Noematicul a fi  și  apofanticul a exista

Iulian Chivu

Logicienii știu că valoarea de adevăr a unei propoziții este dată de posibilitatea ei de a fi adevărată sau falsă.Tot așa stau lucrurile și dintr-o perspectivă a logicii semnatice unde se realizează, de pildă, trecerea dinspre a fi - conceptul în sine (Sein) - spre aspectele lui practice în linbaj (Kunstlehre), unde devine a exista (Existieren). Logic, predicativitatea lui a fi se relevă ca propoziție a cărei valoare de adevăr intră în relație cu valorile atributive ale variabilelor în universul discursului. În limbajul matematic, prezența lui a fi într-un cuantificator existențial este generică (notată simbolic prin ᴲ, care se citește „există”). Pentru început, trebuie să stabilim că din punctul de vedere al logicii pure, omul se rezumă la o singură conștiință (singura conexiune cu psihologicul, după Husserl) și o pluralitate de cunoștințe al căror adevăr a fost testat în contextul conștiinței și în funcție de varii condiții ale determinărilor. Spre deosebire de Protagoras, care socotea omul drept măsura tuturor lucrurilor, ajungem, în cele din urmă, la omul individual care este măsura tuturor adevărurilor, capabil să ajungă la intuirea esenței (Einsicht in das Wesen).

Ori ca să atingă intuirea esenței este nevoie de o prezentificare a acesteia printr-o ideație  specifică, sau, în cazul  conceptelor complexe, demersul începe dinspre imanentul elementar și modalitățile lui de conexiune: o conexiune, după Husserl, poate fi obiectivă când se referă, pe de o parte, la intențional, în sensul de trăire a gândirii, iar pe de altă parte, la unitatea concretă de adevăruri cu care se ajunge la valabilitatea obiectivă. De aceea știința, pe temeiul unității actelor de gândire, tinde spre a fi o unitate antropologică, pregnant nomologică nu pentru că exprimă, ci pentru că formulează legi obiective. Asadar, prin reducția la principii, limba nu intră în contradicție cu gândirea, ci o urmează cu fidelitate; în limbă, spre deosebire de gândire, nu sunt contradicții, ci numai insuficiențe. Limba nu își pune problema certitudinii legilor (Einsichtig gewissen), pe când gândirea merge pe premisa unor legi care nu sunt evident posibile (Einsichtig wahrscheilichen), ele având nevoie să fie demonstrate, iar în limbă argumentate. De aici științele nomologice sau abstracte – ca fundamental autentice - și științele concrete, limba fiind una dintre acestea, a căror existență este strict legată de primele prin factorul teoretic. Asta nu înseamnă că științele concrete nu se întemeiază pe cunoașterea a ceva care presupune înțelegerea nemijlocită a acelui ceva precum și a normelor lui de manifestare. Această înțelegere, în ceea ce-l privește pe om, depășește  prin concept intuirea domeniului (Einsehen)  și ajunge până la cauzele riguroase pe seama cărora continuă să întemeieze, să reconstruiască, să calculeze, să anticipeze și să controleze. Gândind astfel, putem considera verbul a fi în plan nomologic, iar verbul a exista în planul concretului.

Ambele verbe se regăsesc totuși într-un cuantificator universal exprimabil astfel: oricare ar fi  x din X, are loc p(x), unde X este o mulțime nevidă în care se regăsește variabila x; a fi  este X,  iar x este a exista. În operațiile logice elementare, p(a fi) și x(a exista) se pot regăsi în negația unei propoziții (de genul x= non-p), în disjuncții (de genul p\/x, unde \/ înseamnă ca pᴲ ca opuslui x ), în conjuncții (propoziții de tipul p/\x se citesc p ᴲca un conex cu x) sau în implicația  propozițiilor (p=>x). Semantica este însă concesivă și a fi poate intra în intricație cu a exista: „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dunezeu și Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan;1.1). Sintactic, lucrurile sunt simple: în primele doua cazuri era are funcție predicativă, iar în al treilea caz era realizează legătura (copulativ) cu predicatul logic într-o echivalență a propozițiilor: p<=>x și x<=>p, fiindcă nu poate fi vorba de o primordialitate, ci de o echivalență silogistică a trei propoziții în care A este B și B este C; deci A este C. De aici se pare că pleacă și autoritatea Bibliei în materie de credință; promisiunea mântuirii spre care omul să tindă prin scopuri morale. Potrivit lui Jean-Paul Sartre (Ființa și neantul, Ed. Paralela 45, Pitești 2004, p 587), pentru care ființa este conștiința de a fi,  implicit „scopul moralei a fost multă vreme acela de a-i furniza omului metoda de a fi”, pe care însă acesta a orientat-o ulterior și spre a face și spre a avea. Dacă rămânem doar în planul lui a fi, se poate spune că acesta nu cunoaște decât suficientul (genoeg), pe când a exista (De ente, la Thomas de Aquino) își manifestă flexiunea graduală între insuficient (ontoereikende) și prea mult (te weel) numai în contextul social al conștiinței de sine. Atunci nu se poate să nu ne punem o întrebare care decurge și din Ecclesiastul: Mai este omul ceea ce este dacă devine conștiința a ceea ce este? O îndoială (skepsis) căreia nici grecii nu au putut să-i raspundă (o îndoială respinsă nu este și soluționată, fiindcă din prejudecăți nu derivă alte prejudecăți, decât judecăți eronate deoarece derivarea este un proces logic și nu naște irațional). O primă disjuncție între a fi și a exista se începe cu Aristotel, care distinge fiind-ul, în sensul de ființă (ca accident), și fiind-ul în sine, ca dimensiuni categoriale și apofantice (apophantikos, gr.) ale acestuia, în sensul de evidențiere a unui raport printr-o afirmație sau o negație. În accepția aristotelică, fiind-ul se divide în zece categorii (substanță, cantitate, calitate, relație, loc, timp, poziție, posesie, acțiune, pasiune –preluate întocmai și de Mircea Florian). Însă digresiunile categoriale pe seama fiind-ului au fost numeroase în istoria filosofiei, ele incluzând atât noematicul a fi, consecință a actului de conștientizare formalizată, cât și pe a exista,  mai ales în chip apofantic, adică fără a exclude sensul cunoașterii (încotro tinde, pe ce se întemeiază, cum se argumentează). Nu e o digresiune gratuită să amintim că la Socrate cunoașterea de sine era o cale, nu un scop, că Epicur se întreba „ce sunt eu?” căutând universul în sine, iar Seneca conchidea că nimic nu se întâmplă, ci totul se petrece. Ulterior, logica stoicilor avea să capoteze prin universalizarea individului, stabilind omul ca o valoare absolută, în ciuda indiferenței lor față de pasiuni (apotheia). A fi are valoare de adevăr și este totodată o cunoștință perfectă, fiindcă după cantitate e generală, după calitate e distinctă, după relație este apofantică și după modalitate este certă. Gândirea determinată în raport cu a fi s-a dovedit monoreferentă sau polireferentă, iar funcțional a fost ori nonreferentă sau exclusivistă, ori cu referințe alternative, ori în contradicție. De aici a apărut în căutare de validitate a exista în conjugare activă excluzând pericolul de a face toți oamenii deopotrivă, așa cum avertiza J. St. Mill. Cum orice adevăr rezidă în judecată, a exista are o valoare noetică prin factualitate (fiind temporal este deci și factual). Ceea ce încercăm să demonstrăm în continuare sunt câteva erori logice pe care a fi nu le cunoaște, dar pe care le riscă a exista și de aceeea vom face o apropiere, atât cât este posibilă, între cunoașterea rațională prin sinele noțiunii (între filosofie, deci) și cunoașterea rațională prin construcția noțiunii (adică matematică). Și luăm ca premisă faptul că nu există eroare totală dacă se pleacă de la intenția de exactitate. Adică orice eroare este vagă, iar circumstanța ei atenuantă, după observația lui Husserl, privește spațio-temporalitatea lumii exterioare pe care se sprijină și în care rezidă prin aceea că spațiul are caracterul matematic al unei multiplicități de tip euclidian (tridimensional), iar timpul este o multiplicitate unidimensională. Erorile logice formale sunt, în fond, raționamente care nu sunt valide din cauza unor erori în formalismul lor logic. Ele sunt propoziționale, de cuantificare și silogistice. Lor li se adaugă erorile logice informale care constau în cauze îndoielnice, în erori de relevanță și în generalizări incomplete. În continuare, dacă avem în vedere logica lui Kant, sunt posibile doar trei tipuri de asentimente, respectiv opinia, credința și știința; prima este o judecată problematică, următoarea este una asertotică, iar ultima este una apodictică. Erorile sunt însă posibile în oricare din ele și aceasta din cauză că, din punct de vedere logic, adaugă Husserl, acestea „pot să stea în presupozițiile teoriei, în formele legăturii teoretice sau, în fine, chiar în teza care a fost demonstrată” (Edmund Husserl; Cercetări logice I. Prolegomene la logica pura, Ed. Humanitas, Buc.,2007, p.169). În privința existențialității, semantica (precedată de gândire) ne propune ca premisă ontologică un a fi  ca un dat aleatoriu și repetabil, iar a exista este o libertate relațională determinată, cu fluxuri și refluxuri, însă ambele finite. Religiile ne conduc, din această perspectivă, spre următoarele opoziții:    

Cu aceste propoziții ne apropiem de contrarietate și nu de contradicție, deoarece judecățile contradictorii nu pot coexista într-o singură conștiință, după demonstrașia lui Husserl. Deci suntem doar într-o situație de conflictualitate factică între a fi și a exista, cum încercam să disociem lucrurile mai sus. Și atunci putem admite că a exista este o întemeiere a lui a fi. În plus, ele pot fi în contiguitate ca premise atât în judecățile laice cât și în cele religioase. A fi întru ceva, ca și a exista în sensul a ceva sunt într-un raport conjunctiv în plan apodictic. Facticitatea lui a exista exprimă raporturi și legături necesare între lucruri spre deosebire de apofanticul a fi, care evidențiază prin afirmații sau negații raporturi cu privire la ceva, fără a  exclude posibilitatea unei opoziții; gândirea le-a disociat din start și, gramatical, genericul a fi poate avea valoare predicativă, copulativă, auxiliară și/sau impersonală, pe când restrictivul a exista rămâne în facticitate la nivelul disjuncției cu a deveni, a se face, a  ajunge pentru că el trimite la stagnare și nu la devenire întru ceva, ca să folosim expresia lui C.Noica. Se poate spune că în acest caz nici concordanțele nu exclud diferențele și nici diferențele nu exclud concordanțele, ceea ce a exista nu înseamnă că își neagă întrutotul antecedentul (a fi), dar se poate pune prin facticitate într-o dificultate propozițională. Mai mult decât atât, se ajunge și la eroarea logică formală, de falsă dilemă: a fi, a exista, a deveni, a se face, a ajunge, a însemna. O ultimă categorie de erori logice riscă a exista (nu a fi) în plan informal (a exista un obiect≠a exista o posibilitate), mai puțin prin argumentum verbosium (prolixitate prin supunere la argumente prea complexe), dar mai frecvent riscă prin falsul compromis (ce-o fi o fi), când  a exista nu poate orice și face recurență prin noeză la a fi, sprijinindu-și judecata pe adevărul lui.

Iulian Chivu                                              

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com