Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

Nu se cădea oare?

Predică rostită de Părintele Ioan-Irineu Fărcaş în Sankt Elisabetskirche din München, la 31 august 2008, Duminica 11 după Rusalii

 Biserica Unită cu Roma Greco-catolică din Muenchen

„Nu se cădea, oare ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine“ (Mt 18, 33)*.

Iubiţi credincioşi,

Poate nici o altă parabolă rostită de Mântuitorul Isus Hristos nu stârneşte în rândurile ascultătorilor atâta indignare şi revoltă ca parabola pe care aţi auzit-o citindu-se mai înainte (cfr. Mt 18, 23-35). Atitudinea slugii care, fiind iertată de o datorie foarte mare, nu a fost la rândul ei în stare să ierte altei slugi ca şi ea o datorie mică, răscoleşte şi tulbură elementarul nostru simţ al dreptăţii. Şi totuşi, motivul principal pentru care Mântuitorul a spus această parabolă nu a fost acela de a stimula simţul dreptăţii ascultătorilor sau acela de a le provoca indignarea, ci de a-i îndemna să ierte, să ierte din inimă, să ierte nelimitat, să ierte chiar şi atunci când bunul-simţ le-ar spune că au dreptul să nu ierte.

Dar înainte de a trece la citirea mai atentă a textului parabolei şi la mai buna ei înţelegere, poate nu ar fi rău să aruncăm o privire asupra contextului în care a fost spusă. La urma-urmei parabola nu este altceva decât un răspuns la întrebarea lui Petru: „Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui? Altfel spus: Este o limită a iertării? Şi, crezând că exagerează, adaugă: „Oare până de şapte ori?“ La această întrebare Mântuitorul răspunde: „Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte“ (Mt 18, 21-22). Adică să ierţi nelimitat, să ierţi la nesfârşit, căci şapte repetat în felul acesta, însemna în vorbirea semitică „fără număr“. Expresia „de şaptezeci de ori câte şapte“, după părerea unora, s-ar mai putea traduce „de şaptezeci şi şapte de ori“. Dar aici nu este vorba de un calcul matematic. Nimeni nu stă să numere dacă a iertat fratelui său de patru sute nouăzeci de ori sau de şaptezeci şi şapte de ori. Prin acest răspuns Mântuitorul doreşte mai degrabă să depăşească logica răzbunării lui Lameh enunţată în Cartea Facerii: „Dacă pentru Cain va fi răzbunarea de şapte ori, apoi pentru Lameh de şaptezeci de ori câte şapte“ (Facere 4, 24). Probabil Petru a auzit de mai multe ori acest verset. Ştia apoi că în rânduielile prescrise de Moise acţiona legea talionului: ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. De aceea, acest răspuns nu putea decât să-l tulbure. Probabil tocmai pentru a-i linişti furtuna din gânduri, Mântuitorul a spus această parabolă.

„De aceea, asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale. Şi, începând să se socotească cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi. Dar neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el şi femeia şi copiii şi pe toate câte are, ca să se plătească. Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot. Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria“

Trebuie să ne imaginăm că scena se desfăşoară la curtea unui mare împărat. „Slugile“ cu care împăratul a hotărât să se socotească, sunt înalţi demnitari de la curte cărora le-au fost încredinţate mari responsabilităţi financiare. Probabil Evanghelistul Matei a ales să folosească termenul de „slugă“ pentru a evidenţia şi mai bine măreţia stăpânului, a împăratului.

Şi iată că unul dintre aceşti înalţi demnitari de la curte era dator împăratului cu zece mii de talanţi. O sumă astronomică! O sumă extremă, pentru că „talantul“ era cea mai mare unitate monetară din acele ţinuturi, iar „zece mii“ era suma cea mai mare folosită în calcule. Pentru a reuşi să ne dăm seama cât de mare era această sumă, ne folosim de mărturia istoricului Josephus Flavius care echivalează un talant cu zece mii de dinari. Deci, zece mii de talanţi ar fi o sută de milioane de dinari, iar un dinar era plata medie pentru o zi de muncă. Având în vedere această sumă exorbitantă, rugămintea şi promisiunea slugii „Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot“, pare de neînţeles. Sau probabil mai pâlpâia în el flacăra unei speranţei.

În acest context nu pare mai uşor de înţeles nici porunca împăratului de a fi vânduţi ca sclavi înaltul demnitar, femeia lui, copiii lui şi toate avuţiile lui. Ştim din mărturiile vremii că un sclav se vindea cu cel mult două mii de dinari. Deci oricât de bogat ar fi fost acest funcţionar şi oricât de mulţi copii ar fi avut, stăpânul lui tot nu ar fi obţinut din vânzarea lor suma pe care trebuia să o recupereze.

Dar iată că în urma rugăminţii în genunchi a slugii de a-l îngădui, stăpânul îi iartă datoria. O hotărâre cel puţin surprinzătoare. După ce acum câteva clipe stăpânul hotărâse să fie vânduţi toţi şi toate pentru a recupera datoria, acum, dintr-o dată, hotărăşte să-i dea drumul şi să-i ierte şi datoria. Deci nu îi iartă datoria cu speranţa că va recupera cândva de la el suma datorată, ci pentru simplul fapt că i s-a făcut milă de el: „Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria“. Atât! Aşadar, toată speranţa slugii a fost ancorată în milostivirea stăpânului său. Iar speranţa nu l-a înşelat!

Dar întâmplarea, deja impresionantă, nu se încheie aici: „Dar, ieşind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi care-i datora o sută de dinari. Şi punând mâna pe el îl sugruma zicând: Plăteşte-mi ce-mi eşti dator. Deci, căzând cel ce era slugă ca şi el, îl ruga zicând: Îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti. Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în inchisoare, până ce va plăti datoria“.

O sută de dinari nu era o sumă tocmai mică. Reprezenta plata medie pentru o sută de zile de lucru. Totuşi, în comparaţie cu zece mii de talanţi era de un milion de ori mai mică.

Să mai subliniem un aspect: această a doua slugă, în rugămintea lui de a-i fi amânată plata datoriei, face aceleaşi gesturi şi foloseşte aceleaşi cuvinte pe care le-a folosit prima slugă în rugămintea lui faţă de împărat: „Deci, căzând cel ce era slugă ca şi el, îl ruga zicând: Îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti“.

Dar dacă rugămintea şi promisiunea celei de a doua slugi sunt aceleaşi, răspunsul şi atitudinea diferă radical şi sunt, după cele întâmplate mai înainte, la fel de surprinzătoare: „Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare, până ce va plăti datoria“. „Aruncarea în închisoare“ era o măsură extremă ce se aplica numai atunci când suma datorată depăşea suma ce s-ar fi putut obţine din vânzarea datornicului, a familiei lui şi a bunurilor lui. Aşadar, în acest caz, nu era neapărat nevoie să se apeleze la închisoare. Pedeapsa cu închisoarea este nejustificată.  

„Iar celelalte slugi, văzând deci cele petrecute, s-au întristat foarte şi, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate. Atunci, chemându-l stăpânul său îi zise: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu trebuia, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? Şi mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria“

Atitudinea acestei slugi, faţă de cel care era slugă ca şi el, provoacă întristare şi indignare în sufletele celorlalte slugi. Simţul lor de dreptate şi de omenie le îndeamnă să vină şi să spună stăpânului lor toate cele întâmplate.

Atunci stăpânul chiamă la sine pe slugă şi îi aduce aminte că i-a iertat toată datoria de zece mii de talanţi pentru simplul motiv că l-a rugat. Apoi îl întreabă: „Nu trebuia, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine?“ Răspunsul corect la această întrebare este: Nu, nu trebuia! Nici o lege nu îl obliga să ierte datoria semenului său pentru faptul că lui i-a fost iertată datoria. Dar oare acest mare împărat nu cunoştea legile? Le cunoştea! Atunci de ce îşi numeşte sluga „vicleană“? De ce se lasă cuprins de mânie? De ce îşi dă sluga „pe mâna chinuitorilor“? Privite din punct de vedere legal, aceste gesturi ale lui sunt de neînţeles. Din ce punct de vedere să le privim ca să le înţelegem?

Iubiţi credincioşi,

Am încercat, pe cât ne-a stat în putinţă, să analizăm textul parabolei. Cred că nici unul dintre noi nu am fost de acord cu atitudinea nemiloasă a celui căruia i s-a iertat  datoria de zece mii de talanţi, iar la rândul lui nu a iertat celui ce era slugă ca şi el datoria de o sută de dinari. Şi cred că am avut dreptate să nu fim de acord cu el. Cred că l-am judecat corect! Totuşi, ce întâmplă cu judecata noastră corectă atunci când în locul acestei slugi nemiloase ne situăm pe noi? Mai suntem oare atât de drepţi şi de corecţi?

Avem o vorbă în popor care spune că oamenii poartă pe umeri desagi încărcaţi cu păcate. În desaga din spate pun păcatele lor, iar în desaga din faţă pun păcatele altora. Astfel ei văd mereu păcatele altora, fie în desaga lor din faţă, fie în desaga aproapelui care merge înaintea lor. De aceea suntem întotdeauna gata să ne judecăm semenii cu dreptate. Dar dacă ne-am vedea şi propriile păcate, atunci cum i-am judeca? Cu dreptate sau cu milă? Am aplica legile dreptăţii sau i-am ierta? Mai mult: dacă ne-am vedea şi propriile păcate, atunci cum ne-ar plăcea să ne judece pe noi Dumnezeu? După legile dreptăţii sau cu milă? Dacă Dumnezeu consideră iertarea o errata la legile dreptăţii, atunci noi de ce să o considerăm altfel faţă de semenii noştri? Avem o frumoasă rugăciune în Molitfelnic la Slujba Sfântului Maslu care zice: „Că de vei intra în judecată cu robii Tăi, nimeni nu va fi aflat curat de întinăciune, ci va amuţi toată gura, neavând ce răspunde, pentru că toată dreptatea noastră este înaintea Ta ca o cârpă lepădată“.

În momentul în care nu ne vom mai judeca pe noi şi greşelile noastre după greşelile altora, ci greşelile altora le vom judeca după greşelile noastre, în momentul acela vom constata cu surprindere că putem ierta mai uşor. În momentul acela iertarea nu va mai fi pentru noi un act ce trebuie repetat de şaptezeci şi şapte de ori sau de patru sute nouăzeci de ori, ci o atitudune. Pentru noi creştinii, această atitudine trebuie să izvorască lin şi firesc din faptul că Dumnezeu ne-a iertat, prin Hristos şi în Hristos, o datorie pe care altfel nu am fi putut-o niciodată plăti. Odată înarmaţi cu spiritul iertării vom putea păşii în lume senini.

Pfr. Ioan-Irineu Farcaş

Rumänische Katholische Mission

Sendlinger Str.26

80331 München

Deutschland

Tel./Fax: +49 (0)89 266755

http://www.mrug.de

Exclusiv pentru cititorii revistei AGERO, din partea Pfr. Irineu Fărcas, Muenchen

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)