 Nu, nu s-a
stins!
Artur Silvestri a plecat la cele
veşnice, fie-i ţărāna uşoară!
Melania Cuc,
redacţia
Agero
Vestea că Maestrul nu mai există īn plan fizic nu mă
uimeşte, mă īndurerează pānă īntracolo īncāt plāng fără lacrimi. L-am
cunoscut īn Redacţia Luceafărul. Avea plete lungi, negre şi adunate īn
coadă pe spate. Fuma ţigară de la ţigară.
Era perioada īn care scria-trăia-scria īntr-o
efervescenţă şi cu o sintagmă uluitoare. Nu-l puteai ignora.Era un
intelectual rasat īn acel cenuşiu şi plat Bucureşti, oraşul zgomotos īn
care locuia şi scria despre o lume rafinată, fantastică,- lumea īn care,
simţeam că i-ar fi plăcut să trăiască. Alteori se retrăgea la mănăstiri
pentru a-şi definitiva cărţile.
Vremea şi vremurile ne-au despărţit, ne-am revazut şi
reauzit după ani lungi, - fiecare dintre noi mergānd īn răstimp, pe
drumul lui. L-am regăsit īntr-un suflet aprins de patriotism
nedeclamat, un suflet mare īnchis īntr-un trup fragil ca de de călugăr
căzut īn rugăciune la umbra Ceahlăului, Cogaionul său, pe care l-a iubit
şi unde cred, că ar dori să-şi doarmă somnul de veci.
Muncea cāt pentru noi toţi īntr-o zi, scormonea īn
maldărul de steril după diamantele, rare, pe care cānd le găsea le aşeza
la locul lor de drept īn Istoria Literaturii Romāne. Credea şi trăia
pentru Romānia sa, o Romānie Tainică şi prin care era convis ca vom
īnvinge nimicnicia ca Neam.
Deşi mai tānăr decāt mine īn ani, l-am consideart mereu
maestrul meu, - nu am greşit şi nici nu am fost singura care l-am
deranjat uneori, īn turnul său de fildeş, cu articole sau ciorne de
roman, - aşteptānd, mai apoi, cu sufletul la gură un cuvānt bun.
Cuvāntul acela, de īncurajare de cele mai multe ori, venea cu posta
electronica, prin mesaje scrise la ceasuri de noapte tārzie.
Īn una din zile i-am expediat şi o ,,novelă,,- din cele
multe, banale, care circulă pe Internet, - era un mesaj către lume,
semnat de un scriitor sud-american, pe care īl iubeam amāndoi, şi care
se ştia că este bolnav de cancer. Cancer! Cuvāntul implacabil.
Maestrul Artur Silvestri mi-a răspuns instant:
,,Dragă Melania,
īţi mulţumesc pentru că te-ai gāndit la mine şi mi-ai
pus la Poştă, Scrisoarea ACEEA trimisă către
Nimeni, o scrisoare şoptită ca o căinţă. Sau poate un epitaf. Am
citit-o fără să ştiu ce putea să conţină, oprindu-mă cāteodată
īngāndurat, cu ochii īn lacrimi. Era de fapt o scrisoare despre moarte,
aşternută pe hārtie la o vreme īn care sufletul īnţelege, de pe căile
necunoscute pe unde păşeşte, că se află īn preajma ei.
Abia atunci, toate cuvintele spuse la īntāmplare se
dovedesc lipsite de sens şi pānă la urmă necontinutistice.
Noi spunem că moartea este un fenomen natural īn
evoluţia Universului, citānd sau poate gāndind īn chiar acest fel, dar
cānd acel ,,ceva- ce ne defineşte- o presimte atāt de aproape īncāt
pānă şi răsuflarea īi este grea, tăioasă şi stranie ca gerul iernii
definitive, apare frica, o frică indescriptibilă ce īmpresoară, venită
nu se ştie de unde; o stare nepămānteană. Nu ţi-aş dori s-o vezi fiindcă
n-ai să poţi s-o suporţi, iar dacă ai s-o vezi o dată n-ai s-o mai poţi
uita şi amintirile acelor clipe indefinite, unde parcă toate timpurile
posibile se amestecă fără a mai putea īnţelege īn care anume dintre
realităţi ne aflăm, te va urmări mereu, revenind din alte dimensiuni
īntotdeauna fără să-i ştii ceasul sau secunda, urmărindu-te pānă la
urmă, cānd va īnceta să exist , odată cu cel ce se simte īntotdeauna
hăituit de ireparabil
,,
Am citit o data, de doua ori,- intrigată cred de
francheţea cu care īmi vorbea despre Moarte. I-am răspuns. I-am scris
despre cum şi de cāte ori m-am īntālnit eu cu moartea,- despre
moartea tatălui meu şi despre Iisus al meu care nu a ajuns niciodată pe
cruce. I-am trimit emailul şi am adormit īntr-un tārziu.
Īn dimineaţa următoare am primit răspunsul. L-am citit,
am scris, i-am trimis
pentru ca, īn următoarele 11 zile cartea mea
,,Iisus din podul bisericii,, ( cu subtitlul Cartea din scrisori) să fie
gata scrisă! De comun acord cu maestrul Artur Silvestri, am prefaţat
cartea, care a apărut la Editura Limes, 2006, cu scrisoarea tristă, pe
care mi-a trimis-o.
A fost o experienţă irepetabilă pentru mine. Timpul şi
spaţiul dispăruseră. Cuvāntul devenise Creaţie; Viaţa şi Moartea intrau
īntr-un singur cuvānt. Acum o oră am aflat că
maestrul meu a depăşit frica de moartea, -starea aceea rece,
nepămānteană
de care-mi vorbea pe şleau, īn Scrisoare!
De ce nu am lacrimi?
Pentru că, eu sunt numai o monadă din ceea ce a realizat
el, un punct din Romānia Taincă intuită şi realcătuită din cioburile a
sute de biografii risipte pe Mapamond.
Fie ca Dumnezeu să īl ţină de-a dreapta Sa, pe locul
care i se cuvine !
Melania Cuc
Agero
|
