Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

Nicolae Labiş a fost tras de palton?

Camelian Propinatiu

Impresii si pareri personale in FORUM

Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

O inedită apariţie în Revista AGERO - un fragment dintr-un omagiu lui Nicolae Labiş la 50 de ani de la "răzbunarea păsării cu clonţ de rubin". Lansarea cărţii a avut loc la Târgul de Carte Gaudeamus, la 25 noiembrie 2006,  în imaginea ataşată apărând D-na Margareta Labiş (sora poetului), Gabriela Ilisie / Brenda Stress (directoarea Editurii Edago) şi  Propinatiu Camelian de fapt prozator ("La un colt de cotitura", Premiul Nemira 1998; "Oligopedagogia", Edago 2006).
 

N-o să mă oprească nimeni să strig până la moarte că suntem cu toţii nişte jigodii care nu am îndurat încă atât cât am fi meritat pentru decăderea şi abjecţia noastră... Cezar Ivănescu

  *  Sinuciderea este exclusă. Poetul se pregătea să plece la Mălini sau la Imré Portik, la Covasna. Depresiunea psihică a proscrisului nu era la apogeu cât se mai găsea o balerină mămoasă şi pentru el. Şi nu una oarecare, ci una de aşteptat la Nistru, tocmai Rusoaica!

            *  Semnificaţia Luptei cu inerţia. De ce toţi cenzorii, în 12 ani ajunşi la profesionalismul lecturii printre rânduri, refuzau să accepte acest al doilea volum de versuri lirice labişiene, cu semnificaţii clare.

            Era clar ce era clar: cel ce merita asasinat de Matrioşkă şi Partid se lupta cu inerţia în sensul că pe când până şi abia dezgheţata URSS se liberalizează, inerta Românie a lui Dej rămâne perpetuu stalinistă.

            *  Gheorghe Tomozei, după impactul cu imagologia pătrunsă la noi după 1989: “Labiş este primul poet dizident român. (…) El anunţa o ruptură fioroasă între poezia şi ideologia momentului. Mai mult ca sigur că puşcăria nu i-ar fi fost departe.”

            *  Marin Ioniţă: "Poeţii au, de obicei, construcţii fragile, adeseori probleme de sănătate, se simt vulnerabili, îşi fac complexe. Labiş părea construit pentru o sută de ani şi mai bine. Era cel mai echilibrat dintre noi. Printre atâţia inşi care simulau suferinţe sau şi le stimulau, din dragoste sau de ordin existenţialist, el era optimistul incoruptibil. Nu l-am auzit niciodată să se plângă că-l doare ceva. Nu l-am văzut niciodată căzut în melancolie."

            *  Ca şi Paul Goma, cei din lotul Nicolae Labiş puneau cu hotărâre problema Basarabiei.

            *  Asasinat politic, ca Foriş sau Pătrăşcanu. Ca pe un marxist care gândeşte. Cel mai periculos! Automat deviaţionist.

            Şi dotat, dotat. Un exigent:

            "Domnule Paul Georgescu, ce se întâmplă în ţara aceasta, în lagărul acesta şi ce faceţi dvs. ca lucrurile să se schimbe?"

            Altminteri, ce mai Iliescu ar fi ieşit din Labiş! La câtă carismă!

            Dacă... Dacă n-ar fi fost atât de poet.

            Plus uşurinţa de a cuvânta în public, plus arta de a învârti de mic clişeele, cum în această "chemare" emanată dintr-o teză şcolară:

            Tovarăşi făuritori de viaţă nouă!

            Am păşit, atunci când ne-am înscris la şcoală, pe un drum greu, dar luminos, care duce spre propăşirea patriei noastre. Să-l parcurgem!

            Să zdrobim între pumnii noştri puternici mârşavele încercări ale duşmanului de a ne abate de la ţelul nostru.

            Trăim o viaţă nouă şi fericită.

            Nori grei ameninţă din întunericul apus pacea şi fericirea noastră. Dulăi bine hrăniţi, tolăniţi pe grămezi de dolari în zgârie-norii Americii, îşi latră setea de sânge... Împotriva lor se ridică ca un zid uriaşa voinţă a Uniunii Sovietice, uriaşa voinţă a popoarelor. Să ne alăturăm acestei voinţe!

            Să ne manifestăm dragostea de pace! Ea va pătrunde prin uşile căptuşite ale aţâţătorilor.

            Să tremure călăii omenirii!

            Sunt convins că pe Ţumpi expresia dulăi bine hrăniţi, tolăniţi pe grămezi de dolari în zgârie-norii Americi îl va fi amuzat grozav.

            Şi mi se pare imposibil să nu fi observat efectul stilistic obţinut din prescurtarea lozincilor: să-l parcurgem până la capăt! devine dubitativul să-l parcurgem! iar aţâţătorilor la un noi război se reduce la dubiosul aţâţătorilor!!!

            Drumul spre ambiguităţile lui A. E. Baconsky, despre ascuţirea luptei de clasă, larg se deschidea din start şi pentru Labiş, cel tot atât de iubitor de multă carte, cum şi rezultă din proiectul pentru Vârsta de bronz: "faţă de caracterul caracatiţat al lui Andrei, Ştefan insuflă duritatea şi severitatea unei statui de Rodin".

            *  Labiş – "poetul făgăduinţei geniale", cum l-a numit Zoe Dumitrescu Buşulenga.

            *  Doamne, cât am decăzut! Dacă se vor întoarce bolşevicii între Casa Scânteii şi remorca sa, Casa Poporului – şi nu e tocmai exclus, dacă se va ajunge vreodată să fie trei săptămâni benzinăriile bucureştenilor temporar închise – staliniştii nu vor mai simţi imboldul de a face şcoală de literatură, pentru că literatura de mult, de la 13-15 iunie 1990 încoace, nu mai e funcţională ca economia de piaţă, nu-şi mai achită dările către suflet şi nu mai poate fi folosită nici pentru tiranie, nici contra ei, deoarece tineretul moare sau îmbătrâneşte (ceea ce-i tot un fel de pieire dacă e să te iei după ce zicea Heidegger lui Freiburg, cum că, cu timpul, fiinţa se desfiinţează) fără să mai lectureze producţia noastră de carte pentru târguri şi expoziţii.

            *  Bucureştenii văzuţi pe suprema esplanadă a lui Kutuzov: "era dimineaţă şi pe aleile cu umbră groasă, scursă pe pavaj, treceau perechi îndrăgostite, oameni, căţei, gâze."

            *  Raiaua Bucurescilor sfinţită de Nordul eminescian: "era o seară de sfârşit de noiembrie, cu umezeală şi pâclă împrumutând Capitalei o înfăţişare fantastică, nebalcanică."

            *  Moartea căprioarei a vrut să arate cetăţenilor pericolul la care se expun tolerând ei Romlagul lângă cetate contra nişte mâncare mai bună decât lăturile din gamele.

            Este compromisul uciderii din motive culinare nu a unei vârste, ci a Lirismului!

            A vorbi de desprinderea de copilărie, cum susţin o grămadă de meditatori, are consecinţe logice incontrolabile, căci rezultă că ar fi firesc ca călătorul cu tramvaiul, homosapiensul, de îndată ce se mai maturizează, să se obişnuiască a practica crima, delaţiunea şi ticăloşia măruntă ca pe un mod de a fi etern natural.

            Dar a vorbi de tolerarea Romlagului cu prepeleci şi puşti e a atenţiona că acolo a fost experimentat pe viu (şi pe mort) cât se rezistă fără alimente.

            Deci asta a vrut să pre-zică Labiş, că o să ne bage Ceauşescu raţii, perfect conştient că nu moare nimeni din asta şi că o să se încoloneze toţi, deoarece paaartidul s-a folosit de sistemul concentraţionar pentru pilotare. 

            *  O prietenă apropiată a poetului, Gloria Barna, spunea după moartea lui Labiş că, dacă el mai trăia, probabil ar fi fost arestat ca şi ea de către autorităţile comuniste.

            Iar el stă în gazdă la Aurel Covaci al cărui tată ESTE la Canal, pentru 5 ani, ca şi al meu, fără sentinţă . (Covaci nu declarase la facultate şi e neclar dacă l-a avertizat pe Labiş că poate fi supravegheată Biblioteca Primus.)

            *  Cred că dacă Labiş ar fi scris, în epoca de colectivizare forţată şi de industrializare pe baza capitalului jefuit de la ţărani, vreun Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane, şi manuscrisele ar fi căzut în gheara Comandamentului de apărare a intereselor nomenclaturii, decizia accidentării lui ar fi fost posibilă.

            Anul 1956 a fost un an de groază pentru bolşevici.

            Iar la 1989 la noi, încă se mai comanda la Timişoara: "Trageţi, băi tâmpiţilor!"

            *  Marin Ioniţă, despre tentaţia poeziei filologice acceptabile ca nepericuloase operativ de către Matrioşkă şi Partid:

            "Labiş îmi citise o dată, pe un buştean din fundul grădinii Şcolii de literatură, Balada căpcăunului. Era vorba despre un uriaş care vârâse în colivie o mulţime de păsări. Iar ele, în loc să protesteze măcar, îi ciuguleau bucuroase firimituri din palmă şi-i cântau osanale, mulţumindu-i că le-a luat sub ocrotirea sa.             Mărturisesc că nu i-am înţeles tâlcul. Ceea ce l-a pus pe gânduri. Dacă nici eu nu m-am priceput, câţi aveau să priceapă? De fapt, aveam de-a face cu o parabolă. Sau cu o fabulă cu morala inclusă. În care căpcăunul uriaş era Stalin, ce întruchipa imperiul sovietic, iar prin păsări trebuia să înţelegem popoarele şi ţările subjugate.

            S-o publice sau nu? Asta era dilema. Că nimeni nu-i înţelegea dedesubtul însemna că totul este în zadar. Dar dacă i-l înţelegea cine n-ar fi trebuit, treaba devenea periculoasă. N-am ştiut ce sfat să-i dau. Nu ştiu dacă a dat vreodată poezia la tipar. Dar în cercuri din ce în ce mai largi aceste versuri circulau în manuscris sau din gură în gură ca o producţie folclorică.

            *  De prin 1955, fronda vestimentară. Labiş se îmbracă numai în negru şi apare aşa în redacţii, la UTM, cu bluză, pantaloni şi cizme negre, ca un fascist.

            *  Un Ştefan Gheorghiu (activist la secţia propagandă şi agitaţie a C.C. al P.M.R., care monitoriza Şcoala de Publicişti): „Notă privind o serie de lucrări literare în care se manifestă tendinţe ideologice străine. Pct. 5. La începutul lunii ianuarie 1956 «Scânteia tineretului» a publicat poezia «Moartea albatrosului» de Nicolae Labiş, poezie îmbibată de un spirit demobilizator. În această poezie era opus simbolului albatrosului ca vestitor al revoluţiei şi a trezirii maselor la luptă un albatros ucis cu aripa frântă şi murdărită de noroi. Şt. Gheorghiu, 15.II.1956”. (Arhiva Istorică Centrală, Arhiva P.C.R., secţia Propagandă şi agitaţie, dosar 9-1956, pp. 63-64).

            *  Constantin Ciopraga: Citarea lui Maiakovski, altădată, demonstra intenţia adâncirii într-un prezent răvăşit care-şi căuta forma de expresie. Foarte puţini ştiu însă că în 1952 un număr din Iaşul literar fusese retras brusc după publicarea unui Labiş disident. Textul incriminat era o parabolă, un montaj subversiv: cineva a legat cu o sfoară picioruşele unei păsărele – zicându-i: „Eşti liberă! Zboară păsărică!” Lupta cu inerţia, titlul volumului său postum (1958), e un titlu-manifest; pagini de circumstanţă (umanism, regenerarea, viitorul) şi altele explicitează grandilocvent imperativul vieţii, la care chema cel aşa de curând dat morţii.

            *  Există oameni care CRED că Nicolae Labiş a fost asasinat de bolşevici, oameni care nu cred că un poet putea avea asemenea onoare şi – copleşitoarea majoritate – oameni cărora puţin le pasă de poezie, deci şi de propria lor moarte, dar de a altora!

            Dacă a fost împins sau nu sub tramvai, în caz că adevărul s-ar decide la vot şi s-ar aminti, cu rânjet, de cheful de la Capşa şi, făcând cu ochiul, de plecarea cu balerina, mai existând şi imaginea de alcoolici excentrici creată cărturarilor noştri, soluţia mersului în zigzag până sub roţi sau a răsucirii în formă de rotaţie pe scară până sub tramvai ar fi lesne acceptate, chiar subliniindu-se valoarea educativă a cazului.

            *  Ce nu a apucat a spune Nicolae Labiş sorei sale. Margareta, înainte de a fi acoperit de viu de edenul floral? Că mai avea manuscrise ascunse?

            *  Se spune că mai bine să scape o grămadă de vinovaţi decât să se certe un nevinovat. Şi cum probe orbitoare nu sunt, de ce să mai tulburăm odihna morţilor din 22 decembrie 1956 şi 16 mai 1980? 

            Da, dar un Nicolae Labiş, un Marin Preda sunt ultimul mare poet ţăran şi ultimul mare prozator ţăran!

            *  Ce stare de spirit în ce priveşte Matrioşka şi Partidul? Un Dej făcând politică mondială! Promiţând că după ce în R.P.R. – cea mai sigură republică sovietică – se vor fi extras toate datele din Imre Nagy, eroul va fi redat tovarăşilor maghiari pentru a-l spânzura.

            De limbă!

            Puteai lăsa un pârlit de tânăr poet să te destabilizeze?

            *  Se răsculase Budapesta şi, la 30 octombrie 1956, Biroul Politic al P.M.R. constituie Comandamentul general (stavka) din

Bodnăraş, Ceauşescu, Drăghici şi Sălăjan, paragraful 8 al protocolului 58 ameninţând poporul cu moartea:             "Comandamentul general va avea dreptul de a lua orice măsuri – acolo unde se iveşte necesitatea în vederea ordinii – inclusiv dreptul de a ordona deschiderea focului dacă este necesar".

            *  Ceea ce azi nici nu ne vine a crede, pentru că noi, Puii păsării cu clonţ de rubin, nu mai citim poezie lirică şi nu ne mai poate instiga vreun poet să facem nebunii!

            *  Ci Ion Iliescu, secretar al C.C. al U.T.M şi preşedinte al Uniunii Asociaţiilor Studenţeşti din R.P.R., însărcinat cu a intimida studenţimea, nu-l mai avea în subordine pe Nicolae Labiş, să se ajungă la vreun compromis cu Matrioşka şi Partidul!

            *  BIBLIOTECA de vreo 4000  de volume formată cu Aurel Covaci, care cunoştea deja vreo 8 limbi. Aici era un adevărat Centru de Informaţii, al posibilei Rezistenţe bucureştene împotriva bolşevismului demolator de biserici. Covaci ştia poloneza şi, ca ardelean, maghiara. (În Romlag, va învaţa şi germana, profesor fiindu-i Petre Pandrea.)

            Dar Labiş se descurca şi singur: de prin 1955 îşi procura de la ambasadă numere din "La Pologne", pe care nu numai că le răspândea, dar adăuga şi un, atât de riscant în R.P.R., Bravo, polonezilor!

            Pe neîncălzitul perete, trasate ca la Weimar, siluetele lui Covaci şi Labiş (conturul umbrelor) cu inscripţia heraclitiano-getică a lui Labiş: TRECE ŞI ASTA!

            Pe altul, atârna celebrul poster cu Tito şi securea, păstrat de Labiş cu ostentaţie, deşi Matrioşka şi Partidul au îndreptat această oroare, ceea ce am şi informat organele superioare.

            *  Nu vom avea toate probele că a fost ucis. Există antilabişieni care dacă le-ar găsi, le-ar distruge. Cert este însă că poetul Nicolae Labiş a făcut tot ce trebuia ca să fie lichidat.

            *  Ci tatăl poetului, convocat în chiar toamna 1956 la Bucureşti, la partid, şi sfătuit "relativ ameninţător" de securitate să exercite influenţă pozitivă, n-a reuşit să-l convingă să treacă de la un lirism subversiv la comoda poezie filologică.

            *  Prudentul Covaci, probabil avertizat şi el să influenţeze pozitiv, a început să îl constrângă pe Labiş să nu mai întârzie noaptea pe liniile de tramvai.

            *  Stela Covaci: Labiş îmi mărturisise adeseori că trebuie să-şi asculte raţiunea şi să plece cât mai grabnic din capitală. Ceruse într-o scrisoare către părinţi să-i pregătească o cameră pentru un popas mai lung de reculegere. Nu mai avea nici un motiv să rămână în capitală. Fusese dat afară din serviciu [de la Gazeta Literară], banii încasaţi pe primul volum îi cheltuise pe toţi, era nemulţumit de prima lui cărţulie de poezie, considerând-o drept depăşită. Volumul în pregătire, Lupta cu inerţia, era primit în redacţii cu multă reţinere. Mereu era sfătuit să facă modificări, să scoată poeziile incomode. În organizaţia UTM i se propunea excluderea (a câta oară?). După câte ştiu s-a ţinut o şedinţă de demascare şi de excludere chiar imediat după accident. Istoricul literar Alexandru Oprea a luat cuvântul în acea şedinţă propunând sancţionarea poetului muribund." (Timpul asasinilor, 285)

            *  Cezar Ivănescu: "Eu am văzut acest caiet cu coperţi verzi, în primăvara lui 1962, când am fost dus la Securitate şi "tovarăşul maior" care voia să mă determine să colaborez cu ei (...), mi-a arătat caietul şi mi-a citat versuri care spuneau că steagul roşu, steagul Diavolului, e o ruşine pentru un popor care are tricolorul... Noi ştiam, tovarăşul Ivănescu, că Labiş scrie asemenea versuri, dar am fost discreţi, să nu credeţi că nu ştim să păstrăm un secret!, şi-mi arăta cu capul spre Răsărit, cată să vezi, acolo se localiza duşmanul nostru comun." (Timpul asasinilor, 49)

            *  Mare minune dacă nu cumva numitul Labiş Nicolae nu venea la Bucureşti cu dosar de urmărire operativă gata întocmit de la Iaşi, unde "în scurta sa perioadă de şcolaritate ieşeană Labiş a avut un grup de prieteni "reacţionari" (mulţi au înfundat puşcăriile politice)" şi pe care nu îi uitase din moment ce e atât de necăjit de atacarea Primelor iubiri de către tocmai un ieşean, George Mărgărit. (Timpul asasinilor, 49)

            *  Ţăran de la munte, au nu va fi întâlnit Labiş şi partizani sau evadaţi cum Ion Ioanid pe cele cărări singuratice?

            *  3 noiembrie 1956. Imprudenţa imprudenţelor. Când securiştii ŞTIAU cum s-au pus ungurii pe masacrarea colegilor lor şi ce linşaj i-ar fi aşteptat dacă se răsculau şi românii, la o nuntă de vreo 12 persoane, Labiş cântă "Trăiască Regele" (şi nu e prima dată, soluţia cu Regele Mihai tânăr era viabilă!).

            *  Bistroul Café de la Paix, vizavi de Capşa, noiembrie 1956, 10-11 dimineaţa: Nicolae Labiş, Aurel Covaci, Stela Covaci, Fănuş Neagu... Se discută antisovietic, că tancurile au reprimat Budapesta.

            Stela Covaci ( Pogorilovschi): "Clocotind, Labiş s-a ridicat în picioare şi a început să recite cu "glas mare" Doina lui Eminescu, fără să sară vreun rând, îndârjit şi riscând plin de curaj consecinţele. Oricât a încercat Marga să-l facă să se oprească, nu a reuşit. "Ce, mi se interzice să recit din cel mai mare poet al neamului românesc? Poezia Doina era absolut interzisă, iar recitarea ei în public însemna ani grei de închisoare. Pe la amiază am ieşit de acolo. Labiş a fost sfătuit să meargă acasă să se culce (nu dormise deloc în noaptea precedentă). A fost de acord dar numai cu condiţia să-l însoţesc eu până acasă. Se clătina, era ameţit şi l-am refuzat puţin jenată. "Bine, a spus el, atunci plec singur. Vă rog să nu mă însoţească nimeni!" L-am văzut apoi pornind prin mijlocul Căii Victoriei debusolat, printre maşinile care-l claxonau. Pentru o clipă m-a străfulgerat gândul unui posibil accident mai mult sau mai puţin întâmplător." (Timpul asasinilor, 276)

*  Până acum, cine crede că Labiş a fost ucis, citea:

Ivanescu, Cezar; Covaci, Stela: "Timpul asasinilor: documente şi mărturii despre viaţa, moartea şi transfigurarea lui Nicolae Labiş", Libra, 1997.

            Din 2005 încolo, mai are de citit:

Imré Portik: "Hora morţii. Consemnări despre prietenul meu Nicolae Labiş", Editura Oscar Print, 2005

Această carte eveniment, acumulată de-a lungul anilor până în 1991, este îngrijită de prof. Florin Diac şi este prefaţată de prof. Margareta Labiş, care nu adoptă explicit punctul de vedere al acestui mare martor, însă nici nu-l infirmă, mulţumindu-se cu a ne pune la dispoziţie un text care schimbă radical imaginea poetului construită de gruparea Tomozei.

            În această carte eveniment, descoperim pas cu pas mizeria şi izolarea suferite de poet pe măsură ce disidenţa sa este identificată şi maldărul de dosare ezită a înclina doar spre: a) un proces răsunător; b) o lichidare cu avantajul construirii apoi a unei imagini de poet al unui ev aprins de Matrioşkă şi Partid.

            *  După Nürnberg, proiectarea crimelor politice se începe de regulă cu asigurarea protecţiei călăilor.

            Nu prea are sens să mai speri că vom găsi probe despre că a existat Decizia PMR, UTM, UASCR, D7L (Direcţia a 7-a Literatură) şi US privind declanşarea derulării scenariului lichidării obiectivului Villon!

            În plus, la noi, nimeni nu mai are încredere că arhivele securităţii nu au fost deja epurate esenţial, sau că cele ale partidului, dacă vor fi deschise vreodată, vor prezenta surprize mai mari decât nişte manuscrise din care să rezulte că Elena Ceauşescu chiar descoperea cu mâna ei noi şi noi polimeri.

            *  De remarcat următoarea bizarerie, (Ivănescu 210):

            Pregătisem o pagină literară, mărturiseşte Irimie Străuţ, pentru ziarul "Steagul Roşu" din Petroşani, unde aveam inclusă şi o poezie de Labiş. Mergând în tipografie să-i urmăresc apariţia, constat că a fost scoasă din machetă. Investigând să aflu de ce, redactorul-şef m-a informat că a primit o scrisoare (?), prin care era atenţionat că ar fi bine să evite a-l mai publica. Am fost contrariat de aceasta şi, chiar a doua zi (...) tragica veste... 

            *  Versiunea Mioarei Cremene: un accident mai dulce, implicând un singur vinovat, securistul de la filaj, adică nu instituţia angajatoare! "Labiş avea securistul lui care-l fila, care securist se urcase în tramvaiul 13 prin uşa din faţă a remorcii şi văzând că la uşa din spate a vagonului Labiş şovăia să urce, de frică să nu-l scape din filaj, a sărit din tramvai, s-a ciocnit de Labiş, care din izbitura neintenţionată (?) a securistului..."

(Timpul asasinilor, 86)

            *  Seara, în 9 decembrie, la Biblioteca Primus, nu e nimic de mâncare. "În seara zilei de 9 decembrie s-a întors devreme acasă înfrigurat, obosit, dar mai ales foarte flămând".(Timpul asasinilor, 288)

            Pe cec, Labiş, "nomenclaturistul" fără locuinţă, fără Peleş, fără Poiană Stalin, fără  Festival, fără Premiul de Stat, are numai 5 lei, cât o pâine. E la fel de sărac la Bucureşti precât Eminescu.       Doar că avea mai mulţi prieteni sau mai bine zis avusese, deoarece Securitatea îi influenţase în ultimele luni ale lui 1956 să-l părăsească aproape pe toţi.

            Nu absint, nu lichior de ouă bea, zgribulit, la restaurantul Dunărea, cu Imré Portik, în 4 decembrie, ci rachiu alb, băutura cea mai ieftină, ca de Moş Nicolae. Prietenului maghiar securist în uniformă îi vorbeşte de limbajul său poetic codificat şi îi mărturiseşte cât este de îngrijorat că stă tocmai la Aurel Covaci, a cărui arestare ERA AŞTEPTATĂ apropo de tulburările studenţeşti din Universitate.

            Pleacă, dar, să ia de la Casa Scriitorilor o friptură comandată telefonic pe datorie mămoasei doamne Candrea.

            Dus-întors, cu tramvaiul 13, însemna 2 ore.

            *  "Covaci l-a aşteptat în zadar. În jurul orei 3 noaptea a sunat telefonul. O voce de femeie, cu un accent ciudat l -a întrebat dacă îl cunoaşte pe unul LABEŞ şi dacă da să vină urgent la Spitalul Colţea căci se află în stare gravă. Când a ajuns la Colţea, femeia nu se mai afla acolo."

            *  Maria Polevoi, balerină şi dansatoare la Ansamblul MAI, născută la Ismail 3 martie 1919, 37 ani (necunoaşterea Basarabiei îi face pe unii să o prezinte ca balerină sovietică!!!).

            *  Timpul asasinilor : 25 dec 1956, Maria Polevoi. declară că "a făcut cunoştinţă cu Labiş la Capşa în seara zilei de 9 decembrie pe la ora 21.00. Labiş stătea singur la o măsuţă lângă uşă în cofetărie şi bea o cafea. Avea cu el o sticlă de ţuică începută pe care a împrumutat-o la cerere şi celor de la masa Mariei Polevoi. Ea nu ştia cine este. I s-a spus că e poet. Mai târziu Labiş s-a mutat şi la masa lor, apoi le-a recitat în româneşte şi în franţuzeşte. La masă mai erau trei bărbaţi: un medic, un profesor de canto  şi un sufler de la Teatrul de Comedie. Sticla de ţuică s-a terminat, "a consumat-o mai mult bărbaţii. Scriitorul Labiş a băut mai puţin", declară Maria Polevoi. S-au mutat apoi la Restaurantul Victoria. Labiş nu avea bani şi a vrut să-şi amaneteze ceasul Pobeda, dar a renunţat. Pe la ora trei noaptea au pornit spre Colţea. După cum a mărturisit apoi unei prietene, Maria Polevoi i-a propus poetului să continue seara la ea acasă, "la un pahar de împăcare". La ieşirea din restaurant ceilalţi cu care erau nu trebuiau să bănuiască această înţelegere. Pe trasee diferite au ajuns în Staţia Colţea, unde s-au prefăcut că nu se cunosc. Trebuiau să se urce în acelaşi tramvai, ea stând pe Calea Călăraşi. Când tramvaiul 13 s-a mişcat încet, încet din refugiu pentru a intra în staţie (culmea, era prima noapte când se hotărâse ca tramvaiele să circule şi după ora 24...) Maria Polevoi zice că a observat îngrozită cum poetul, încercând să urce scara celui de al doilea vagon care se mişca încet, a alunecat între bordură şi platformă. Labiş a mărturisit în spital lui Florin Mugur, pe la 11 dimineaţa în prima zi la Urgenţă:"După ce am căzut pe linia tramvaiului, am văzut roata venind spre capul meu. Pe urmă ceva mă împingea din spate şi roata iarăşi se apropia. Asta s-a întâmplat de trei ori"."

            *  Mihai Stoian: "... a încercat să se urce prin faţă la clasa a doua, dar cineva l-a îmbrâncit şi, în ultima secundă, s-a prins de grătarul intermediar, dintre vagoane: ţineam ochii mari deschişi şi vedeam cum din capul meu izbit de caldarâm ies scântei. (cf  Moartea unui poet, 281)

            * Plan de accidentare stupidă a Obiectivului Villon

            În ciuda avertismentelor repetate primite pe linie de UTM şi a încercărilor de influenţare pozitivă pe linie de D7L şi US, obiectivul Villon se obstinează tot mai mult să nu accepte să reziste doar prin cultură, să citească cărţi interzise ca alţi reacţionari inofensivi, sau să treacă de la versuri lirice incendiare la versuri filologice ignifuge.

            Precizez că obiectivul Villon nu numai că are carismă la libaţii cu toate clasele sociale, recitând Doina eminesciană, intonând duşmănos Trăiască Regele! şi cerând tovarăşilor sovietici să restituie Basarabia de ziua Stelianei Pogorilovschi, Alsacie răsăriteană pe care burghezo-moşierimea n-ar lua-o nici dacă s-ar destrăma Lagărul cu tot cu URSS, dar a participat şi la întrunirea Complotului de la Biblioteca Primus din strada Miletin, care este lotul complet încă din 15 septembrie 1956 (Nicolae Labiş, Georgeta Naidin, Aurel Covaci, Steliana Pogorilovschi, Gloria Barna, Grigore Vereş, Mihai Nicolae şi Vasile Albu), şi avem indicii că intenţionează "să afle absolut totul despre comunism", în scopul de a devia de la marxism-leninismul corect politic.

            Există, în ultimă analiză-sinteză, suficiente piese la dosar ca să fie arestat în orice moment, obiectivul Villon, de profesiune acrostih vertical, în prezent fără ocupaţie şi fără domiciliu, eventual într-un lot mai mare, care e şi gata, dar arestările recente în toamna lui 1956 ale unor studenţi cu nume neconsacrate (ca Negrea, Derdena, Goma. ş.a.) au generat, absolut surprinzătoare la nişte intelectuali români, mişcări de solidaritate, iar în cazul său sunt de prevăzut reacţii duşmănoase regimului democrat-popular venite şi din partea a numeroşi colegi de trudit peniţa, a cititorilor fideli plachetei sale de debut editorial cu versuri lirice, care face elogiul infidelităţii conjugale, şi a altor simpatizanţi, tovarăşi ai lui de la libaţii pe care dă banii poporului şi ai părinţilor, neglijându-şi o operă care e de patrimoniu european.

            Citez din criticul Lucian Raicu, la care doarme în pat şi filologul George Mărgărit, ba chiar, sporadic şi obiectivul Villon, după cum a observat sectoristul:

            "Manuscrisele originare ale poeziilor sale, curate, preacurate, nu vădesc obsesia, nici plăcerea amară a desăvârşirii."

            Dar o complicaţie mai este şi anticiparea că la un proces ar fi dificil de obţinut de la acest răzvrătit incorigibil retractările dorite de regizorii spectacolului.

            Din aceste motive, nu este indicată nici anihilarea obiectivului sub forma unui act de jaf nocturn ca fiind înjunghiat de unguri ca să i se sustragă ceasul Popeda cu care umblă la el, deoarece se vor naşte suspiciuni. 

            (Tocmai pentru că nu l-a amanetat la restaurantul Victoria, ca să bea conform scenariului, muribundului Labiş i se fură acest ceas de către brancardieri.)

            Având în vedere cele mai sus arătate, consider că cea mai benefică soluţionare a cazului este aruncarea poetului sub tramvaiul 13, cu legenda că a fost beat şi a mers în zigzag şi înainte de a se urca din mers, nestăpânind picioarele, la înclinarea corpului său spre partea stângă, laterala vagonului remorcă l-a lovit şi victima, în urma loviturii primite, printr-o întorsătură a corpului în formă de rotaţie, cade jos între cele două vagoane ale tramvaiului.

            Fişă de necesitate de oameni:

            Agent 1: îi dă lui Villon o sticlă de ţuică (sau alt alcool) şi bani de o cafea la Capşa, unde de altfel are a se întâlni cu Agentul 2

            Agent 2 (femeie): Atrage pe Villon de la Capşa în Staţia Colţea, invitându-l să doarmă la ea... Nu trebuie însă pe refugiu să apară cu el de braţ. Îi va justifica că mai vrea şi alţii să doarmă cu ea, deci că e bine să se prefacă a nu se cunoaşte în staţie.

            Agent 3: îl va trage pe Villon de suman sau de palton şi îl va îmbrânci spre tramvai, dar nu pe la botul autovehiculului, deoarece poate sări dincolo de şine neatins, ci imobilizându-l în grătarul dintre motor şi remorcă.

            Consecinţe anticipate.

            Ipoteza 1: Dacă obiectivul Villon va fi doar schilodit, el va înţelege acest nou avertisment şi se vor mai potoli şi alţii, pe care puşcăriile nu-i sperie, deoarece sunt tineri şi au de unde muri.

            Ipoteza 2: Dacă acrostihul crapă, atunci i se vor înscena funeralii scriitoriceşti de erou al clasei muncitoare şi i se va construi o biografie educativă, despre faptul că alcoolul dăunează grav sănătăţii.

            Asupra situaţiei informative menţionez că obiectivul Villon a băut toţi banii primiţi ultimul său "sobor de versuri", iar ca situaţie operativă menţionez că din analiza SWOT rezultă că ca ameninţare poetul vrea să plece dintre prieteni, unde putem plasa surse, la ţară şi nu-l mai putem fila eficient; în schimb, operativ, trebuie exploatată oportunitatea că în noaptea de 9-10 decembrie începe a se băga tramvaie pe trasee să circule pentru prima dată şi după ora 24 cu şchimbu trei, fiind de presupus ca până la mutaţiile comportamentale semnificative statistic, să fie puţini cetăţeni în staţii ale căror declaraţii să poată fi uşor de obţinut în sensul legendei propuse de noi.

Locotenent Achim Moromete

            *  Pe care proiect se pune la D7L următoarea rezoluţie a unui şef de promoţie.

            Aprob pozitiv, deoarece Dezgheţul hruşciovian permite progresul naratologiei. Or, naratologia este o metodă revoluţionară care îţi permite să foloseşti în povestire timpul curgând invers sau chiar anapoda.

            Or, cum şi istoria literară e un simplu text, anticipez că până la 1989 vom scrie fenomenologia lirismului românesc subliniind cum toate purced şi cură de la Labiş (deşi vor fi destui critici să comenteze că Labiş era "unul între mulţi"), iar după 1989 metoda istoriei literare va fi dialectic răsturnată.

            În sensul că Labiş nu va mai interesa cum a fost el sau cum o fost cu el, iar metodul nou va consta, nemaicontând startul, în a sublinia cu putere finişul, adică a expune resurecţia lirismului invers, cu accentul la celălalt cap, reliefându-se cum converg toate liniile poetice spre ultimul mare poet român, Mircea Cărtărescu.

            * În 1956, după Poznan şi Budapesta, Matrioşka şi Partidul trebuia să raporteze cum luptă contra destabilizării.

            De fapt, un simplu telefon. Ce faceţi acolo, băi tâmpiţilor? Dormiţi? Luaţi măsuri răsunătoare!

            *  Labiş i-ar fi spus lui Portik (p.209): "Nu ştiu cine a fost. N-am avut timp să mă uit înapoi, pentru că îmbrâncitura m-a proiectat, cu braţele ridicate, pe grătarul între vagoane. Încleştasem degetele mâinilor de o bară a grătarului, dar încet-încet alunecam tot mai jos, iar picioarele tot mai mult ajungeau sub vagonul-remorcă. Eram cu capul în aer, cu faţa în jos şi vedeam cum sar din şine scântei galbene şi verziu. În timp ce eram târât aşa, am simţit câteva lovituri puternice, ale vagonului din urmă, în spate. Am descleştat degetele de pe bara grătarului, numai după ce tramvaiul s-a oprit complet."

            *  Mary Polevoi i-ar fi declarat lui Portik (p.212), care a anchetat-o ca un adevărat profesionist cu experienţă la restaurantul Kiseleff: "Neştiind dacă m-a observat sau nu, când a sosit primul tramvai, numărul 13, l-am urmărit cu privirea, având de gând să nu urc dacă se urcă el. Astfel am văzut clar că, înainte de a se opri tramvaiul, micul grup de călători s-a pus în mişcare după ce a trecut în faţă la vagonul motor. El, fiind penultimul din grup şi mai apropiat de tramvai decât oricare altul, am văzut clar cum l-a îmbrâncit cel din spatele grupului, continuîndu-şi drumul în timp ce poetul dispăruse. L-am revăzut doar după ce s-a oprit tramvaiul şi am ajuns acolo. Era căzut între vagoane."

            *  La spital, Mihai şi Emma Beniuc apar ades, ea schimbându-şi regulat – adevărată sinucidere etică – blănurile siberiene, rezultatul final al vigilenţei fiind alungarea studenţilor care se acumulau în  zonă.

            * Se putea şi aşa: Labiş n-a plecat cu tramvaiul după friptură, ci pentru că apăruse în viaţa lui RUSOAICA şi aveau randevu.

            *  De verificat dacă într-adevăr epurarea studenţimii înseamnă în represiunea neostalinistă din 1956-1958, peste 25 000 de exmatriculaţi sau arestaţi!

            *  Poetul şi Partidul său evocat în poeme ermetice.

            20-22 marie 1956: imprudentele autodemascări de la Conferinţa pe ţară a tinerilor scriitori, cum că ar putea face inerţiei ceva.

            18-23 iunie 1956

            Congresul Scriitorilor din R.P.R., LOVITURA  01, când Nicolae Labiş e demascat de însuşi gauleiterul Uniunii, Mihai Beniuc, că ar contesta rolul conducător al Partidului în versuri lirice precum:

Dacă cineva gigantic ar veni

Şi mi-ar rosti: Eu îţi dau viaţa toată

Neîncepută, necăpătată,

Dar să mi-o dai în seamă mie

S-o duc înspre visata zare purpurie

Pe drum neocolit, de netezime,

Pe drumul neştiut decât de mine...

Deci astfel de mi-ar spune

Eu aş simţi că tot ce-mi spune-i putred

Cu hotărâre i-aş răspunde: Nu cred!

În fond, e şi problema zilei de azi.

            I se impută "o anumită atmosferă de apăsare, de tristeţe, lipsită de obiect, fără izvor precis" din lirismul său nefilologic, precum şi "atitudini de negativism, abateri de la propria originalitate artistică prin asimilarea excesivă a unor poeţi dintre cele două războaie".

            *  LOVITURA 02 vine însă, pe această dizgraţie, de la chiar breasla amintitului gauleiter. Volumul de debut, Primele iubiri, este întâmpinat în România Liberă din 21 octombrie 1956 cu toată cruzimea intelectuală expertă posibilă.

            George Mărgărit, de a cărui cultură nu se îndoieşte nimeni, îl pocneşte pe Labiş la modul tipic RO-intelectualiceşte.

            Abia venit la Bucureşti, eruditul ieşean e găzduit la Lucian Raicu şi misiunea sa este a traduce la niveluri fine critica troglodiţilor, spirite primare agresive: "ca portretist al constructorului vieţii care i-a pus lira în mână, N. Labiş – vigurosul, înamoratul versului zgrunţuros – e un versificator", ceea ce n-ar stârni decât zâmbete dacă nu ar fi lovit aici lirismul însuşi, anticipându-se că "întreţinută prin frământări intime", poezia debutantului "va duce la repetare, la manieră de autopastişă", ceea ce era un îndemn teoretic de mare clasă la o poezie filologică infinită şi nesupărătoare operativ, de aceea şi transferându-se şcoala de scriitori la Universitate.

            Precum extraordinara rezistenţă la foame şi frig a deţinutului politic a dus la ceauşism, aşa experimentul cu Şcoala de Publicişti a fost generalizat tacit, recrutându-se scriitori de profesie dintre filologi, autobiografia cerută de cadre reducându-se la un filologic curriculum vitae.

            După acest reper cumplit, 21 octombrie 1956, nu mai există la români decât poezie de partid şi poezie filologică.

            Resturile de poezie lirică, dacă se mai nasc, sunt tolerate doar dacă formatul este filologic.

            Extraordinarul volum liric Octombrie, noiembrie, decembrie al Anei Blandiana a trecut neobservat tocmai pentru că aparţinea unei absolvente de filologie.

            * Sensul jertfirii lui Labiş e limpede chiar şi pentru Puii păsării cu clonţ de rubin. Trudind peniţa, poeţii nu vor umbla la marxism şi în genere nu vor scrie pentru popor. (Pentru popor vor scrie cu sentimente maneliştii!). Dar partidul îi va recompensa pe scriitori cam egal: fie pentru poezie limbistică, fie pentru poezie lingvistică.

            * Desigur, lui Labiş nu-i dă prin cap să se căpătuiască justificând Canalul, ca s-o ia spre Occident prin Poarta Brandenburg. El crede că poate mişca din interiorul sistemului ceva. În toamna lui înţelege că suntem mai sovietici decât Hriuşciov şi ar vrea să se întoarcă acasă, la Mălini!

            * Înţelepţirea lui Aurel Covaci, Album Memorial, 231:

            "De fapt, e vorba despre un lucru cât se poate de obişnuit: lunecuş într-o staţie de tramvai. Alunecare şi cădere între cele două vagoane ale tramvaiului."

            *  În procesul -verbal: "Locul unde s-a produs accidentul a fost luminat cu becuri electrice, iar terenul a fost uscat".

            *  Nesomnul Mariei Polevoi: sinucidere cu somnifere în 20 iulie 1978. Să aduci un bărbat în staţia de tramvai la sigur şi să nu se vadă că vă cunoaşteţi şi chiar vă pregătiţi de un pahar de împăcare, ah! iată un profesionalism tehnic care anulează orice ipoteză de inocenţă! Era cert agentă, dar mai mult ca sigur n-a ştiut CE i se va face poetului antisovietic.

            *  Sare din probabilităţi prezenţa, acolo şi la momentul potrivit, a pianistului cu zigzagul: Schwartzman Isac-Grişa. E sau nu tot ăla care a dat cu Ţumpi de zid, la bairam, când a luat Andriţoiu Premiul de Stat? Căci e un martor perfect: “Mergea pe zona de refugiu în zig-zaguri. Când am văzut cetăţeanul mergând în acest fel m-am oprit pe loc deoarece vedeam clar cum intra în vagonul de tramvai şi am văzut că, înainte ca vagonul să oprească, cetăţeanul cum mergea în zig-zaguri s-a lovit de vagonul motor (…), după care a căzut între vagoane”.

            *  Bine, dar reacţiile nu sunt ale unui om beat! Firesc era să-şi ia balerina în braţe, nu să se facă a nu o cunoaşte, cum era-n scenariu!

            *  Cine a făcut navetă grea, tăind Bucureştii pe din două, de la Măgurele la Voluntari, timp de două cincinale, ştie cum procedează călătorii cu alcoolicii, îndeosebi femeile: îi scot din zigzag până se opreşte tramvaiul!

            Şi Labiş a fost tras de palton, da, dar pentru a fi îmbrâncit mai bine. Probabil cu spatele spre tramvai.

            *  Mulţimea e imensă la Casa Scriitorilor, la funeraliile lui Nicolae Labiş. Toată Securitatea. 4-5 autobuze îl duc, fără putinţă a fi urmate de studenţi la Bellu, unde sunt, desigur răspândiţi alţi iubitori de poezie.

            *  Simptomatic pentru dizgraţia în care căzuse, a se reciti panegiricul oficial a apărut doar în Scânteia tineretului şi semnat doar de “Un grup de tineri scriitori”.

            "Marga, sora lui de nouăsprezece ani, gingaşă şi frumoasă ca o Cosânzeană, a îngenuncheat lângă cruce. Vântul i-a împletit părul pe care-l avea lung până la genunchi împrejurul crucii de lemn ca o legătură între ea şi fratele pe care l-a iubit enorm" (Stela Covaci, 295)

            * La trei zile de la înmormântare, câţiva studenţi merg la mormânt şi sunt înconjuraţi de agenţi!

            *  Cezar Ivănescu: De câte ori îmi amintesc cum l-au ucis pe Labiş, mă podideşte groaznic plânsul... Precum aş revedea crucificarea lui Iisus, martiriul şi batjocorirea lui Eminescu, ori cum "se sfătuiră, pe l-apus de soare ca să mi-l omoare pe cel moldovan..." (Timpul asasinilor, 17)

[Camelian Propinaţiu - "Puii păsării cu clonţ de rubin pe urmele poetului Nicolae Labiş", Edago, 2006, fragment]
[În noaptea de 9-10 decembrie se fac 50 de ani indiferenţi de la "răzbunarea păsării cu clonţ de rubin".]

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)