|
|
|
|
            |
|
Dialoguri indo-europene: Noemă şi noeză într-o judecată geopolitică
Iulian Chivu
În istoria culturii, şi nu numai atât, dialogul indo-european a atins puseele incongruent-compulsive şi a angajat o dispută vanitoasă dintre Occident şi Orient, vinovată de un anumit solipsism care acuză în cele din urmă o tendenţioasă contrabalansare a obiectului gândirii spre forma acesteia, adică o trecere de la noemă la noeză, ca să folosim termenii lui Husserl. În cele trei secole care au trecut de la Scrisorile paersane ale lui Montesquieu la Ispita Occidentului a lui André Malroux ori la Declinul Occidentului de O. Spengler, lucrurile s-au deplasat în planul ideilor după eşecul celor opt cruciade (1096 -1270), privite ca o primă formă de confruntare. Să nu uităm însă că aceste cruciade, dincolo de masacrele în numele credinţei, au deschis calea unor legături de durată între Orient şi Occident, cu câştiguri de ambele părţi. Confruntarea paşnică de idei derulată în cele trei secole de care vorbeam a atins şi ea unele exacerbări cu tentă rasială, cu argumente mai mult antropologice speculând diferenţieri în natura psihologică, filosofică ori culturală care au condus în cele din urmă spre un anumit tip de religie, în ciuda faptului ca macrocaracterologiile şi tipologiile umane nu pot fi discriminatorii. A dovedit-o în 1978 Edward W.Said (1935-2003) într-o lucrare destul de cunoascută, intitulata Orientalism. Said este de părere că în macrodiferenţierile de rasă, de popor, de etnie sau de grupări sociale cauzele se găsesc la intersecţia dintre unele constante psihologice şi opţiunile sociologice. El recunoaşte că în ce priveşte rasele, delimitările se fac nu numai la nivel fizionomic, dar şi psihic. Antropologic, diferenţierile vizibile se referă la culoarea pielii, la ochi, păr, statură şi mai apoi la alte caracteristici, printre care cele de comportament, de gândire etc. De reţinut şi observaţia autorului potrivit căreia sunt pe cale de constituire mai multe subrase. De pildă, Ralph Linton (1893-1953), în The Study of Man (1936) observase aceste tendinţe la grupurile rasiale negroide şi la cele caucaziane. Fenomenul eugeniei este studiat şi de Alfred Ploetz (1860-1940) în special în The efficiency of our race and the protection of the weak (1895). Joseph Deniker (1852-1918), punea la originea grupărilor rasiale nu numai caracteristici fizice comune, ci şi afinităţi istorice, de limbă, de tradiţii, de religie şi simţ al identităţii (Races et peuples de la terre -1900; The races of man: an outline of anthropology and ethnography -1900). Alţi autori (Klinesberg) au luat în calcul pentru departajare doar criteriul nivelului de civilizaţie şi culoarea pielii, alţii au studiat, de pildă, aptitudinile muzicale (F.C. Oliver), folosind testul Seashore pentru a remarca diferenţele între popoare şi rase din punctul de vedere al receptivităţii şi sensibilităţii mesajului muzical. Valois găsea la limita coeficientului de inteligenţă indienii şi eschimoşii, inclusiv din acest punct de vedere. Însă autorul celei mai cunoscute clasificări rasiale (rasa neagra, rasa galbena şi rasa alba) a fost Joseph Arthur de Gobineau (1816-1882) a cărui lucrare The races of man: an outline of anthropology and ethnography (1900) i-a susţinut lui Hitler pornirile rasiste. Gobineau găsea aparţinătorii rasei africane ca pasionaţi, sensibili, capricioşi, individualişti, lacomi. Aceasta rasă, datorită sclavagismului pe care l-a cunoscut, a dat cei mai mulţi metisi. Rasa albă sau europeană a fost descrisă sub semnul raţionalismului şi pragmatismului, sub cel al echilibrului, generozităţii, al dorinţei de libertate, dar şi de bunăstare, are înclinaţii remarcabile spre cultură şi tehnică, dar are şi tendinţe expansive şi de dominare. Rasa galbenă, preponderent asiatică, se caracterizează prin excesul de energie, printr-un pragmatism superior, e capabilă de empatie dar şi de perseverenţă dusă pana la exces. Numai că ulterior psihologii şi culturologii au demonstrat că studiile rasiale nu au o deplină relevanţă. De pildă, la chinezi generalizările nu pot fi valide din cauză că ei cuprind mai multe etnii, lucru valabil şi în cazul rasei negre, dar şi în cazul rasei albe. În plus, unele considerente psihice au condus la caracterisitici diferite în interiorul aceleiaşi rase din punct de vedere etic, al inteligenţei, al afirmării identităţii proprii şi naţionale. Pe de altă parte, studiile sociologice au demonstrat şi ele unele diferenţieri chiar în situaţii sociale identice. O tendinţă contemporană a sociologiei este aceea de a împinge lucrurile spre naţiune ca unitate culturală, reflectată în forţa de socializare, în capacitatea de a-şi asigura securitatea, în viabilitatea şi eficienţa formelor de guvernamânt, simultan sociologismul implicând gradul de influenţă cu care personalităţile determină comportamentul maselor şi confortul de apartenenţă. Tendinţele psihologizante alunecă spre relevanţa autoafirmării, a identităţii în viaţa grupului. Americanul Paul Ekman (1934) face o interesantă cercetare de pionierat în studiul emotivităţii şi expresia facială la diferite popoare (The Nature of Emotion: Fundamental Questions - Oxford University Press, 1994; Emotions Revealed:Recognizing Faces and Feelings to Improve Communication and Emotional Life -Times Books, 2003 etc.). De pildă, mimica japonezilor exprimă 87% fericirea (în timp ce brazilienii exprimă 97%); teamă 71% (brazilienii 77%), surpriză 87% (cu 82%), mânie 63% (cu 82%), tristeţe 97% (cu 82%). Japonezii pot exprima în mimică 71% interes-pasiune, în timp ce americanii ajung să exprime 84%. Si tot ei pot exprima 94% bucurie, iar americanii 97%. Din discuţie nu poate fi eliminată însă o problemă fundamentală cum ar fi de pildă cea a temperamentului, studiată încă de la Hipocrate şi Galenius. Ei identificau cele patru tipuri temperamentale (colericul, sanguinul, melancolicul şi flegmaticul) pornind de la cele patru umori care alcătuiesc sistemele organismului uman: bila galbenă, bila neagră, sângele şi flegma (ulterior făcându-se relaţii şi cu elementele fundamentale: apa, aerul, pâmântul, dar şi cu anotimpurile, de unde au început şi interpretările astrologice şi zodiacele. Importanţa pe care o au temperamentele în personalitatea omului se alătură fundamental caracterului, aptitudinilor, inteligenţei şi creativităţii fără a nega însă şi caracteristicile înnăscute în favoarea celor dobândite sau invers. Dovedit este că, în ce priveşte tema discuţiei noastre, atât în Occident cât şi în Orient, cele patru temperamente se regăsesc în chip uniform răspândite, mai mult sau mai puţin exprimate din varii motive exterioare lor. Judecăţile macrocaracterologice obiective au luat în calcul şi alte aspecte cum ar fi de pildă cele psihologice conjugate riguros cu cele sociologice, susţinute de argumente istorice şi ontice, dar şi de consecinţele metisărilor. Studiile interdisciplinare pe această temă sunt ca şi inexistente din cauza descriptivismului la care s-au limitat cercetătorii. Unele încercări au fost cenzurate drastic pe criterii ideologice, aşa cum este cazul profesorului doctor docent în filosofie Alexandr Alexandrovici Zinoviev care a trebuit să părăsească Federaţia Rusă din cauza ameninţărilor pentru criticile aduse societăţii sovietice în raport cu ideologiile occidentalale. Stabilit în Occident, el se consacră studiului organizării sociale a ţărilor occidentale moderne (occidentalismul real) şi procesului inevitabil al globalizării. Dar observarea diferenţierilor dintre Orient şi Occident este, aşa cum spuneam, o preocupare destul de veche. Fără să intre explicit în controverse fundamentale cu orientările filosofice occidentale, filosofii orientali au rămas consecvenţi preocupărilor, temelor şi metodelor tradiţionale. Aş mai adăuga la ceea ce spuneam cu un alt prilej (Ezoterismul lui Chatterji şi antroposofia lui Steiner) reprezentările pur orientale ale lui Swami Sivananda (Fizica şi filosofia puterii gândului) prin care continuă tradiţia vedantină în acelaşi spirit al filosofiilor orientale. El defineşte gândul ca valuri de vibraţii eterice (Manas), aidoma undelor electromagnetice. Pentru el manasul este capabil să umple cu eter întregul spaţiu prin care vibraţiile servesc ca vehicol gândului, tot aşa cum Prana poate fi un vector pentru sentimente, pentru lumină şi chiar pentru electricitate. În concepţia lui Swami gândurile sunt vii, ba chiar pot fi tot aşa de solide în mediul lor precum obiectele în lumea fizică; mai mult, orice schimbare a lor produce o nouă vibraţie în materia mentală, iar ele sunt vii şi rămân ca atare chiar dacă corpul fizic moare. Spre exemplu, gândurile marilor înţelepţi de odinioară (Rishi) se păstrează în eter (Akasha) ca într-o bibliotecă electronică şi pe care doar yoghinii clarvăzători, cunoscători ai Chandogya Upanishad, le pot percepe inclusiv ca imagine. Desigur, ezoterismul a făcut în chip firesc prin schimburile de valori culturale astfel de idei să pătrundă şi în Occident, interesul cunoaşterii reciproce fiind cunoscut chiar înaintea lui Mantesquieu. Scrisorile persane (1721), atât de cunoscute până în zilele noastre (a se vedea în special capitolele:Despre femei, Despre treburile obşteşti, Despre căsătorie ş.a), constituie primul roman epistolar din istoria literaturii universale care avea să inspire şi alţi scriitori în secolele care au urmat. Cu acest prilej, Montequieu pune faţă în faţă viaţa socială franceză din secolul al XVIII-lea, reprezentativă pentru civilizaţia occidentală, cu cea orientală reprezentată de Rika şi Usbek, doi pelerini persani care au prilejul să observe elemente ale culturii şi eticii apusene în comparaţie cu cele din ţinuturile lor orientale. Organizarea socială apuseană îi surprinde pe cei doi călători islamici. După criteriile lor, viaţa la curtea regală e ridicolă, îi scandalizează clerul imoral, papa, slăbiciunile femeilor, ale judecătorilor şi militarilor. Rika şi Usbek au astfel prilejul unei corespondenţe filosofice privind statul, justiţia, religia, politica, morala, viaţa civilă occidentală în raport cu cea orientală. Cu totul alte observaţii îl determină pe Oswald Spengler (1880-1936) să prevadă, precum Otto Seeck în Declinul Antuichităţii, un evident Declin al Occidentului într-o operă fundamentală, Der Untergang des Abendlandes. Umrisse einer Morphologie der Weltgeschichte (vol.1, Viena-1918; vol.2, München-1922), în care Spengler reţine că gânditorul occidental se lasă preocupat în exclusivitate de propriul spaţiu cultural cu o vanitate refractară care exclude orice alte valori sau alternative. De la intenţia lui iniţială de a se limita doar la spaţiul german, el îşi extinde observaţiile asupra întregului areal european. Cum primul volum apărea la încheiere Primului Război Mondial, cartea şi-a asigurat succesul prin resemnarea nemţilor nevoiţi să accepte înfrângerea ca urmare firească a unui declin cu cauze istorice ample. Spengler a respins factorul cauzal şi a înlocuit viziunea clasică a evoluţiei istorice lineare cu una ciclică, aidoma mitului hesiodic, ceea ce l-a condus implicit la contestarea noţiunii de istorie generală şi la înlocuirea acesteia cu cea de istorie particulară, dar şi la întemeierea filosofiei istoriei pe filosofia culturii, fapt ce l-a determinat pe Thomas Mann să îl alăture pe Spengler lui Max Weber în special pentru teza potrivit căreia morfologia culturii duce la transformarea istoriei din “trecut” în “destin”, apreciind că fiecare cultură este purtătoarea unei esenţe revelatoare. Argumentele lui Spengler veneau dinspre evoluţia şi decăderea unor mari culturi: cea egipteana, greco-romană, chineză, babiloneană, indiană, arabă şi cultura de tip faustic (occidentală). Autorul îi menţionează cu onestitate ca precursori ai ideilor sale pe cei mai mari oameni de cultură germani: Hegel, Goethe şi Nietzsche. Cu prilejul discuţiei noastre despre ezoterismul lui Chatterji şi antroposofia lui Steiner, găseam unele identităţi de gândire şi de reprezentare a vieţii între Orient şi Occident, însă nu putem să nu luăm în considerare o serie largă de contradicţii, mai mult sau mai puţin obiective, care se manifestă nu numai la nivel livresc, ci şi la nivel politic, cu exacerbări până la confruntări militare. O vină o poartă şi Orientalismul (1978), aşa cum este el reprezentat în viziunea lui Edward W. Said (1935-2003), dar şi unele diferenţieri uşor sesizate şi de protagoniştii (A.D. – fracez şi Ling-W.-Y. – chinez) din Ispita Occidentului a lui André Malroux (vezi Itinerarii spirituale, Ed. Meridiane, Buc.,1983). Spengler reuşea un echilibru între obiectul gândirii orientale (noemă, după Husserl) şi forma gândirii (noeză), ori personajele lui Malroux se limitează la constatări nemijlocite, raportate la lumea din care veneau cei doi tineri; A.D. cunoaşte Orientul prin intermediul civilizaţiei chineze, iar Ling-W.-Y, ajunge în Franţa, un simbol al occidentalismului. Schimbul lor de opinii este unul calm, constatativ. Cei doi sunt surprinşi de ceea ce observă şi îşi comunică deschis opiniile. Lumea orientală, rămasă fidelă unor învăţături păstrate cu fidelitate (Vedele, Upanisadele, Confucianismul, Gandhismul, Islamismul) îşi constituie valorile etice şi filosofia existenţei pe principiul Adevărului (Satya), capabil să învingă temerile, nesiguranţele şi tentaţiile, pe principiul Non-violenţei (Mahatma Gandhi recomanda calea iubirii capabile să învingă mereu, dar între laşitate şi violenţă prefera violenţa). Cu principiul Vegetarianismului reuşea să pătrundă până în Occident şi să colaboreze cu dr.Josiah Oldfield, preşedintele Societăţii Vegetariene Londoneze). Un alt principiul este cel al Simplităţii (când se întoarce din Africa de Sud în India renunţă la hainele occidentale asociate opulenţei şi trufiei). Cel de al cincilea principiul este cel al Credinţei (el este adeptul unui ecumenism general, considerând că toate religiile promovează Adevărul, Dragostea şi Regula de Aur, enunţată şi de Iisus Hristos; asemănătoare în conţinut la Matei – 7,12 şi în Codul lui Hammurabi, în temeiul reciprocităţii). Tânărul chinez din Ispita Occidentului recunoaşte că a venit în Franţa cu o curiozitate ostilă şi cu o dorinţă legată de conţinutul livresc, noematic al gândirii europene şi mai puţin tentat de noeza formelor acesteia. O primă observaţie ţine de statutul european al femeii; aici femeia există cu adevărat, în timp ce în China aceasta este depersonalizată, este prezentă sociologic, dar absentă social. Ajuns în Franţa, nu poate să nu se întrebe: „...ce vreţi să cuceriţi din ceea ce numiţi voi sulfetul femeilor? Când erau creştine, îşi sacrificau religia; mai târziu şi-au sacrificat judecata. Asemenea conflicte sunt mai anevoioase astăzi, pentru că este imposibil să-i sacrifici sensibilitatea; de aceea se pare că iubirea slăbeşte în Europa” (1). El descoperă că „femeia este un obiect destul de demn de interes, susceptibil, asemenea operei de artă, de frumuseţe, şi hărăzit îndeplinirii câtorva îndatoriri. Să fie fecundă şi credincioasă, dacă trebuie să fie nevastă; frumoasă, dacă trebuie să fie concubină; expertă, dacă trebuie să fie curtezană”(2). Ling descoperă tradiţia europeană a încheierii premature a căsătoriilor fără consimţământul tinerilor, de unde observaţia că niciodată frumuseţea nu este şi o promisiune de plăcere sentimentală. O excepţie o fac gheişele japoneze şi de aceea ele sunt în mai tot Orientul eroinele poveştilor de dragoste. Concluziile tânărului chinez sunt urmări directe ale contactului cu o lume diferită de cea în care a trăit. Pentru el, ajuns în Franţa, civilizaţia nu este un fenomen social, ci unul psihologic, adevărata civilizaţie limitându-se pentru la calitatea sentimentelor. De altfel, sensibilitatea este esenţială pentru un oriental. Ea întemeiază conştiinţa binelui şi o relaţie specială cu spiritul:„voi aţi încărcat universul cu nelinişte. Ce înfăţişare tragică aţi dat morţii!”(3), se uimeşte Ling. Oedip este şi el o oglindă a Orientului în Occident, asemenea dragonilor şi taurilor înaripaţi. În bisericile europene, Ling aude două voci creştine; una care îl slăveşte pe Dumnezeu, iar alta îl iscodeşte în taină. Pentru europeni, Dumnezeu este stare, în timp ce pentru orientali el este ritm. Prin faptul că sunt înrobiţi spiritului, drept cea mai înaltă divinitate a dezordinii, europenii l-au inventat pe diavol („lăudată fie-le imaginaţia”- spune tânărul chinez pe un ton faustian). Pasionalii europeni creează pentru Ling o axiologie care nu acţionează asupra valorilor în sine, ci asupra intensităţii existenţei doar.Cele două tipuri de sensibilitate, orientală şi occidentală, diverg din sensul reveriilor; chinezii cer viselor lor cel mult înţelepciunea pe care le-o refuză viaţa, în timp ce europenii caută în ele semnale ale proximităţii.Viziunea asupra timpului generează şi ea opţiuni diferite:„Timpul este ceea ce faceţi voi din el, iar noi suntem ceea ce face el din noi”, spune aceeaşi epistolă (4). Aşa se face că Ling nu mai crede în transmigraţia sufletelor, dar are convingerea că ea a modelat sensiblitatea orientală tot aşa cum sensiblitatea occidentală a fost modelată de responsabilitate. Cele două civilizaţii se deosebesc şi prin modul de abordare a eului; chinezii dau farmec civilizaţiei lor prin necultivarea atentă a eului, adică prin libera lui atingere a înţelepciunii. Spiritul oriental pare să nu acorde nicio importanţă omului, în sine, în schimb se străduieşte să găsească în înţelegerea lumii gândurile care să dezlege chingile omeneşti; respectiv unul vrea să aducă lumea omului, celălalt aduce omul ca ofrandă lumii în numele conştiinţei realităţii prin adeziune (Weltanschauung). Până când şi pictura occidentală, de pildă, când este cu adevărat frumoasă, semnifică, nu reprezintă, iar „Europa nu va fi niciodată decât o feerie mecanică”(5).Nici francezul A.D. nu este mai puţin surprins de lumea orientală, însă el nu atinge vehemneţa, precum o va face Edward W. Said spre deosebire de Oswald Spengler, ci ajunge la recunoaşterea obiectivă, când este cazul, iar răspunsurile lui pentru Ling exprimă viziunea occidentală asupra defirenţelor verificate. De pildă, pentru european femeia are un rol erotic bine definit:„Tot jocul nostru erotic este aici:să fii tu însuţi şi celălalt; să-ţi trăieşti senzaţiile proprii şi să le imaginezi pe cele ale partenerului”(6), aceasta în timp ce chinezii îşi iubesc mai mult morţii decât femeile. Educaţia pe care ei o primesc scoate sentimente din abstracţiuni, iar aceste abstracţiuni le permit să observe sensibilitatea mai mult decât le-ar prilejui-o femeile. În schimb, chinezul imaginează fără imagini, observă A.D., şi din această cauză el se ataşează mai mult de calitate, de înţelepciune şi mai puţin de efectele lor sociale. În acest temei, Occidetul a insistat pe durabilitatea lucrurilor a căror valoare a gasit-o în interiorul axiologiei sale şi de aceea a încercat să pună timpul în slujba formelor. E adevărat că „europenii sunt sătui de ei înşişi, satui de individualismul lor care se năruieşte, sătui de exaltarea lor”(7), dar această senzaţie îi reînfiinţează de fiecare dată. Această „boală” europeană este tocmai efectul produs de descoperirile insistente asupra sufletului, preocupare în spiritul Occidentului asaltat de forme menite să producă plăcere.Tânărul francez este atras de analogii (ele se manifestă exclusiv între fenomene determinate, deoarece nedeterminatul nu-şi poate fi analog sieşi tocmai din lipsa determinării). Sejurul lui de doi ani în Orient nu schimbă mare lucru în el, în primul rând în ce priveşte ideea de OM pe care nu o poate închipui dincolo de intensitatea ei. Astfel, este gata să concluzioneze că orice diferenţă vine tocmai dinspre intensitatea ce însoţeşte viaţa în chip diferit în Orient şi în Occident. În ce-i priveşte pe chinezi, A.D. crede că dacă ar fi spulberat confucianismul, care le-a dat acestora sensibilitate, gândire şi voinţă sub sentimentul unei rase, tot edificiul s-ar prăbuşi, printre altele şi pentru faptul că nu a construit o aristocraţie a spiritului. Elitele spiritului întreţin ideea şi sentimentul de naţiune; discriminările încep însă din naţionalism. O lucrare care acuză vehement ideea de orientalism (deşi vehemenţa nu totdeauna argumentează), apărută în 1978, este chiar astfel intitulată şi îi aparţine cunoscutului scriitor arab Edward W. Said (1935 – 2003). Ea se întemeiază pe obiecţiunile aduse macrocaracterologiilor şi tipologiilor. În opinia lui Said, orientalismul este o invenţie europeană spre a da obiect fanteziei prin fiinţe exotice. Originile orientalismului se găsesc în afinitatea pentru Orient a Franţei şi a Angliei secolelor al XVI-lea până la începutul secolului al XX-lea, dar el respinge ideea superiorităţii europene susţinută de Denis Hay (1915 -1994) în Europe: the Emergence of an Idea (Edinburgh University Press, 1957). Orientalismul, dupa Said, este distribuţia unei concepţii geopolitice în texte de estetică, o consecinţă a culturii politice moderne, sprijinită pe exterioritate şi conduce la judecăţi de tip rasist, angoasante; pentru Occidentul ultimilor 50 de ani, spune Said, Estul a însemnat pericol, ameninţare potenţială reprezentată fie de Orientul tradiţional, fie de Rusia. Cauzele acestei atitudini au fost, în aceeaşi opinie, istoria prejudecăţilor populare antiarabe şi antiislamice, conflictul dintre arabi şi sionism, precum şi lipsa unei abordări culturale oneste. În Occident, Orientul este prezent totdeauna ca ceva deja judecat; Orientalismul este, aşadar, ştiinţa Occidentului cu care situează Orientul într-o structură infelxibilă sau într-un manual din care să poată fi studiat, controlat şi mai ales dominat. Că în bună parte Said foloseşte vehemenţa ca argument este evident dacă ne întoarcem fie şi la obiectivitatea din Declinul Occidentului al lui Oswald Spengler, ca să nu mai amintim studiile obiective de orientalistică ale israelianului Yaakov Landau (1924), cum ar fi The politics of Pan-Islam : ideology and organization (Oxford, Clarendon Press, 1992); ale lui Mircea Eliade (1907-1986) Yoga: Essai sur les origines de la mystique indienne (1936) Cosmologie şi alchimie babiloniană (1937); sau studiile lui Yehoshua Blau (evreu născut în România -1919), The Beginnings of the Arabic Diglossia: a Study of the Origins of Neoarabic (Malibu, Undena Publications, 1977). Nu putem să nu amintim lucrări occidentale despre arta orientală: Mitter, Partha; Arta indiană (Oxford: Oxford University Press, 2001); Harsha V. Dehejia, The Advaita of Art (Delhi: Motilal Banarsidass, 2000); John Boardman, "Difuzia artei clasice în antichitate" (Princeton University Press, 1994) etc. Ar mai trebui să amintim lucrările de macrobiotică ale lui Nyoichi Sakurazawa (cunoscut în America sub numele de George Ohsawa) - unul dintre marii medici, filozofi şi înţelepţi ai acestui veac, născut în 1893 la Kyoto.Si nu putem să nu amintim lucrările de referinţă ale unor occidentali cum ar fi Gândirea chineză a lui Marcel Granet, Religiile orientale în păgânismul roman de Franz Cumont, Filosofia Upanisadelor de Paul Deussen, în care dialogul dintre culturile orientale şi cele occidentale, extins asupra obiectului gândirii (noematic) şi asupra formelor acesteia (noeză), este o speranţă pentru soluţie, dacă este cu adevărat o problemă care ţine de occidentalism şi de orientalism ca atare şi nu doar de geopolitică*.
Iulian Chivu Note: 1.Malroux, André; Ispita Occidentului, în Itinerarii spirituale, Ed. Meridiane, Buc.,1983, p.42 2. idem, p.43 3. idem, p. 35 4. ibidem 5. idem, p. 73 6. idem, p. 49 7. idem, p. 58 * termenul de geopolitică a fost introdus ca noţiune de suedezul Rudolf Kjellen (1864-1922) în 1899
Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL |
|
|
|
Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero: Lucian Hetco (Germania). Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România) Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com |
