„Ca şi cum pielea nu m-ar cuprinde, / privindu-mi sângele şiroind pe asfalt, / ca şi cum aş renunţa la cuvinte / din dragoste de cuvinte, / într-un fel de uitare, / într-un fel de ţipăt, / ca şi cum un trup ar rămâne străin / de o mână dusă la gură / în loc de sentinţă, / în locul gurii / rămâne / un imens / hohot de râs”. (Ca şi cum).

         Însă poetul nu poate fi niciodată atât de sărac încât să nu poată scrie. Chiar dacă nu mai are nici un petcuţ de hârtie,  el poate scrie: pe frunze, pe cer, pe valuri şi chiar pe zăpadă:  „În iarna aceasta / voi scrie poeme pe zăpadă!” – declară el ca să-şi alunge spaima cumplită că n-ar mai avea pe ce scrie.

         Deşi exprimate în mod sintetic, poemele lui Nicolae Băciuţ au mult miez, şi transmit stări şi idei remarcabile. Iată cum percepe creaţia Nicolae Băciuţ: „Cineva mă ucide în cartea mea, / trece nepăsător prin propria-mi moarte. / Sub masca mea, chipul lui graţiat / putrezeşte.” (La şaisprezece ani).

         Poemul este prezent (cum altfel?) în diferite ipostaze pe care poetul le înşiruie. Uneori, el chiar lipseşte şi rămâne amintirea lui pe locul unde a existat:

„de aici poemul lipseşte,/ stă cufundat în orbite / până la cuvânt, / până la aşteptare. / Citind până la capăt, / străbătând acest peisaj cu orbite goale, / pe drept vei bănui / că poemul aidoma peisajului / nu se mai termină niciodată”. (Poem neterminat). Altăoară poetul spune: „Cuvintele mele mint, cuvintele mele, / intri în ele ca într-o oglindă. / O maşină le târăşte zilnic / prin zăpada proaspăt vopsită. / Cuvintele mele, orbitele mele. / Trec prin faţa oglinzii / şi gura mea tot mai tristă / le-a uitat de mult chipul” (Cuvintele mele).

         Trebuie să fie teribil sentimentul că nu mai poţi avea încredere nici măcar în cuvinte! Cuvintele te pot învăţa multe „Despre singurătate”: Vin în fiecare zi singur/ şi simt cum cuvintele topite în palma mea / îngenunchează. / Unde începe singurătatea / se termină poezia”.

         O notă aparte o dă simţământul frustrant al cuvântului oprit în cerul gurii, înăbuşit, strangulat, trimis înapoi, tăcut, reprimat, aşa încât poetul îi strigă vieţii: „Strigă!” – îi strig, / ca şi cum limbile noastre s-ar spânzura în cerul lor. / „Muşcă-ţi cuvintele!” – / pare a-i spune şi gândul meu, / care nu mai are loc pentru auz, / iar văzul, picioruşele lui sângerii / stau şi acum în urma mea, / adulmecându-mi sentimentele. / Deschid uşa – / strigătul se-ntinde peste umbra mea. / De-abia, / de-abia mai am timp / Să o sărut cu gura unui mut” (Intrare).

         Căutarea, adulmecarea, aşteptarea şi chiar pânda cuvântului, pare permanentă, dar şi o stare de urgenţă şi de necesitate: „sfâşiat, cuvântul plecă în alt vis / şi poate că acum, / chiar în secunda care ne desparte, / va ajunge la mine”.(Vis comun)

         În „Luteopia”  poetul chiar spune: „Locuiesc în aceste cuvinte – / ele atârnă la gâtul meu / ameninţând suferinţa mea / de recrut. / Litere vopsite, litere camuflate, / Luteop le cumpără în fiecare zi conştiinţa. / Azi noapte literele l-au trădat”.

         Ca om legat indestructibil de cuvânt cu fire nevăzute, autorul spune:

„Iarba tremură la rostirea cuvintelor – / acelaşi tremur din faţa oglinzii, / aceeaşi emoţie / sticlind la începutul poemului. / Acelaşi chip / întâmpinând intrarea în poezie – / /amintirea / unei vieţi în paradis. / Fără cuvinte, fără gesturi, / întâmplările vin: / o şoaptă / o / tăcere, / o învinovăţire. / Vine cineva şi rupe această sângerare, / această moarte lentă; / firul de iarbă.” (Călătorie întreruptă).

         Al doilea volum  antologat este „Muzeul de iarnă” din care Nicolae

 Băciuţ face o selecţie reprezentativă. Aici, poetul se întreabă la un moment dat: „Dar cine mai are timp de propoziţii? / iubite anotimpuri – / Tot mai puţine cuvinte-n calendar” (Oglindă). Tot aici, poetul îşi afirmă „Ars poetica”: „Vine o zi când rânjetul e asemenea unui zâmbet / peste care se scrie sentinţa / numai cu-un cuvânt, numai cu bucuria / că odată, odată ca niciodată, / în poemul tău, ca-ntr-un baston, / se va sprijini un orb.”

         Într-adevăr, iată o frumoasă profesiune de credinţă artistică: poemul tău să fie socotit un punct de sprijin pentru cei care nu pot sta drept în picioare. Este ceea ce şi-ar dori orice creator: opera are şi un rol taumaturgic.

         Nu întâmplător, autorul consideră că nu el scrie poemul, ci invers, poemul îl scrie pe el: „Iată poemul care mă scrie: / mâna fără degete mângâindu-mi faţa, / deznădejde fără trup. / Ia seama, gând al meu, / că nu e timp şi nu e loc – / Şi nici un început.” (Iată poemul).

         Poemul care dă titlul acestui volum relevă însăşi esenţa vieţii: „O călătorie fără destinaţie, / o repetiţie / în amintirea unei istorii adevărate, / a unui anotimp permutabil: / în locul cuvintelor o gură strâmbă, / în locul gurii, un cuvânt strâmb. / Îmi strivesc buzele pe geamul îngheţat: / o floare, vai, ca un surâs, / în locul gurii”. (Muzeul de iarnă).

                Uneori, admenit de cuvânt, poetul se lasă în mrejele lui, dar în final,  constată că nu acesta este poemul: „Vine în fiecare dimineaţă la tâmple – / ca o zăpadă; / te sărută şi te condamnă / cu un cuvânt fierbinte. / Vine şi se aşază – / şi-a ales locul, şi-a ales veşnicia / şi nimic nu-i mai stă împotrivă. / Vine ca un trandafir înflorit la tâmple: / petale moi, bănuţi zornăitori. / Iată un final fericit, îţi zici; / tocmai acum îţi şuieră prin sânge. / Dar nu acesta, nu acesta / e poemul”.

         Altădată poetul se întreabă în mod legitim: „Dacă, în sfârşit, poemul va fi gata, / la ce bun, la ce, / această viaţă obligatorie?”

         Dimensiunea spirituală transpare în unele poeme precum: „Alt anotimp”:

„Nevoia de credinţă / ca un baston pentru clarvăzători”.

         Poetul are sentimentul că se află atât de aproape de cuvinte! Cu mult mai aproape de lucruri şi de sentimente: „Atât de aproape de cuvinte: /le pipăi ochiul lor bulbucat / privind înspre tine. / Atât de aproape de cuvinte: / cămaşa lor nu te mai atinge, / nu-ţi mai ajunge / ca unui luptător. / Atât de aproape gloria” (Atât de aproape).

                În acest volum autorul are câteva poeme scurte,lapidare,  completate în note de subsol care sunt ele însele poeme admirabile. „CANTOS *: Revarsă-ţi versul. / Cuvintele traduc / timpul invers al unei aşteptări. / Şi dacă eu, cel care scriu, nu sunt / decât zăpada unui anotimp, / ieşi în lumină, alt al meu, / deschide drum. / Cel care cântă nu se-ntoarce niciodată! / *) Poezia poate fi şi o virtute şi o vină. Dar cu cât se / repetă mai dureros, cu atât devine o mai mare ispită. Precum / şi o jertfă. / Acelaşi ritm care e înafara noastră se prelungeşte şi / înlăuntrul nostru ca un istm care se rostogoleşte tot mai mult / sub mare. / A fi în poezie este a fi în ţipăt. / Dar a fi în ţipăt e ca şi / cum ţi-ai sărbători gândul într-o tandră şoaptă. / Ca o cuminecare. / Ca o ninsoare.”

         Următorul volum din care s-au ales poeme spre antologare, este „Nostalgii interzise”. În el se continuă tonul confesiv şi dependenţa faţă de cuvânt. Şi aici poetul îşi exprimă coordonatele artei sale poetice: „Zăpada ca un inorog mi-atinge glezna, / cuvinte-nsângerate întinzând pe-asfalt; / e-atât de albă-n ochii mei şi bezna / şi-acest dcembrie rămas în şpalt. / E-atât de singur ochiul meu postum, / singură mâna care să-l atingă / precum pe-un trup cu gâtul lui de fum / în care vin cuvintele să ningă”. (Poem de zăpadă). Este unul din puţinele poeme în vers clasic.

         Obsesia timpului este revelatoare în poemul „Ceasul”: Un singur ceas ne-a mai rămas – / nu bate ore, nici minute, / secundele îi sunt tăcute, / dar ceasul nostru nu e ceas. / Nu limbile i s-au oprit / şi nici rugină nu şi-a pus brăţară; / ceasul pe mâna noastră ară / ca printr-un sânge nenuntit. / Purtăm la gât un ceas de iască / şi ceasu-ncepe să vorbească. / De-atâta timp limbile-l dor / şi ceasul spune: „Nevermore!”

         Nici meditaţiile despre moarte nu lipsesc în aceste poeme: „În fiecare poem e un alt început, / o moarte, o naştere, un rut; / în limpezimi e-o altă adâncime – / moarte ce naşte, moarte ce vine / în fiece literă ca-ntr-un alt anotimp / pentru cel care sunt, care tocmai nu sunt / frumos şi tânăr, la sfârşit şi-nceput; / în fiece moarte e-un alt început.” (În fiecare poem).

         Cu reverenţa cuvenită, cuvintele sunt numite „animale de povară”:

„Cuvintele – alte animale de povară – / scurmă pământul, sapă şi ară, / seamănă rodul / mereu în starea de primăvară. / Cuvintele – mumele, / taci-le, spune-le, / mereu cuvintele – alte animale de povară”. (Alte animale de povară).

         „Memoria zăpezii” – volum apărut la Editura Cartea Românească în 1989, cuprinde o selecţie remarcabilă de poeme de largă întindere faţă de cele anterioare. El începe cu poemul „Vară” – un impromptu la un anotimp neuitat numit copilărie: „Vorbeşte-mi tu despre mine, / cât încă mai privesc / spre copilul care a uitat să fie copil, / spre cel care nu-l pricepe pe bărbatul de acum, / Copilărie, miez al poemului fără nume” (Vară).

         Tot aici poetul încearcă să dea contur cuvântului: „Numai tu, ca o depărtare albastră spui: / cuvântule, cu faţa de pământ, / cuvântule zburător, / mirabilă sămânţă e inima ta. / Doar cel care ară cu sângele, / doar cel care ştie înaltul / e asemenea ţie în limpezimea luminii. / Cerul e-n noi, legea morală deasupra noastră. / Dă-mi mie faţa ta, dă-mi mie cuvântul tău, / pasăre netrecătoare!” (Cuvântul).

         Şi o definiţie remarcabilă a poeziei: „FULG: Ca / o / vertebră / de / aer / poezia”. Despre jertfa creatorului, Nicolae Băciuţ o asemuieşte cu a lui Prometeu care suportă supliciul sfâşierii cărnii sale de către corbi, înlănţuit pe stâncă pentru  îndrăzneala de  a aduce oamenilor focul sacru: „Seară de seară /

un fâlfâit / izbeşte-n paginile albe / ca-ntr-o fereastră. / Nu, nu e corbul! / Nu vrea să îşi găsească-aici sfârşitul, / nu vrea nici sângele zăpezii – / vrea doar o

o carte liniştită / în care cuvintele se-aud / zburând” (Seară de seară).

         „Nostalgii interzise” – o altă secţiune cuprinzând poeme reprezentative, unele cu rimă, altele în vers liber, dar toate oglindind stări şi sentimente, dar mai ales reverenţa în faţa cuvântului scris, rostit sau doar gândit, în sintonie cu crezul său artistic. Volumul „Nostalgii interzise” a apărut la Editura Columna, în 1991.

         Autorul îşi manifestă recunoştinţa faţă de limba română, căreia chiar îi închină un imn de slavă: „Ave, limbă română, / cerul tău vertical, / ce ne-nlumină / din egal în egal, / mult mai mult ne e fiinţă, / mult mai sfânt ne e semn. / Ave, limbă română, / dinspre tine mă-ndemn, / dinspre tine respir / umed aerul ierbii / ca un ceas înverzind / doar în marginea iernii. / Tu mă scrii, tu mă treci / peste vămi fără vamă – / limba mea, tatăl meu, / soţie şi frate şi mamă.”

         Nicolae Băciuţ manifestă o mare abilitate în mânuirea cuvintelor şi uzitează o arie bogată de figuri de stil. Iată, limba română îi est tată, soţie, frate şi mamă, lucru admirabil. Să ne amintim de Nichita Stănescu, cel ce spunea: „Limba română este patria mea” şi o asemuie cu o duminică.

         Iată şi un „Cuvânt între poeme”: „Unii îşi împart singurătatea, / alţii o pierd, / numai tu, / cuvânt între poeme, / nu-i cunoşti / numele – / care n-are sfârşit”.

         Poemul – reper fundamental, pe muchia subţire dintre viaţă şi moarte, doar el e martor tuturor stărilor şi trăirilor omeneşti: „Numai poemul îţi poate prevesti moartea. / Numai el îţi poate scrie zilnic scrisori / amintindu-ţi că mai eşti în viaţă, / că undeva, la sfârşitul cărţii, / e frig, / e atât de frig / că se aud cuvintele-ngheţând.” Această stranie entropie, prefacerea din trup în cuvânt, liberul salt în nemărginire, se produce mai întâi în starea de vis ori de oniro-luciditate: „În fiecare dimineaţă mă visez un cuvânt, / mă trezesc şi visul se gudură lângă mine / asemeni unui câine rătăcit. / În fiecare dimineaţă mă visez un cuvânt. / Şi când va fi adevărat, / cine va recunoaşte adevărul? (Dimineaţă).

                Şi ca o parabolă, ca o alegorie a creativităţii – stă poezia intitulată chiar: „Poemul”: Janek împarte cărţile – / unul din noi rămâne înafară, / înafara jocului, / fără să piardă, / fără să câştige. / El scrie poemul / unei mătăsoase aşteptări / din care nu se poate scăpa. / Janek împarte cărţile, / ele intră în poem; / şi-ncet intrăm şi noi în el. / Şi jocul nu se mai sfârşeşte.”

         Faptul că autorul conversează liber cu poezia, mai bine zis, tăifăsuieşte, nu e deloc în măsură să ne stârnească uimirea, pentru că fiecare autor intră în dialog intim cu muza lui. „Ce faci tu, poezie, când nu mă găseşti acasă? / Pe cine mai întrebi de viaţa mea? / Cui i-o mai dai în grijă? / În cine-ţi risipeşti tăcerea? / Iar aşteptării cine-i pune coarne? / Ce faci când gările sunt goale, / când trenuri lungi trag frigul după ele? / Când nu-ţi ajunge ora, nici secunda, /viaţa, veacul? / Când clorofila ţi-e oglindă strâmbă?! / Când ochelarii şi bastonul / nu pot să traverseze strada singuri / ca-n visul unui orb? / Ce faci tu, poezie, când nu primeşti / nici un răspuns?”(Ce faci?)

         Configuraţia sinelui este evidentă aproape în fiecare poem şi relevă o existenţă angajată în slujba unui ideal propus încă de la început, căruia autorul îi rămâne credincios. Sinceritatea este atributul de bază, aici nu încap mistificări, oglinzi există  peste tot iar poetul îşi aşterne cărţile pee faţă. „Cât de puţină moarte îţi trebuie / ca să aminteşti altora de viaţa ta, / câtă politică la ceaiul de la ora cinci / ca să fii suspect / (cu viaţa ta să se ridice un muşuroi / pentru gloria furnicii), / cât de puţine sentimente / ca nopatea să-ţi fie minciuna cea bună. / Dar mai întâi cât de puţin ai nevoie de tine / ca un copil de braţul întins / către primul cuvânt / care nu se lasă rostit; / cât de puţină suferinţă-n somn –/ un vis întreg. / Cât de puţină moarte îţi trebuie / ca să aminteşti altora de viaţa ta! / Câtă memorie ascunsă!”  Doar uneori, intervine un fel de oboseală generată de sentimentul de zădărnicie. Nicolae Băciuţ nu este omul efuziunilor gratuite, el îşi măsoară gesturile, cuvintele şi chiar afectele, poate din teama unor stridenţe care s-ar putea isca  între cuvânt şi tăcere.  În poemul „Şah mat! Poetul se întreabă, aidoma Ecleziastului: La ce bun? Nu toate sunt deşertăciuni şi  goană după vânt? „La ce mai folosesc toate acestea? / Păpuşile de cârpe aruncate dintre amintiri, / tăcerea soră geamănă cu frica / pe un ecran prin care vântul îşi  / deschide / pleoape mari / când nu vedem nimic /şi veştile n-ajung la noi / decât în colivii! / Puţină-mpotrivire, / puţin dispreţ; / la toate-acestea ce-ar mai folosi / un sânge cald / pe o zăpadă calmă / inventând istorii? / Istoria alunecă pe sănii de pământ. / O nouă pace, alt război / pe tabla fără piesele de bază. / Acolo suntem noi. Doar noi. / Nebunii, caii, tunurile / şi pionii. Pionii cei de bază. / Sacrificaţii. / Şi-n faţa tablei nici un jucător!”

         Şi totuşi, poetul nu poate sta indiferent, el este porta vocea, tribunul, trimisul cu rol de proroc, cel chemat şi de aceea trebuie să ia atitudine: „Întoarce-te tu, măcar tu priveşte înapoia ta, / furia, deznădejdea, sintaxa iubirii, / purpura, /măcar cu viaţa ta priveşte înapoi / ca-ntr-un ochean întors, / cu legile tale / abandonate  lângă un munte de iluzii, / lângă zborul fluturelui de cenuşă. / Măcar tu, între anotimpuri, / mai înalt decât umbra / tremurătoare / precum o flacără în stingere, / precum o cultură în scufundare. / Descoperă tu o limbă moartă, / cuvintele vii / în gura de pământ, / descoperă gura care vorbeşte, / gura care ne iartă. / Şi nu mai vorbi!” (Şi nu mai vorbi).

         Poezia lui Nicolae Băciuţ arde pe rugul de linişte, ea arde, dar, aidoma focului sacru, nu scoate fum, nu lasă în urmă cenuşă. Ea se consumă precum lumânarea, înconjurată de propria aură, încălzeşte, frige chiar, iluminează, dar ceara ei se topeşte sfârâind. Şi e bună de leac. Bună pentru răni care coc, trage răutatea afară. Curăţă, dezinfectează, tămăduieşte. Deşi poetul spune că e: „O lungă linişte linguşitoare / de care scrie în gazete.” (Biografie comună, seara).

         Şi până la urmă, cuvântul eşti tu, dincolo de toate aceste precauţii pe care le iei inutil, de fiecare dată. Nu poţi să nu te recunoşti în fiecare silabă: „Până la tigrul de hârtie eşti doar tu, / tu sângerezi pe buzele mele /cuvinte arse, / tu abureşti oglinda, / tu, adevăr întemeiat / ca o religie / pentru muţi. New York style).

         Poetul e conştient că viaţa e luptă, suferinţă, renunţare, risc asumat şi chiar disperare: „Experimentăm suferinţa, / ea experimentează pe noi. / Fiecare la locul lui îşi repetă monologul. / Fiecare tace pe limba lui. / Un mut în sângele nostru, / un hohot în gura noastră, mut, / şi disperarea…/ Atâta istorie experimentăm la marginea oraşului. / Şi istoria ne ia încet locul. / Gramatica.  (Nici amintirea).

         Anotimpurile sunt repere temporale de care autorul nu poate să nu ţină seamă. „Iată anotimpul care ne scrie – / care ne uită: / Schimbarea la faţă.” (Schimbarea la faţă).

         Problematica socială nu îi este indiferentă acestui poet şi ea se manifestă atunci când conjunctura o cere: „Noi stăm în faţa unei pâini de gheaţă – / se spune, / o pâine rumenă şi arătoasă – / în timp ce-n aburul privirii / cenuşa grâului refuză coacerea, / câmpia îşi alungă propriul deal, / pădurea se retrage-ntr-un copac, / iar mâna stângă creşte chiar / din mâna stângă / cu care vine Cineva / şi taie pâinea. / În faţa noastră însă nu-i / decât un strop de lacrimi licărind”.15-22 octombrie 1989. (Pâinea de gheaţă).

         Iată şi o schiţă de portret: „Mă nasc în fiecare loc / pe care-l văd – / un fluviu sunt / ce mă ridic / deasupra tuturor / asemenea unui acrobat / în seara ultimă. / Mă nasc în fiecare lucru – / cu ochii pietrei te privesc.” (Waterland).

         Poezia înseamnă pentru Nicolae Băciuţ abluţiune, scăldare în apa lustrală trecută prin cenuşa rămasă de la arderea crengilor de finic din Sărbătoarea Rusaliilor. Cu ea îşi curăţă faţa, se spală de întunericul rămas în cuvintele crescute-n loc de barbă. Da,poezia  este  apă de izvor care te limpezeşte şi te înviorează, iar dacă eşti letargic, te trezeşte la viaţă şi te vindecă de alean. Este cel mai bun balsam pentru răni sufleteşti şi mentale. Marile sfâşieri, marile trame, doar cu ea se  alină. Terapia prin cuvinte este cea mai veche, la fel ca şi sacroterapia. Ceea ce face Nicolae Băciuţ, atât pentru sine, cât şi pentru noi, este o astfel de terapie, ai zice, o melodie divină trimisă de îngeri. De aceea, cei care folosesc un limbaj trivial în Poezie  trebuie să audă ceea ce e de auzit şi să înţeleagă că această formă rotundă în care sunt scrişi Psalmii lui David, imnurile şi cântările către şi pentru Dumnezeu, nu au ce căuta în acest spaţiu de graţie.

         Nicolae Băciuţ a înţeles acest lucru şi pentru el, Poezia este un ritual, un act de cult săvârşit la sfântul altar. N-am întâlnit nici măcar un cuvânt mai lejer în toată cartea. Nicolae Băciuţ are un respect sacru pentru Cuvânt şi, în chip fericit, pentru Poezie, slujindu-se de ele pentru edificarea lui şi a altora, şi nu pentru cădere. „Căci, din cuvintele tale vei fi înălţat şi din cuvintele tale vei fi osândit” – se spune în Cartea Sfântă.

         Chiar dacă uneori ţi se pare că zidirea unui edificiu din cuvinte este sisifică şi muntele nu e decât o minciună: „Urci muntele / şi muntele e o minciună – / împingi un bulgăre de lacrimi” (Sisif).

         Nici mari drame-n Cuvânt, nici patetisme,  nici mari avânturi puerile.  Nimic de prisos, nimic gratuit. Cuvântul e limpede, tăiat în diamant şi este rostit răspicat.

         Poezia lui Nicolae Băciuţ nu are vârstă. Şi mai ales, este scrisă pentru cei fără de vârstă: „De-aş şti că timpul / nu s-ar naşte iar, / cu tine m-aş întoarce-acasă, / copilăriei să-i dăm vama nenumită / să nu mai fim străini / minciunii / care-i îngroaşă-n noi / inelele de lemn. / Să fim copacul / dintre anotimpuri, / noi, fără vârstă, / când se naşte timpul iar” (Vârste).

         Să locuim aceste versuri precum fiii risipitori  casa naşterii noastre.

         Luminişul poeziei lui Nicolae Băciuţ e un loc răcoros în care cerul coboară până la tine. „Umbra se ridică la tine / ca un copil / la sfârşitul unei întrebări; / (nu răspunsuri aşteaptă, nu / un vis, / nu lecţia) / ca o lumină se ridică umbra la tine / pentru că nu de iertarea cuvintelor / e vorba, / nu despre memoria cea bună. / Între iarnă şi zăpadă / stau şi mă gândesc la tine – / umbra se întoarce / asemenea fiului risipitor” (Umbra).

         Şi iată ce frumoasă artă poetică ne oferă: „Cuvântul –/ ţipăt / uitat / într-o rană.” (Ars poetica). Destinul poetic este implacabil şi autorul nu se poate sustrage:  „Nu mai vreau cuvinte” – / scriu pe toate zidurile / ca o umbră în retragere. / „Nu mai vreau cuvinte!” / „Dicţionar de obiecte, mai bine – / strig, / dic-ţi-o-nar de o-biec-te!” / Sub palmele moi, / trupul meu devine, încet, / un cuvânt. (Dicţionar de obiecte)”

         Pastelurile în vers liber ale lui Nicolae Băciuţ ne introduc în fantasticul-real unde culorile de căpătâi sunt, fie albul strălucitor al omătului villonesc „de mai an”, fie crudul verde bacovian, fie bogăţia de nuanţe autumnale ale pasteliştilor autohtoni sau de aiurea.

         Un poem foarte edificator pentru starea poetului este „Vizuină”: „Eu mă retrag în lup; / eu sunt iar fiara / pe care-o hăituiţi mereu; / în ochii mei / cresc lacrimi mari de rouă /în care frica-atârnă tot mai greu; / eu mă retrag în vultur, / sunt chiar zborul / ce-şi poartă fără trup aripa / spre prada cea de mult vânată, / spre cea care a fost risipa, / fuga şi zborul / cât zăpada / ce ierbii încă-i e arcada / în care sângele mi-l rup: / sunt mielul care / se preschimbă-n lup”.

         În demersul său liric, poetul se face pe rând: fiară, vultur, fugă şi zbor, aripă,  zăpadă, iarbă,  miel care se preschimbă-n lup. Nevoia de alb îl strălumină feeric. O notă de revoltă răzbate din întreg volumul „Nostalgii interzise”, apărut, nota bene! în 1989: „Cuvântul, desigur, a ieşit din casă – / nu mai râvneşte să aibă / stăpâni, / nici să vâneze la vânători interzise; / el intră-n poemul pe care-l amâni.” (Amânare).

         Un elemnt predominant în lirica băciuţiană este „zăpada” – alături de „crin” care ştim prea bine  ce semnifică.  De asemenea, poetul pledează pentru „întoarcerea la cuvinte” ori „întoarcerea în acasa cuvântului”: „ Carnea zăpezii simte arsura – / floare pe geamul care s-a spart. / Stropii de sânge se usucă în palma / care vindecă luciul îndepărtat. / Să ne întoarcem la cuvinte, / să ne întoarcem la pământ, / în ele se ascunde fiara / din iarna ce ne-a fost veşmânt. / Carne – zăpadă fără trup / din iarna risipită într-un lup.” (Fereastră). Şi o altă, foarte frumoasă poezie închinată zăpezii, scrisă sub formă de „Falsă baladă”,  dar de o frumuseţe şi o profunzime deosebite. „ Ninge-n noaptea asta / fără să se vadă, / întunericul mă ţine strâns de gât – / simt zăpada cum m-atinge, caldă, / parc-ar vrea să-mi ţină de urât. / Fulgii-mi intră-n carne, / mi se prind de sânge – / pasărea din mine parc-a înviat, / dar nu are aripi, încă-i simt cenuşa / -n care, împreună, cândv-am înnoptat. / Şi zăpada creşte, / mi-a ajuns la gură, / poate-acum ar trebui să strig: / vino, iarnă, vino, / scoate-mă din acest zid de frig!”

         Ori acest poem  negrăit de  frumos: „Ninge nesfârşit, ninge fără leac / şi zăpada-i înc-o vânătoare, / când gonacii se ascund şi tac / şi pe patul puştii ca pe-un crin se moare. / Ninge liniştit / ca-ntr-o renunţare / şi zăpada e un timp oprit / care-şi scrie singur ultima scrisoare”. (Zăpadă interzisă)

         Pasărea (vulturul) şi mielul  şi sângele sunt alte elemente de construcţie lirică.

         Anotimpul este o categorie foarte generoasă cu spaţiu de desfăşurare într-un spectru cuprinzător de imagini şi culori. În acest spaţiu, poetul se mişcă lejer, oferind o încărcătură metaforică unică şi deosebit de diversă: „Numai tu nu te-ntomni, / numai tu n-aduci a toamnă; / frunzele s-au scurs în sânge, / sângele e-acuma iarnă, / anotimp fără de timp, / bucurie fără viaţă, / limpedele luminând / în schimbările la faţă. / Numai tu nu te-ntorci / într-un nume de-altădată; / sângele nerăstignit / este spaimă vinovată –/ este toamnă, este iarna / care-nchide-n noi lucarna. (Numai tu)

         A se remarca sintagmele: „anotimp fără de timp”; „sângele e-acuma iarnă”. Remarcabil este şi poemul: „Alb”: „Cât de limpede e albul / ce în sânge-l frământăm / până când simţim Graalul / ce în noi îl îngropăm. / Nu mai ştim ce e zăpada, / albul tâmplei ni-e străin / până când ne-atinge spada / albului adânc, de crin”.

         Sunt atâtea poeme notabile încât e foarte greu de selectat cele pentru a fi citate. Iată acest poem de o rară şi însângerată frumuseţe: „Cuvintele-mi fac răni pe buze / dar le şi simt ca pe un frig în oase, / ca pe-o ninsoare fără de sfârşit / din iernile în noi rămase. / Pe buze sângele-i fără culoare / ca-n fiarele ce-amân-o vânătoare.” (Vânătoare amânată)

                Ori această pendulare între râs şi plâns se întâmplă prin intermediul cuvântului: „Plâng cu viaţa mea, / râd cu moartea, / plâng cu ochii mei închişi, / râd cu întreaga fiinţă / ascunsă o clipă-n irişi. / Plâng cu întreaga zăpadă / ce cade din ochi pe pământ, / râd cu ploaia deodată, / cu cel din urmă cuvânt. / Şi toate rănile ierbii / le simt cum foşnesc iar în sânge, / val după val, / în zăpada ce nu se mai stinge”. (Fără de sfârşit)

         Suportul unui scriitor, indiferent ce gen abordează, este limba. Cultivată, în vederea demersului liric, limba poate deveni o sursă nesecată de metafore şi sintagme originale: „Limbă, clopot şi oglindă, / pat şi pernă fără vis – / limba mea de-acasă rană, / dangăt somnul interzis. / Sângele oglindă pură / care-şi ia din aer trup – / clipelor nu-i e măsură, / orele în el se rup. / Frunzele îi sunt fereastră – / pe-a ei limbă-o să-i vorbesc; / limba însă e de piatră / şi cu pietre o lovesc. / Sparg oglinda dintre noi, / sparg fereastra şi lumina / rupe-aripile din sânge, / pleoapele-şi cuprind retina. / Nu am ochi ci doar vedere – / spaţiul e în ei cădere”.  (Dezvăţarea de vis)

         Aici se simte clar senzaţia de încorsetare şi de „sens interzis” a omului de cultură, căruia i se pune căluş la gură. Iar cei care au simţit cel mai bine acest lucru sunt jurnaliştii, scriitorii, poeţii. Limbajul nu mai e „de lemn” – ci este un limbaj împietrit, lipsit de libertatea cuvântului.

         Fără doar şi poate că traiectoria destinului poetic cunoaşte meandre şi porţiuni mai line. Însă asumarea destinului de zidar-constructor al edificiului Poeziei presupune şi jertfa supremă, tencuirea în zid a viselor, a năzuinţelor şi a timpului afectat scrierii este absolut necesară. Nu poţi aşeza cărămida şi apoi să pleci, fără să tencuieşti, fără să netezeşti asprităţile cu propriul şpaclu stilistic, altminteri, zidiriea va avea un aspect neplăcut şi se va nărui la prima zguduire a pământului. Mitul constructorului este reînviat în poezia lui Nicolae Băciuţ şi însuşit ca atare. „Sunt neobişnuit să te aud – / eşti ca o piatră sângerând pe-o rană / care se-nchide într-un zid / ce-ascunde-n el o altă Ană. / Pot iar acum să te aud, / zidit între pereţi de-oglinzi – / nu am cuvinte să mă apăr, / nu ai cuvinte să te-nchizi. / Sunt neobişnuit c-un fel de-a trece / prin timpul care n-are trup / şi care nu mai ştii ce e, ce / mai rămâne când în semne-l rup”. (Zid).

         Iată şi un text programatic: „E viaţa mea un fel de moarte, / cum noaptea e un fel de zi, / ceva ce nu se mai desparte, / nici nu se poate mărgini. / Cuvântul meu e-un fel de iarbă / ce-acoperă un alt pământ / în care-odată-o să se piardă / sămânţa cea fără veşmânt.”(La alt mal)

         Şi iată şi acest superb poem într-un vers: „Ay, lucrurile, tainice cuvinte!” (***)

                Un alt volum este „Casa cu idoli”  (memoria ascunsă) (1978-1996), volum editat la Tipomur, în 1996.

         Autorul îşi înfăţişează programul liric încă din primul poem: „Încă o memorie întâmplătoare – / din Philos / şi Sophia / sau dintr-un alt manual / al întâmplărilor, / numai resturi / pentru o istorie întreagă, / pentru masa de seară / când ploaia-şi ridică / somnul străin şi leneş / cu care ne priveşte. / Încă o despărţire întâmplătoare / Philos / sau Sophia, / Philos şi Sophia, / trandafir, petale, / mireasmă,viaţă / moarte / între alte amintiri, / între Philos şi Sophia.” (Philos şi Sophia).

         Singurătatea este percepută de poet ca o necesitate înţeleasă: „După singura libertate: / singurătatea ca necesitate înţeleasă”.

                Definiţia Poeziei este şi ea înţeleasă ca o entropie: „O gură / plină / de zăpadă - / Poezia”. Ploaie, vânt, singurătate, moarte, zăpadă, Poezie...Ce legătură tainică există între ele poate spune doar poetul: „Ploaie, vânt, singurătate – / uite-aşa poate începe / o viaţă; / Euglena viridis – / Ploaie, vânt, singurătate, / uite-aşa poate începe / o moarte / desenată cu liniile albe / ale unei zăpezi / roşii, roşii, roşii…” (Euglena Viridis).

         Nicolae Băciuţ cultivă şi poezia-respiraţie, concentrată în 2-3 versuri, în spirit de haiku: „Zăpada – / mănuşă aruncată / în memoria ierbii. (Duel).

                Că autorul este locuit de poem reiese din majoritatea textelor sale poetice, dar mai cu seamă din acesta: „Locuieşte poemul în mine – / soldat civil / aşteptând îndelungata permisie”. Ori în acesta, la fel de edificator: „Nici eu nu mai sunt / decât privirea răstignită / în sângele, / în somnul târziu al unui cuvânt. (În somnul unui cuvânt). În altă parte poetul spune: „Port poemul la gât – / noapte albă / atârnând între cauză şi efect, / între vânător şi prada sa. / Poemul – / cea din urmă iarnă pierdută. (O iarnă pierdută)

         Şi până la urmă poetul scrie: „Lăsaţi copiii să vină la mine – / poemele rătăcite în pustiul sentimentelor, / voci asemenea umbrei în seară / când corul bărbătesc de vânătoare / rămâne fără vânători. / Lăsaţi poemul să vină la mine” (Lăsaţi poemul să vină la mine).

         Un alt grupaj edificator este din volumul „Elegii din oraşul de iarbă” şi cuprinde poeme cu rimă, într-un ritm, aşa cum spune titlul, elegiac, unele cu structură fixă, de sonet ori rondel. „Fiinţa noastră îşi găseşte loc / cât e de-ajuns spre a muri / şi-a şti că în nejoc e-un joc / oricât i te-ai împotrivi. / Fiinţa noastră nu se poate stinge / mimându-şi polul ei de frig, / din care-o iarnă se prelinge / într-un cuvânt ce nu-l mai strig. / Ea pleacă-oricând într-un trecut, / în starea ei şi-n jocul ei de vamă, / pentru un trup de fiinţe, ne-nceput, / în care somnul o recheamă. / Cu fiinţa noastră ne luăm de mână – / şi-un cor de singuratici ne îngână”. (Fiinţa)

         Asuprit de trecerea implacabilă a timpului, comparat cu Isus, poetul spune: „Timpul s-a rupt, / timpul s-a spart, / secunda se scurge / înapoi, înspre start. / Limbile tac, / cuvântul respiră – / cum să-l aduci / iarăşi pe liră? / Secunda nu e / şi totuşi ne trece / într-un alt timp / ce nu vrea să plece. / Timpul s-a rupt, / timpul s-a dus, / el, răstignitul, / nevândutul Isus. (Secunde).

         Nu numai cărămidă, material de construcţie, suport şi razem este cuvântul, dar şi adăpost unde te poţi ascunde la disperare: „Cuvântul e un adăpost / unde te-ascunzi la disperare, / ca-ntr-un eden unde-ai mai fost / doar dintr-un gest, din eroare. / Cuvântul e un „nevermore” / în care sar cu toţi, deodată, / ca-n păsări cu aripi de clor / purtând pe somn câte-o prelată. / Cuvântul nu ne mai aşteaptă, / se pierde-n sine sângerând / ca într-o exilată şoaptă / către niciunde şi nicând” (Adăpost).

                Într-un virtual „Autoportret străin” – poetul s-ar recunoaşte sub acest chip: „Sunt cel ce nu mai poate fi / spărtura unei nopţi în zi, / cel care nu se poate-apropia – / sunt umbra, sunt lumina ta, / cel ce, plângând, s-ar bucura; / sunt apă prinsă-n gheaţa sa / şi sunt placenta din cuvânt – / sunt cel ce sunt când nu mai sunt.Budapesta, 22 aprilie 1993”.

         În mai multe rânduri, poetul foloseşte  sintagma cu care s-a revelat Yahve lui Moise pe muntele Sinai: EU SUNT CEL CE SUNT. Parafrazând pricopele evanghelice în care Dumnezeu îşi spune numele, Nicolae Băciuţ spune: „Eu sunt cel ce sunt / născut într-o limbă, / locuind în cuvânt. / Fără moarte, fără viaţă, / eu sunt cel ce sunt, / faţă pierdută-ntr-o faţă. / Sunt un timp, sunt un loc, / murind într-o limbă / precum apa în foc. / Fiinţa-mi trece curată, / locuind în cuvânt, / spre niciodată.”(Spre niciodată).

         Şi în „Manualul de ceară” – poeme, Editura Academos, 2001 autorul continuă  linia de forţă care străbate precum un fir de foc întreaga sa lirică.

         Şi aici autorul încearcă definirea poemului şi reuşeşte în chip magistral: „POEMUL: Un zgomot fierbinte / trece / dintr-o zi în alta, / dintr-o pagină / în alta, / ca un cui / bătut / în palma lui Christos”.

         Cu responsabilitate extremă potul tratează temele majore:  naşterea, viaţa, moartea: „Moartea noastră la viitor, / speranţa de a fi trecut – / mai bine am fi păsări / în copacul nopţii, mut, / fără frunze, fără flori, / aerul îngropat în ferestre / când ne priviţi. / Mai bine am fi moartea, / mai bine i-am fii copii, / să simtă şi ea, bătrâneţea, / să poată şi ea muri.” 5 ianuarie 1997 (Dead line)

                Atât de importantă, dimensiunea spirituală este şi ea prezentă în lirica lui Nicolae Băciuţ: „RUGĂCIUNE: Mă-ntorc mereu – / acelaşi anotimp / mi se deschide / ca o fereastră-n cer / ca un Olimp / plutind pe mare – / şi dincolo de rugi / îmi cer iertare / pentru păcatul meu / şi bucuria, / cu voie fără voie / greşeală: / poezia.11 ianuarie 1998”

         Dar ce avuţii şi ce bogăţie de nuanţe şi sensuri nu respiră din poemele acestea! Ar fi cu adevărat imposibil să le cuprinzi pe toate pentru că ele reflectă trăirile unei vieţi întregi  petrecută într-o sfântă logodnă cu Poezia.

         Şi din volumul „Sfârşit de anotimp” – autorul face o selecţie riguroasă care începe cu un AUTOPORTRET: Eu sunt o undă / de albastru – / sunt o secundă / ce n-o să ştie, / niciodată / unde / să se ascundă.”

                Predomină şi aici  zăpezile, albul, luminile, lacrima, frigul, gheaţa şi păsările, crucea şi umbra ca elemente constitutive ale poemului.

         Un poem foarte frumos este cel intitulat: BISERICA LACRIMEI:

Am întârziat cu-o viaţă, / timpul mi-e acum târziu, / în orice vară eu sunt iarnă, / în fiece tată eu sunt fiu, / în orice ploaie eu sunt norul / ca o cămaşă peste cer, / în toate cercurile apei / eu sunt strâmbul echer, / eu sunt Toma necredinciosul / când apa se preschimbă-n vin; / eu sunt crucea ninsorii, / biserica lacrimei. Amin!”

         Volumul bilingv româno-maghiar „Poduri de umbră”, editat de Tipomur în 2001, este un alt spaţiu de meditare  în care se perindă anotimpurile vieţii sale, cu cohorta de culori şi sentimente, ca o trenă de frunze a toamnei. Nici un alt supliciu nu poate fi mai grozav decât acela de a uita cuvintele: ANOTIMP ÎN INFERN: Să uiţi cuvintele, / toate, / asemenea unui pom / care uită / să-nflorească.12 decembrie 1999”

         „Solstiţiu la echinox” -  un alt volum de poeme, apărut în 2002 la Tipomur. În legătură cu acest volum, poetul scrie: „Intenţionam să realizez un “Calendar” “Poetico-plastic” pe 2002. Fiecărei luni ar fi trebuit să-i corespundă un poem şi o reproducere după o lucrare plastică semnată de un artist târgumureşean. “Calendarul” a devenit până la urmă “Solstiţiu la Echinox” (nu la Echinocţiu), Echinox fiind anotimpul poetic al tinereţii, inegalabila revistă de cultură din Cluj.

“Anul poetic” are 13 luni, cărora le corespund 13 lumi plastice. “Solstiţiu la Echinox” e puntea pe care am întins-o între poezie şi arta plastică mureşeană. E o “carte cu prieteni”.

         Remarcabilă este poezia „Paşte”: Din nou mă-mbrac în calendar, / cum iar şi iarăşi m-aş mai naşte / în cercul apelor chenar, / în ziua zilelor de Paşte. / Mă-mbrac în vineri şi-n duminici, / mă-mbrac în moarte şi în viaţă, / cobor din timp în anotimp / şi-ngrop schimbările la faţă. / Şi iar şi iarăşi m-aş mai naşte / în ziua zilelor de Paşte. 18 aprilie 1998”.

         „Alb pe alb” – un alt volum de poeme, editate în 2003 la Tipomur, începe cu „Întoarcerea în labirint”: Numai tu nu te-ntorci, / numai tu nu eşti vară, / toamna e-n tine / un vis, / iarna e încă povară; / numai tu eşti / ce eşti, / viaţa mea, ca o seară, / numai tu nu te-ntorci, / oglinda mea, / primăvară. Târgu-Mureş, 11 august 2002” .

         Predomină şi aici, jocurile de cuvinte, autorul având o predilecţie pentru ludic şi pe aranjamentele lingvistice pline de măiestrie şi farmec, dar şi suculente şi pline de miez gustos.

         MORMÂNT: Doar cenuşa, / doar cenuşa / îmi deschide mie uşa, / piatră peste piatră, / ochi / în adânc fără nume – / doar cuvântul, / doar cuvântul / îmi deschide iar / mormântul. Lancrăm, 4 mai 2001”

                „Portret după autoportret” – poeme – Editura Tipomur, 2005, cu un motto din „Fraţii Karamazov” începe cu o scurtă definiţie a poeziei: POEZIA:

Lecţia /  de / anatomie / a unei / secunde.”31 octombrie 2004

                Unul din puţinele poeme în care se vorbeşte despre fericire: MUNTELE DIN MARE: Fericit fără să poţi scrie, / privind măslinul în patria lui, / cerul în casa lui / atât de aproape / că nimeni nu-i vede / fereastra deschisă spre mare. / Fericit că poţi să taci, / să simţi cuvintele tolănite / în inima ta / ca-ntr-un mormânt / de-abia împrejmuit cu flori, / că ziua începe la apus, / ca o mică sângerare / în palmele care se roagă. / Fericit că timpul stă în loc, / că nu există ne-nţeles, / că morţii poţi să-i dai bineţe, / că verbul / nu e sclavul vreunui adjectiv, / că masa mea de scris / pluteşte lin / ca o corabie pe marea în furtună” 6 noiembrie 2003”

         Poezia – rezultatul unui travaliu intim, litera pe care poetul o smulge din carne, din sânge, din suflet. Şi despre lacrimă poetul scrie la fel de frumos:

„ÎNECAREA LACRIMEI: Să plângi şi lacrima să-ţi fie / o margine de curcubeu, / lumina grea a unei zile / în care te întorci mereu; / să plângi când lacrima e zid / pe care nu mai poţi să-l treci, / să plângi şi lacrima să-ţi fie / o mare-n care să te-neci.13 august 2003”.

         Este cel puţin ciudat cum, cuvântul „interzis” stăruie în lirica lui Nicolae

 Băciuţ şi îl regăsim în cele mai neaştptate ipostaze: anotimp interzis, vis interzis, cuvânt interzis, poem interzis, orizont interzis, ş.a.

         Volumul cu titlul atât de tentant: „Singurând” – adună şi el  poeme cu motto-ul despre dragoste din 1 Cor. 13, 4-8.

         Sunt poeme de maturitate artistică despre jertfa celui care şi-a închinat viaţa cuvântului. COLIND TÂRZIU: Se prinde carnea pe cuvinte / ca pe oasele tale subţiri, / dac-aş fi şi eu un cuvânt, / prin carnea mea ai putea să respiri. / Dac-aş fi măcar o vocală, / ecoul ei, niciodată pierdut, / ar rămâne cuvântul o yală, / silabă fără-nceput. / Dac-aş fi măcar o consoană, / poate c-ai fi tu un zid, / poate c-ai fi tu o Ană / în care aş vrea să mă-nchid. / Dar dacă voi fi doar aer fierbinte / pe buzele tale-aburind, / rosteşte-mă fără cuvinte, / să-i fiu iernii tale colind.7 ianuarie 2006”.

         Un poem al năzuinţei şi al idealului de a fi.

                Iată şi o reţetă eficace: REŢETĂ: Cuvântul – / medicament / care se dizolvă / sub limbă. 11 februarie 2006”

         Universul domestic este şi el evocat în poemul: „Duminica acasă”.

         Nu lipsite de importanţă sunt „Definiţiile” Poeziei ori poemele închinate lui Grigore Vieru. La finalul volumului antologic de autor, Nicolae Băciuţ inserează poemele debutului din „Caietul debutanţilor”  1980-1981, al Editurii Albastros, apărut în 1983,  dar şi culegerii colective „Alfa  ’84”, apărută la Editura Dacia în 1984 care cuprinde selecţii reprezentative din lirica autorului. De asemenea poemele incluse în „Cădere în anotimp”   despre care Nicolae Băciuţ mărturiseşte: „În adolescenţă, eram elev de liceu, mi-am confecţionat, atizanal, o carte cu poeme de-ale mele. Eram fascinat de ceea ce însemna „un nume adunat pe-o carte”.Fireşte, mai păstrez acea carte, care are titlul Cădere în vârstă.

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL