Nicolae Băciuț; Întoarcere în Arizona

(Ed. Nico, Tg. Mureș, 2011)

Iulian Chivu

„Nu cred că există scriitor clujean care să nu fi intrat niciodată în Arizona”, locul celor mai animate întâlniri din lumea literară clujeană, spune Nicolae Băciuț în deschiderea noului său volum de interviuri realizate în timp de aproape trei decenii cu câteva nume de referință din viața literară a Clujului, multe dintre ele intrate în judecata axiologică a literaturii române. Un local frecventat, după tradiția marilor orașe, de numeroși oameni de cultură, care, amplasat fiind între Tribuna și Steaua, se spunea că între cele două, cea mai bună revistă e tot... Arizona.

Numele acesta este remitizat de autor adnotând într-o serie de interviuri, opinii și speranțe demne de a fi fost reținute. Nicolae Băciuț are conștiința unui fapt de istorie literară și, sub abilitatea intervievării sale, Ioan Alexandru, Augustin Buzura, Teohar Mihadaș, Romulus Guga, Marian Papahagi, Petru Poantă, Aurel Rău, Ion Simuț, Eugen Uricaru, Grigore Zanc și alții avansează îndrăznețe viziuni asupra omului de artă, asupra condiției sale și formulează, la vremea aceea, curajoase opțiuni care au reușit totuși să vadă lumina tiparului în special în Vatra, în Echinox, Alpha ori Steaua Roșie.

Confesiuni aparent cuminți, de genul Sunt preocupat de un contact sufletesc sincer, natural, spontan, fratern (Adrian Popescu), fals defensive, ca de pildă Pentru Clujul anilor tinereţii mele ar fi trebuit să se nască din nou Bacovia (Romulus Guga), ori fățișe, ca în Condiţia omului contemporan stă sub semnul politicului (Grigore Zanc), acestea anticipau cu fermitate o iminentă revoluție spirituală căreia, desigur, îi urmează inevitrabil și cea socială, după cum timpul avea s-o confirme curând. De pildă, în interviul cu Ioan Alexandru (Iubirea e pânza, vântul, nava care ne salvează de vremelnicie), poetul Imnelor (aidoma Psalmilor lui David) scrutează virtuțile Logosului ca transcendență a cuvântului și crede că atât timp „cât poezia  nu se adâncește în suferințele unui neam, are puține de spus acelui neam.”

Poetul socotește „esențial studiul la o universitate din Occident” care deschide spre Das Sein-ul heideggerian și amintește că în cabinetul cunoscutului filosof german nu se putea intra dacă nu știai greaca veche. După „obsedantul deceniu” se naște cu vigurozitate o nouă generație:„ Generaţia mea s-a deosebit de cele de dinaintea ei nu atât prin ceea ce a făcut nou, ci prin ceea ce n-a vrut să facă. Acest refuz estetic, în primul rând, ne şi unea între noi”, reținea în septembrie 1985 Baciuț (Vatra, 10/1985) într-o discuție cu Ana Blandiana (Nu numai pământul, ci şi adevărul este rotund. Dovadă stau capodoperele). Și dacă totuși în interviul din 1985, autoarea Calcâiului vulnerabil găsea în însingurarea fiecăruia un sentiment al solidarității, în 2003 speranțele se spulberă (Nimeni nu se mai simte solidar sau alături de nimeni ; Târgu-Mureş, 6 aprilie 2003). Ea aduce ca exemplu de model ideal pentru relațiea scriitor - putere cazul lui André Malraux în care Charles De Gaulle găsise un colaborator pe care îl promovează în funcții demne de toată încrederea (din 1958 până în 1969 Malraux este ministru de stat și ministru pentru probleme culturale, jucând un rol important în inițierea mișcării "Rassemblement du Peuple Français" ).

Din viața politică românească de după 1989, dezamăgită de cei cărora le-a încredințat cauza Alianței Civice, Ana Blandiana, fiindcă l-a cunoscut, l-a respectat cel mai mult pe Corneliu Coposu. Că la Arizona „optzeciștii” discutau, fie și cu un curaj indus, lucruri generale, dar cruciale ale scrisului românesc se știa încă din vremea aceea, unii dintre scriitorii ardeleni urmând să fie drastic cenzurați. În general se făceau observații care într-o prima analiză erau nevinovate, însă în subsidiar în ele mocnea un vulcan al răbdării ce nu de puține ori atingea ostentația. Așa de pildă, Augustin Buzura se antrenează într-o discuție despre așa-zisul scriitor total (el venea dinspre medicină spre proză, tot așa cum Ion Barbu venise dinspre matematică spre poezie) și crede că a riscat fiindcă încă nu știa  ce îl așteaptă; ambele meserii aveau să-i ceară „totul și încă ceva în plus”. Și totuși, apreciază el, „medicina m-a marcat pentru totdeauna.

Am învăţat să văd omul şi altfel de cum se vede, m-a obişnuit cu disciplina muncii şi a cercetării, m-a ajutat să-mi cunosc disponibilităţile, dar şi limitele, mi-a deschis drumul spre alte sfere ale cunoaşterii” și tocmai de aceea consideră că „adevărul, oricât de incomod poate fi el pentru  moment, nu poate face rău semenilor tăi” (februarie, Vatra, nr 3/1985). Buzura se încumeta să creadă și să spună că scriitorii își vor dobândi totuși statutul și „vor trebui să scrie, să trăiască din scris, deci nu va mai fi nevoie să se apere prin sindicat, dar nu să trăiască neapărat în grup” (textul avea să apară în Steaua roșie de la Târgu-Mureș, în 13 septembrie 1986). Într-un alt interviu  care amintește de o celebră replică din Le Cid al lui Corneille(„Literatura nu o judec după vârstă, ci după valoare” -  Alpha, nr.2/1990), Buzura anticipează cariera unui Mircea Nedelciu, ori Ion Bogdan Lefter și alții care nu-i vor dezminți previziunile.

Interviurile lui Nicolae Băciuț (de personalitate, de opinie, dar si de experiment, dat fiind că revine peste timp cu aceleași nume și asupra acelorași probleme; a se vedea cele cu  Ana Blandiana sau cu Augustin Buzura) restituie concomitent un climat spiritual și o istorie secvențială a unui timp tensionat printr-o nostalgică întoarcere în Arizona clujeană. Și când spun asta, am în vedere inclusiv evocările lui Romulus Guga (Pentru Clujul anilor tinereții mele ar fi trebuit să se nască un nou Bacovia;  în Echinox, nr.4-5/1981). „L-am cunoscut pe Romulus Guga, care era pentru mine nu numai unul dintre întemeietorii Vetrei (serie nouă), ci şi un scriitor în jurul căruia gravita viaţa culturală a unui oraş, a unei zone distinse în geografia spirituală a ţării”, notează Nicolae Băciuț, tot așa cum Ion Vartic găsește în Mircea Zaciu figura tutelară pentru echinoxiști. Vorbind despre apariția dramei Evul Mediu întâmplător, Guga își destăinuie un crez care, de fapt nu era numai al său și al generației sale, ci și al celor mai tineri: „Cred că omul fără libertate se înăbuşă, se alterează, se anulează. De aceea, lupta lui pentru libertate este tema principală a unei literaturi politice. Evul Mediu întâmplător e o piesă despre nimicire, despre mecanismul totalitar care-şi propune să distrugă nu numai umanismul şi omul, dar care propune josnicia, cinismul şi delaţiunea şi omuciderea drept principii morale”, spune el cu toată responsabilitatea.O emoționantă evocare ne prilejuiește Nicolae Băciuț într-un interviu cu Teohar Mihadaș (Napoca universitară, nr.7/1980) despre A.E. Baconsky, „o personalitate uitată de unii prea repede și de alții necunoscută”. Mihadaș a simțit că Baconsky l-a găsit cam imprevizibil și și-ar fi prevenit colegii de redacție de la Steaua: „Mihadaş are un temperament periculos, nu se poate colabora cu el". Dar avea dreptate, o recunoaște acesta: „Nici alţii n-au colaborat comod, cu mine.

Am simţit că-l iubesc (pe Baconsky, n.n.), iar el că mă admiră compătimitor!” Controversele de la Arizona animă discuțiile. În timp ce Ion Vartic crede insinuant că „a face cronică literară nu înseamnă a avea obligatoriu și cu adevărat sentimentul valorii” (Vatra, nr.4/1984) și notează mai apoi că a învățat „câte ceva de la toţi echinoxiştii adevăraţi care au trecut prin redacţie și a început să simtă şi să înţeleagă pulsul unei noi literaturi ce se năştea prin ei”, profesorul Ion Vlad, în Descoperirea operei (1970), argumentează cum „cronica literară e martorul, însoțitorul unei literaturi” (Vatra, nr.12/1984). Însă ni se pare că punctul pe i este pus la Arizona de Grigore Zanc (Condiția omului contemporan stă sub semnul politicului –în  Vatra, nr.12/1988). Parcă presimțind apogeul imposibil, cu un an înainte, Zanc iese din orice ambiguitate:„ Capcanele politicului – spune el - nu sunt puţine; începând cu tezismul şi toată gama de variante idiliste, moralizatoare, pretins-educative şi sfârşind cu miza exclusivă pe fronda politică sau curajul de paradă (fals, în dublu sens – o dată prin travestirea curajului civic în curaj literar, apoi prin exprimarea lui doar când, cum şi cât îi permit indulgenţele de la primărie.” Așadar, putem reține cartea lui Nicolae Băciuț Întoarcere în Arizona ca pe o filă fără de care istoria spirituală a Clujului nu se afirmă în toată măreția și originalitatea ei.

Iulian Chivu

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com