

Amintirile îl conduc pe artist la întâmplări cu Sadoveanu, Enescu şi Blaga, precum şi cu alţi mari oameni ai timpului său.

“...Blaga mi-a pozat. Am făcut un desen, în care se simte ironia reţinută cu care Blaga privea lumea dimprejur şi viaţa de toate zilele. Ca şi Eminescu, el se situa într-un spaţiu supraterestru. Universul spiritual nu era pentru el o simplă metaforă.”

Cât priveşte receptarea operei sale literare de către critici, Ion Vlasiu afirmă:

“Când scriu nu mă gândesc la critici niciodată. Mă gândesc la cititori ca la o conştiinţă colectivă generoasă şi liberă. O conştiinţă în care critica se include ca o categorie aparte, imprevizibilă. O operă de artă este un fenomen original atunci când e o operă de artă. Înseamnă că ea are nu numai o formă originală, dar şi o spiritualitate a ei. Problema e dacă are puterea să deschidă un proces de cultură? Aşa am privit critica, n-am luat asupra mea ce era ilogic, ceea ce părea exagerat. Artistul, opera de artă nu sunt realităţi uşor de analizat. Nu toţi care-l admiră pe artist îl şi înţeleg. Îl admiră fără să-l înţeleagă  pentru că opera ca şi artistul, de la un moment dat, se integrează în cultură ca mit. Când citeşti pe afiş Enescu, de exemplu, eşti deja pregătit pentru emoţie. Îţi spun o întâmplare: eram student la Cluj în anul întâi, la Belle Arte, şi într-o seară, coborând de pe Feleac spre Teatru, am văzut mulţi studenţi agitându-se şi strigând: Enescu! Enescu! A ieşit directorul-administrativ spunând că maestrul Enescu acordă cincizeci de bilete gratuit pentru studenţi. Nu ştiam cine era Enescu, pentru că eram la un an distanţă de căile ferate - nu aveam cultură de doi bani. Zic, trebuie să fie grozav - şi mă arunc şi eu printre studenţi, ajung la o uşă şi zdup înăuntru. Între timp, mi-a căzut pălăria şi aplecându-mă după ea, era gata să mă strivească puhoiul. Am ajuns în hol, însă acolo se cerea legitimaţia de student. Eu nu aveam încă. Atunci m-au scos pe altă uşă, dându-mi picioare în fund, însă şi acolo erau studenţi care vroiau să intre şi m-am trezit, din nou, înăuntru. S-a găsit cineva din fericire care ştia că sunt student şi aşa am ajuns să ascult şi eu un concert de Enescu. Atunci s-a dat cortina la o parte şi a intrat un omuleţ îmbrăcat în negru, aplecat de spinare, a ridicat vioara încet şi aplecat asupra ei a început să cânte. Am simţit că ochii mi se umpleau de lacrimi…”

Nicolae Băciuţ îi adresează din nou o provocare, aceea de a-şi realiza  un autoportret:

“Nu ştiu cum e portretul meu acum, n-aş putea să fiu un sculptor sau pictor sau scriitor, adică… stai puţin, nu! Nu! Mă las dus de vorbe… Portretul meu e făcut. Era gata-gata să nu-mi dau seama. Scriind despre experienţa mea, indirect am făcut un autoportret amplu. Cele mai simple probleme legate de procesul de creaţie ca şi cele mai complexe le-am înţeles ca autodidact, nu în strictul sens teoretic. Cultura eu o înţeleg în felul meu. În fiecare om există o oglindă, sunt mai multe oglinzi în fiecare om, dacă îl laşi pe om liber, fiecare face o cultură. Alături de alţii, el face cultura întregului. Cultura nu este altceva decât etalarea oglinzilor intime ale individului, ale experienţelor tuturor, în cele din urmă. Aşadar, am găsit un răspuns, nu ştiu dacă e bun. Sunt un autodidact care nu este indiferent la cultura generală, cu care confrunt propria mea contribuţie, atâta câtă poate fi. Adică destul de modestă faţă de etalonul sever al valorilor.” Interviul a fost realizat la Târgu Mureş în 1983.

Al doilea lot de întrebări avut în 1988,  se axează pe scrierea-jurnal a maestrului Ion Vlasiu “În spaţiu şi timp” publicată în serial, până la volumul IV. „Jurnalul mă ajută să fac ordine. Iniţiativa editării a fost a lui Al. Căprariu. El a sfidat opoziţia mea cu argumente care m-au convins.”

      Al treilea intrerviu este luat în 1994, când maestrul Ion Vlasiu avea traversase aproape tot secolul, secol pe care artistul îl caracterizează astfel:

„- Din punctul meu de vedere este un secol al războiului. De aceea am şi avut obsesia  războiului şi am făcut mai  multe lucrări pe tema aceasta pentru că, nu-i aşa, când aveam şase ani, tata a plecat în război şi nu s-a mai întors. Apoi războiul mondial a adus şi boli şi a murit şi mama şi un frate mai mic pe care l-am avut şi care nu e prea pomenit prin biografia mea. A durat apoi puţin şi a venit al doilea război. Iar printre războaie, o confruntare politică foarte gravă, conflictuoasă. A fost problema evreiască, problema legionarilor, au fost mai multe probleme şi acum sunt altele şi momente de linişte n-au fost. Eu, cel puţin, nu le ştiu. Şi asta motivează poate gravitatea viziunii mele artistice ca şi fondul de tristeţe al cărţilor mele. Apoi, în mod special, eu am avut greutăţile mele legate de lipsuri, mai ales de lipsuri  materiale, dar şi de  opoziţii, adică nu e străină arta plastică de tangenţe cu politica. Sunt nişte tangenţe care atrag conflicte şi îngreunează expresia”.

Pornind de la spusa lui Andre Malraux după care, “Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc” – Ion Vlasiu spune:

“-  Nu am stofă de proroc. Aş spune despre mine chiar că trăiesc foarte puţin în faţa viitorului cu mare optimism, dar în mod practic sunt mulţumit să am  ziua de mâine oarecum, oarecum sigură. Asta-mi ajunge. Dar aşa, să spui: viitorul va fi aşa şi aşa, eu asta nu îndrăznesc. Dar doresc să fie bine.”

În încheiere artistul vorbeşte de Galeria Ion Vlasiu de la Biblioteca Teleki din Târgu Mureş, una din cele mai importante colecţii de artă din ţară şi un elogiu adus de artist spaţiului naşterii şi formării sale. Interviul s-a realizat în noiembrie 1994.

Pentru cei care nu-l cunosc, Baki Ymeri, născut în 1949. A absolvit Facultatea de filosofie, Facultatea de limbă şi literatura albaneză, la Priştina, Iugoslavia. Studii de specializare (limba şi literatura română) la Viena şi Bucureşti. Cunoaşte opt limbi, traduce literatură din română, macedoneană, sârbo-croată, slovenă, germană, albaneză etc. Profesor, poet, traducător. Trăieşte la Tetovo, Macedonia. A publicat două volume de traduceri din lirica lui Nichita Stănescu şi Anghel Dumbrăveanu. Are în lucru alte volume de traduceri din literatura română.

Pornind de la pasiunea de a tălmăci literatura, Baki Ymeri defineşte calităţile unui bun traducător de literatură:

“M-am îndrăgostit de limba română încă din primii ani ai copilăriei, ascultând cântecele de leagăn şi doinele ardeleneşti ale mamei mele, în care simţeam frumuseţea apelor line ale Mureşului, ale plaiurilor transilvane. Poate de aici s-a născut şi pasiunea mea pentru ceea ce este mai frumos în lume: poezia. Această pasiune a devenit ardentă după primul contact al meu cu România, când am vizitat pe sora mamei mele, Marieta Vasilescu, din Bucureşti. Dânsa mi-a oferit un volum de versuri ale marelui romantic român şi european Mihai Eminescu, precum şi volume de versuri semnate de Lucian Blaga, Octavian Goga… M-am întors acasă, în Iugoslavia, cu patru valize de cărţi. Şi cu dorinţa nestăvilită de a oferi publicului cititor din ţara mea, cele mai valoroase creaţii literare ale românilor. Cu o dorinţă devenită pasiune, ataşament faţă de valorile culturii române. Am destule temeiuri pentru această întreprindere de tălmăcire a literaturii. Datorez mult, în această privinţă, şi contactelor mele cu poetul, romancierul şi dramaturgul Romulus Guga, prietenul meu din Târgu-Mureş, pe care l-am şi prezentat cititorilor de limbă albaneză din Iugoslavia. Un traducător de literatură trebuie să aibă mai întâi calităţi morale şi dragoste faţă de cuvânt. Faţă de cuvântul frumos şi adevărat. Având sensibilitate şi puritate sufletească, citind cu concentrare profundă şi descoperind valori literare înalte, traducătorul poate să îmbogăţească tezaurul culturii şi limbii în care traduce, aducând o contribuţie modestă şi literaturii (şi oamenilor) din care traduce. Traducerea literară sporeşte dragostea faţă de frumos, prietenia, apropierea între popoare.

România este o ţară de vis şi poezie – afirmam aceasta şi într-un interviu acordat profesorului univ. Eugen Marinescu, pentru revista Luceafărul. Cred aceasta şi pentru că aici se citeşte mult. Şi se scrie mult şi frumos.”

Despre formele cele mai eficiente pentru a face mai cunoscută o limbă, Baki Ymeri afirmă:

- Cea mai eficientă formă pentru a face cunoscută o literatură într-o limbă este reciprocitatea, colaborarea fructuoasă între Asociaţiile scriitorilor şi traducătorilor literari, fraternitatea între reviste literare din ţări diferite. Antologia este o formă adecvată, după care ar urma prezentarea celui mai reprezentativ poet sau prozator (prin volume reprezentative) etc. În Iugoslavia, literatura respectiv poezia română sunt prezentate şi prin intermediul antologiilor: în limba sârbo-croată realizate de Adam Puslojici şi Radu Flora, în limba albaneză de Rexhep Ismajli (Regep Ismaili), în limba slovenă se află sub tipar o antologie de Katja Spurova etc.”

Despre actul traducerii ca şi creaţie, el spune:

“- Actul traducerii este într-adevăr creaţie. O operă de valoare numai prin traducere de calitate poate intra într-un ambient nou, unde poate chiar să aibă o mare influenţă asupra cititorilor şi scriitorilor. O traducere proastă a unei opere de valoare (a unui mare scriitor) o poate umbri pe aceasta, iar un traducător bun şi dintr-o operă slabă poate să facă minuni. Traducerile nu numai că au caracter educativ, estetic etc., ci în acelaşi timp intră şi devin parte a literaturii în care intră.”

Iar printre proiecte, el numără pe acesta:

“- Proiectul meu cel mai obsedant, ca traducător, este de a continua cu popularizarea poeziei şi prozei clasice şi contemporane româneşti pe meleagurile Iugoslaviei vecine şi prietene. Intenţionez să-l prezint cât mai grabnic cititorilor noştri pe Lucian Blaga cu un volum selectiv; apoi vreau să traduc din proza unor scriitori ca Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Dumitru Radu Popescu, Romulus Guga.

Şi, pentru că am început să ne cunoaştem, acum putem apropia revista Vatra din Târgu-Mureş de revista Fjala din Priştina (unde a fost publicat cu traduceri şi Romulus Guga), prin prezentări reciproce ale valorilor spirituale româno-iugoslave.

Gândurile mele viitoare, de slujitor al artei traducerii, sunt legate de prezentarea şi mai consistentă a literaturii române peste hotare, pentru apropierea continuă a meridianelor de cultură. Toate acestea în numele frumosului, al dragostei şi fraternităţii spirituale între popoare vecine şi prietene din acest subcer comun sud-est european” Interviul a fost publicat în “Vatra” nr. 11/ 1987.

Ultimul intrvievat în ordinea alfabetului este prozatorul Grigore Zanc care spune: “Condiţia omului contemporan stă sub semnul politicului”. 

         “- Conjuncturile sunt faste sau nefaste, nu însă decisive pentru destinul scriitorului, care se decide în cadrul fiinţării unei culturi. Ele pot favoriza sau obstrucţiona manifestarea talentelor dar nu şi valoarea operei lor. Vreau să spun că soarta cărţilor (apariţia lor, chiar succesul ori insuccesul de public sau aprecierile criticii) se poate datora conjuncturii, însă ceea ce este exclus este ca respectivele cărţi să fie bune sau proaste datorită conjuncturii şi nu datorită scriitorului. Asta pentru că, faţă în faţă cu hârtia de scris nu stă conjunctura, ci conştiinţa morală a scriitorului, singura instanţă care decide angajarea lui pentru valoare sau, folosind limbajul gramscian, „deviat de preocupări practice, exterioare, adică artificiale şi nesincere”, să adopte un „entuziasm factice şi voit impus din afară…”, se poate ca alternativa din urmă să faciliteze unora o magnifică reputaţie… de conjunctură (vezi A.Toma, Dan Deşliu ş.a.), dar care se transformă apoi într-un blam. Fireşte, ca orice om al muncii, din nevoi biologice şi sociale, „scriitorul trebuie să câştige pentru a putea trăi şi a scrie” – o spune chiar Marx, pentru a face însă imediat prezicerea: „dar în nici un caz el nu trebuie să trăiască şi să scrie pentru a câştiga”.

Cu privire la feţele succesului, Grigore Zanc spune:

« - Succesul real, acela al rezistenţei în timp şi dincolo de „vremuri”, îl aduce acum, ca întotdeauna, încărcătura de semnificaţii existenţial-umane pe care le involvă un roman. Un succes imediat poate fi şi expresia complicităţii cu gusturile (= aşteptările) cititorului (dacă se va simţi răzbunat pentru adevărurile pe care el însuşi n-a avut curajul să le rostească în public), ale criticii de foileton, ale ideologiei ce administrează valorile culturale ». Interviul a fost publicat în « Vatra » nr. 12/1988.

Nicolae Băciuţ inserează şi un studiu-eseu cu tema Generaţie şi/sau creaţie în care toretizează şi exemplifică sintagma respectivă. În acelaşi context include în Istorie  şi Ancheta “Dreptul la timp” după aniversarea unui deceniu de la apariţia revistei “Echinox”. După declinarea intenţiei, Nicolae Băciuţ adresează 6 întrebări, într-o primă fază a anchetei, unor scriitori. Întrebările vizează: actualul pluton de poeţi, noua generaţie din perspectiva unei similitudini cu individualitatea generaţiei lui Nichita Stănescu.  O altă întrebare este: încotro se îndreaptă poezia de azi, şi dacă poezia tânără se integrează panoramei spirituale a epocii, proiectele tinerilor poeţi, despre debut şi propunerile pentru îmbunătăţirea actualului sistem de debut şi cum trebuie să fie tânărul scriitor pentru a aparţine generaţiei sale, şi prin ea, literaturii.

Au răspuns acestei anchete poeţii: Mircea Cărtărescu care spune: “Datoria poetului este să provoace uimire”; Dumitru Chioaru, a cărui deviză este: “Poetul adevărat scrie despre ce simte”; Magdalena Ghica este cea care susţine că: “Nimeni nu mai poate nega existenţa unei generaţii ’80”; Emil Hurezeanu, Marta Petreu, Virgil Mihaiu care afirmă: “Valoarea în artă constituie un fenomen strict individualizat”; Virgil Raţiu  care spune: “Din păcate, tânărul poet scrie dspre orice şi oricum”; Eugen Suciu; Lucian Vasiliu care susţine că: “Tânărul scriitor trebuie să fie ceea ce este”. Ancheta s-a realizat în  1979 şi a fost publicată în revista “Echinox” nr. 11 şi 12/ 1979.

Un al doilea set de întrebări ale aceleiaşi anchete, publicate în revista “Vatra”, este o continuare firească a anchetei anterioare. Întrebările au ca temă: dacă se poate vorbi despre o generaţie ’80 în poezie; ce este caracteristic acestei generaţii, prin ce se individualizează, ce nume s-au detaşat  din această generaţie; ce se înţelege prin generaţie în literatură şi cum poate avantaja sau dezavantaja generaţia, devenirea unui scriitor; dacă îşi are poezia tânără critica ei şi cum e apreciată receptarea poeziei tinerilor autori. De asemenea, cum  este apreciată condiţia tânărului scriitor şi care este implicarea lui în viaţa culturală şi spirituală a ţării. Au răspuns şi de data aceasta anchetei Lucian Vasiliu, care spune: “Despre literatura tânără se poate vorbi numai cu...cărţile pe faţă”; Liviu Antonesei; Patrel Berceanu care afirmă: “Generaţia  e asemenea unui refugiu montan şi, prin aceasta, momentan”; Gellu Dorian; Ion Simuţ, Gheorghe Grigurcu.

O carte care te pune pe gânduri. Care-ţi schimbă reperele, te conduc pe un drum luminos pe care nu ştiai cum să ajungi, tot orbecăind pe cărări lăturalnice. O carte ca un indicator fosforescent pe timp de noapte şi ceaţă spirituală. O luminiţă de far de care de apropii cu încredere că mai ai puţin şi vei ajunge la un liman, la limba de pământ după ce ai plutit pe o scândură, în plin naufragiu. Un ghid, un îndreptar de terapie spirituală. Un breviar sufletesc. Care poate sta alături de Biblie. O carte care mi-a făcut un imens bine, mi-a dăruit un mare confort spiritual şi o bucurie lăuntrică.

Cartea „O istorie a literaturii române contemporane în interviuri” a însemnat pentru mine un pas important în înţelegerea actului lecturii ca fundamental şi primordial pentru evoluţia unui scriitor, m-a determinat să-mi reconsider lecturile de până acum, scriitorii, poeţii, criticii pe care nu-i cunoşteam suficient, să mă întorc la cei pe care i-am uitat sau neglijat cu bună ştiinţă, m-a incitat la lectură şi mai cu seamă la un dialog viu cu persoanele dispuse a-şi împărtăşi experienţa. Pe scurt, pentru mine a fost şi rămâne, o experienţă fundamentală  care mi-a deschis noi chei de lectură, noi orizonturi, noi căi spre înţelegerea fenomenului cultural românesc de aici şi de pretutindeni. Dincolo de faptul că, parcurgerea ei a fost un adevărat tur de forţă. Fără doar şi poate că voi reveni la lectura ei, ori de câte ori voi simţi nevoia să-mi clarific  anumite idei şi concepte, ori când îmi va fi dor de unul dintre scriitorii intervievaţi. Pentru că, aşa se întâmplă, îndeobşte: ne  reîntoarcem la esenţe, la fundamente ca la izvoarele scrise pe care le putem găsi în opera clasicilor. Avem nevoie de modele, de repere, de culmi. Alfel, unde am mai putea jindui să ne avântăm?  Şi cum ne-am mai putea pregăti elitrele pentru desprinderea de pământ, spre cele celeste?

De aceea, personal, îi aduc mulţumiri domnului Nicolae Băciuţ, pentru munca de un sfert de veac la aceste convorbiri cu  falanga de aur a culturii române şi pentru sistematizarea lor într-o carte originală, plăcută, atractivă, esenţială pentru un om al scrisului, dar şi pentru un om al lecturii. Şi nu ştiu de ce, pe tot parcursul lecturării „Istoriei...” lui Nicolae Băciuţ am avut un sentiment stenic, de linişte, bunăstare sufletească şi bucurie lăuntrică, vecin cu fericirea şi mi-am amintit cuvintele Sihastrului de la Rohia, Nicolae Steinhardt: „Dar fericit, de unde ştiu că sunt?”

CEZARINA ADAMESCU, Agero

Galaţi, 17 iunie 2010