|
Nicolae C.
Paulescu -
140 de ani de la naştere
Mihail
Filisanu
Grafica de Hetco (Agero)
Nicolae C. Paulescu (30 octombrie 1869–17 iulie 1931),
descoperitorul incontestabil al insulinei şi recunoscut ca atare de
comunitatea ştiinţifică internaţională, continuă să rămână
cvasi-necunoscut în ţara sa, exceptând mediile strict medicale.
Câţi dintre oamenii de rând, beneficiind de tratamentul
cu insulina sau dintre cei, mult mai numeroşi, care fac gestul banal de
a înghiţi o aspirină, ştiu ce-i datorează doctorului Paulescu? Câţi
dintre cei care suportă o operaţie a hipofizei ştiu că procedeul
întrebuinţat se numeşte, din 1906 încoace, “Procedeul Paulescu”? (Expus
într-o carte celebră în Iumea medicală, apărută la Paris în 1906,
intitulată “Ipofiza creirului” Câţi dintre cei care beneficiază de
tratamentul anevrismelor, al glandei tiroide, al glandelor limfatice,
ficatului şi splinei, de substanţe medicamentoase anestezice ori de
somnifere, de cele destinate eliminărilor renale – ca să cităm doar
câteva dintre direcţiile în care activitatea sa a revoluţionat de-a
dreptul ştiinţa medicală – câţi dintre toţi aceştia, aşadar, ştiu ce-i
datorează savantului Paulescu?
„Cauzele acestei situaţii sunt de căutat în politica
naţională falimentară pe care o practică mai-marii zilei, dar şi în
felul în care mijloacele de informare în masă înţeleg să slujească
valorile naţionale.”( Dora Mezdrea). In revista VIATA MEDICALA
nr.:27 (1017) anul XXI din 3 iulie 2009 prof.dr.P Nanu explica:
De ce nu i s-a acordat premiul Nobel lui N. Paulescu?
„Contributia profesorului Nicolae C. Paulescu (1869-1931)
la descoperirea insulinei îi preocupă pe multi dintre locuitorii
României de azi. Dovadă este faptul că numele savantului e mentionat în
zeci de mii de documente catalogate de Google.com. Activitatea
savantului român este discutată în 34.600 din aceste documente în
legătură cu premiul Nobel pentru Medicină ori Fiziologie din 1923,
acordat, pentru purificarea insulinei si introducerea ei în clinică,
cercetătorilor Frederick Grant Banting (1891-1941) si John James Rickard
Macleod (1876-1935), de la University of Toronto. În 4.190 de
articole sau blog-uri se indică cu certitudine că Banting si
Macleod i-au furat lui Paulescu premiul Nobel. Iată unul din aceste
comentarii, scris ca răspuns la un articol publicat de curând într-un
cunoscut cotidian bucurestean (Ionel Văduva, Inventatorii români au
revolutionat lumea, Evenimentul Zilei din 1 februarie 2009):
"Ati omis pe savantul romin PAULESCU - care a
descoperit INSULINA, inventie furată de doi canadieni, care au si luat
premiul Nobel. Asta este cea mai mare inventie a secolului, care a
salvat de la moarte bolnavii de diabet. Astazi, este recunoscut Paulescu
ca descoperitor al INSULINEI, dar, Nobelul, l-au luat hotii mai smecheri
din Canada. Si asta, pentru ca nu stim sa ne recunoastem si sa ne
protejam valorile (Vizitator, duminică, 1 februarie 2009)."
Nu stim cât de răspândită este această opinie printre
cititorii săptămânalului "Vieta medicală", dar persistenta ei în spatiul
public creat de internet cere o evaluare atentă a procesului care a dus
la selectarea lui Banting si Macleod, si nu a lui Paulescu, pentru
Premiul Nobel, în 1923. Motivul fundamental a fost prezentat în ultima
carte a dlui dr. Francis Ion Dworshak, recenzată în ziarul nostru ("N.
C. Paulescu si insulina: Triumf si Agonie." Criterion Publishing,
Bucuresti, 2008).
Pe scurt, Paulescu nu a primit Premiul Nobel pentru că nu
fost niciodată propus pentru această distinctie. "Ca să-l propună pe
Paulescu - scrie dr. Dworshak - nu s-a sinchisit nimeni în propria lui
tară dar nici în Franta, unde lucrările lui erau cunoscute. Este trist
si dureros" (op. cit. p. 93).
În cele ce urmează, vom descrie în detaliu competitia
pentru premiul Nobel din acel an.
Laureatii Premiului Nobel pentru Medicină ori Fiziologie
sunt alesi de cei 50 de membri ai Adunării Nobel de la Karolinska
Institutet din Stockholm (Suedia). În fiecare an, sase membri ai
Adunării formează Comitetul Nobel pentru selectionarea candidatilor.
Nici un candidat nu se poate autopropune pentru premiu. Nominalizările
sunt făcute de persoane invitate de Comitetul Nobel. Aceste persoane
apartin următoarelor categorii: membrii Adunării Nobel de la
Karolinska Institutet; membrii suedezi si străini ai sectiei de
stiinte medicale ai Academiei Regale de Stiintă din Suedia; laureatii
Premiului Nobel pentru Medicină ori Fiziologie; persoanele cu rang de
profesor la facultătile de Medicină din Suedia, Danemarca, Norvegia,
Finlanda si Islanda; persoane cu rang de profesor la sase facultati de
Medicină din afara tărilor scandinave; savanti de la alte institutii, la
alegerea membrilor Adunării Nobel.
Pentru Premiul Nobel în Medicină ori Fiziologie din 1923
s-au primit nominalizări de la 118 persoane. Macleod a fost propus de
George Neil Stewart (1860-1930), profesor de medicină experimentală si
fost profesor de Fiziologie în Cleveland. Stewart era scotian si îl
cunostea de mult pe Macleod, care îl urmase ca profesor de Fiziologie în
Cleveland între 1903 si 1918. Banting a fost propus de George Crile
(1864-1943), chirurg celebru din Cleveland, cunoscut mai ales pentru
efectuarea primei transfuzii de sânge în Statele Unite si de fiziologul
Francis Gano Benedict (1870-1957), de la Harvard Medical School din
Boston, care studiase tulburările respiratorii din diabet. Banting si
Macleod au fost propusi împreună de August Steenbergh Krogh (1874-1949),
profesor de zoofiziologie la Universitatea din Copenhaga si laureat al
Premiului Nobel în 1920 pentru descoperirea mecanismelor prin care
circulatia în arteriole si capilare se adaptează nevoilor metabolice ale
tesuturilor pe care le nutresc. Krogh îl găzduise pe Benedict la
Copenhaga în 1907 si se întâlnise în 1922 la Toronto cu Banting si
Macleod.
Arhiva Nobel cercetată pentru acest articol nu dezvăluie nici o
indicatie că lista celor invitati să nominalizeze candidati pentru
Premiul Nobel, 1923 ar fi inclus una sau mai multe personalităti
medicale din România. Pe de altă parte, multi dintre cei care au răspuns
invitatiei de a nominaliza erau din Franta. Nu mai putin de 19 dintre ei
l-au nominalizat pe Georges-Fernand Widal, cel care descoperise metoda
de diagnostic a febrei tifoide si descrisese pentru prima dată (împreună
cu Georges Hayem) anemia hemolitică dobândită. Alti patru savanti
francezi l-au nominalizat pe Albert Calmette, care izolase, împreună cu
Guerin, forma atenuată de Mycobacterium (BCG) folosită prima dată
în 1921 pentru vaccinarea nou-născutilor la Spitalul Charité din Paris.
Unul dintre cei care l-a propus pe Calmette a fost chiar Camille Guerin.
Majoritatea celorlalte nominalizări au avut si ele un caracter national
sau personal: 13 savanti din contigentul englez l-au propus pe
neurofiziologul Charles Scott Sherrington (avea să primească premiul
Nobel în 1932), iar Camillo Golgi, care luase premiul în 1906, l-a numit
pe nepotul si colaboratorul sau Aldo Perroncito. Ca o curiozitate ne
apar cele două nominalizări germane ale lui Otto Fritz Meyerhof, căruia
i se decernase Premiul Nobel cu doar un an înainte.
Nominalizările lui Banting si Macleod au fost făcute de
patru savanti prestigiosi care se cunosteau între ei si/sau erau
apropiati profesorului Macleod. Nicolae Paulescu nu a primit Premiul
Nobel pentru că nu a fost niciodată propus pentru această distinctie.
Niciunul dintre colegii lui din România nu pare să fi fost invitat de
Comitetul Nobel să participe la acest proces, iar cei care ar fi putut
să-i aprecieze realizările în Franta au preferat să numească cercetători
bine-cunoscuti în propria lor tară. „
Hipocrat spunea: ”
Medicul nu trebuie sa fie medic numai prin titlul sau ,ci si prin
faptele sale, caci altfel nu seamana decat cu figurantii care apar in
tragedii;ei au aparenta,masca si imbracamintea actorilor,fara sa fie
actori…” Astfel si intre Banting si Macleod care sunt laureati numai
prin titlul lor si numai Nicolae C Paulescu se poate considera laureatul
Premiului Nobel prin realizarile lui.
Mihail Filisanu
|
