|
 O
cămaşă de forţă la vremea
T-shirt-ului cu jeanşi şi bretele
Vocile exilului românesc
Angela Furtună
Grafica de Hetco (Agero)
13. 10. 1980 Cu respect şi
dragoste, un NU SUNT NEBUN!
31. 07. 2008 Cu respect şi
dragoste, o NU SUNT NEBUNĂ!
Moto: „Ciudăţenia firii mele constă în
faptul că am avut puterea să elimin din gândirea mea noţiunea de bine
sau rău, în accepţia curentă, la fel cum Moartea nu mai funcţionează
pentru mine ca spaimă atavică”. (Leonard Oprea)
„Moartea nu există. Există doar oameni care nu se pot opri din drum”.
(Angela Furtună)
........................................................…………………………………………………..
Cămaşa de forţă (Ed. Curtea Veche - 2004, Ed.
Liternet - 2005) este o carte-etalon, atât pentru proza est-europeană,
cât şi pentru literatura universală. Combustia care a iniţiat o
literatură de o asemenea forţă şi valoare vine, estetic vorbind, din
aceeaşi fenomenologie care i-a extras genialoizi din distileriile artei
Estului pe Dostoievski, pe Kafka, sau pe Vladimir Bukovski. Evident, tot
acest metabolism nu ar fi fost posibil în afara experienţei totalitare
la care a fost supus autorul cărţii, romancierul, poetul şi eseistul
Leonard Oprea.
Vorbim aici despre un roman scris cu fluidul unui homunculul
hiperactivat (e conştiinţa auctorială? e omul păcatului? e un sfânt? e
fiara? e Dumnezeu? este, poate, câte ceva esenţial din toate acestea,
sau e nimic în reţetă alchimică ? ), iar acest homuncul este cel care
pune la lucru alerta cortexului senzorial şi anxietatea cortexului motor
pentru a face posibilă supravieţuirea fiinţei strivită sub teascul
dictaturii: „să-mi scrii sângerând fără tăietură, doar simplu gândind
despre neînţeleasa plăsmuire…[…] Sunt un…paralogic şi nu voi perturba
societatea, îmi voi cere doar dreptul, inalienabil, la un pic de zbor,
deasupra munţilor şi văilor, oraşelor şi ruinelor voastre.”(p.159).
De remarcat că această levitaţie antropocentrică se produce „înlăuntrul
meu şi în afara voastră”, printr-un mecanism hiper-derealist grefat
parcă pe o meditaţie din Hermes Trismegistus.
 Cadenţele
catatonice şi contratimpii cicatricilor din Dansul lui Eduard Munch sunt
singurele ritmuri care îi sunt permise lui Inochentie Damian, eroul
romanului de faţă, pentru a înainta prin realul distopic şi prin
imaginarul utopic al unui sistem totalitar a cărui menire este reducerea
individului la absurd: „ne-aţi spus că într-o astfel de societate nu
există contradicţii antagoniste, atunci, ce se întâmplă când
contradicţiile ajung, aşa neantagoniste cum sunt, la o acumulare
necontrolabilă?” Un răspuns era acesta: „refuzul de a accepta să
trăieşti într-un anume fel, prin automutilare”, care putea merge
până la sinucidere (autonegarea supremă) sau până la stimularea
genialităţii (prin conversia mecanismului nevrozei şi negării în
mecanism creator). Dar au existat, la alţii, şi răspunsurile
colaboraţioniste, prin mecanismele adoptării ideologiilor totalitare,
fie în mod activ, fie în mod pasiv, cedând şi lăsându-se încorporaţi în
pasta moale, vitroasă, a lui homo sovietikus.
În regimurile totalitare comunistoide cum au fost cele din Est, când
individul trăieşte zilnic experienţa faliei schizoide a dedublării
pentru a încerca o adecvare la (re)presiunea ideologică externă, mintea
sa uită mecansimele naturale de feed-back apropriate libertăţii. Cu
timpul, răspunsul său la stimulii de orice fel devine unul lipsit de
sens, pe măsura realităţii care a generat anomalia: „Le povestesc
despre cât de greu se poate accepta că existenţa unui spaţiu şi timp,
tainice în manifestarea lor benefică, iniţiatică şi desăvârşitoare de
fiinţă, constituie, practic, accesul la realitatea psihică eliberatoare-
realitatea unică[…]. Păcatul …e identificat de unii dintre ei, marea
majoritate, cu spaima asta şi li se înfăţişează ca o destructurare
interioară, într-un necurmat proces, până la alcătuirea unui nou Eu. ”
Însingurarea lui Inochentie Damian a fost blestemul dar şi şansa
supravieţuirii lui, într-o lume comunizată şi supusă buldozerelor de
anihilare a personalităţii: „Cum urlă lupii sufletului la gura
disperării, gândi Damian şi notă în jurnal: „Nu există tragedie sau
demenţa izolării, atâta timp cât nimeni nu-i poate contesta frumuseţea
protestului”…”
Construcţia spaţiului sacrificial al interiorităţii lui Inochentie
Damian, cel abandonat înstrăinării dar susţinut de obstinaţia
autoanalizei în chip de „ţipăt după ajutor”, devine o literatură
pur-sânge, o arhitectură vera făcută din text, sânge şi fluid afectiv, o
construcţie a detaliului anatomo-patologic şi a misterului revelat: „Cât
de amănunţit trebuie să-ţi „descrii” realitatea înconjurătoare pentru a
descoperi motivele întemeiate care să-ţi justifice actul de
autoalienare?” Tehnica pointillistă a detaliului presiunii psihice
este inegalabilă la Leonard Oprea. (Am regăsit aici, ca pe o madlenă
proustiană, o amintire personală care ţine de fascinaţia în faţa
construcţiei lui De laudibus sanctae crucis, făcută în secolul al IX-lea
de Rabano Mauro, după un procedeu de reiterare heraldică (Roma,
Biblioteca Apostolica Vaticana). După acelaşi procedeu, autorul
deconstruieşte coerenţa funcţională a personajului său prin
autofagocitarea energiei sale fiinţiale, lăsând în urmă, vie, marioneta
lipsită de voinţă autonomă, marionetă ce execută – în statul totalitar -
numai manevrele Păpuşarului Ideolog Şef. Fac apel, pentru adecvare, la
citatul indicat de autor din Nietzsche: „Am făcut lucrul acesta,
spune memoria mea. Nu sunt eu în stare să fac una ca asta, spune
orgoliul meu şi rămâne de neînduplecat. În cele din urmă – cedează
memoria.” Aşadar aici este capătul de linie al Arhipelagului, al
Coloniei penitenciare, al Gulagului, al Experimentului Piteşti: în
cochilia goală a minţii-sufletului, vidată de ideologi prin spălarea
creierului, este injectată, cu seringa statului-partid, toxina omului
nou.)
Realitatea, în care sufletul lui Inochentie Damian se varsă prin câteva
maree, vine dintr-o lume „care nu îl doreşte”, câtă vreme el ţine
cu dinţii de libertatea sa şi de dreptul de a se exprima. Însă,
împreună, personajul şi autorul, miez din Unul Dumnezeu fiind, ies din
cămaşa de forţă a spiritului totalitar prin iubire şi prin mărturisirea
credinţei, care devin temele fundamentale ale meditaţiilor, ale
obsesiilor şi ale literaturii lui Leonard Oprea. E un drum - acesta, al
Iubirii şi al Binelui-, pe care şi Hannah Arendt a mers, cu aceeaşi
obstinaţie (deşi în cazul ei accentul a căzut pe expresivitatea
eseului). De la Augustin izvorând, mereu între îndoială şi certitudine,
între Dumnezeu şi suflet, Leonard Oprea atinge logica şi simplitatea de
lege a unei axiome, prin iluminarea Ecleziastului şi prin îndumnezeirea
sa. Purificarea se face prin Iubire.
Acum cincizeci de ani, în 1958, în Condiţia Umană, Hannah Arendt scria:
"Love, although it is one of the rarest occurrences in human lives,
possesses an unequaled clarity for the disclosure of Who, precisely
because it is unconcerned to the point of total unworldliness with what
the loved person may be, with his qualities and shortcomings no less
than with his achievements, failings and transgression. . . Love, by its
very nature, is unworldly, and it is for this reason that it is not only
apolitical but anti-political, perhaps the most powerful of all
antipolitical human forces."
Sub cămaşa de forţă, ca şi după lepădarea ei, Leonard Oprea ne propune
această epidermă de Iubire, acest airbag de Iubire, aceste mitocondrii
şi alveole de Iubire, adică tot ceea ce rămâne după purificarea rituală
şi regăsirea Adevărului. Inochentie Damian trebuie să iubească şi să
înţeleagă: „Suntem douăzeci şi două de milioane de români şi sunt
peste patru milioane de membri de partid. Peste douăzeci la sută din
populaţia ţării. Cum de s-a întâmplat astfel? Cum de se întâmplă astfel?
Sunt un laş sau sunt un nebun? Ori amândouă. Voi scrie. Măcar atât. Şi
mereu îmi voi aduce aminte cuvintele apostolilor: Doamne, măreşte-ne
Credinţa!”
Invocarea Credinţei nu ţine de recuzită formală, ba chiar este o
preştiinţă ce trebuie descoperită de Inochentie, iar după modelul său,
de fiecare muritor ce vrea să se salveze, sugerează Leonard Oprea, cu
inflexiuni de profet aflat în râvnirea graţiei. Autorul răspândeşte
strălucirea acestei eliberări şi încărcătura saltului energetic:
credere Deo aut Christo (supunerea faţă de cuvântul Domnului) şi
credere in Deum aut Christum (supunerea în Dumnezeu şi în Christos).
Aşadar, spre deosebire de Hannah Arendt, Leonard Oprea adaugă iubirii de
Dumnezeu ca metodă de salvare şi acceptarea intelectuală a lui Dumnezeu
ca axiomă a fiirii.
Inochentie Damian, cel strivit de călăii regimului totalitar, a fost
astfel pregătit, prin suferinţă, prin tortură (la care el unul a
rezistat, în timp ce sute de alte milioane de suflete nu au rezistat)
pentru ca sufletul său să rămână stăpân asupra fiinţei sale. Aşadar, el
a fost pregătit prin martiraj, pentru Dumnezeu, praeparatur voluntas
a Deo. El a avut libertatea de a alege şi a ales.
Cartea aceasta a lui Leonard Oprea este străbătută de un negru extaz
tăinuit al lucrurilor şi al fiinţei umane, ca şi de fascinaţia
comparatistă disputată între ororile produse de ideologiile politice în
trecutul recent al Europei. Discuţia despre punerea semnului egal între
crimele Holocaustului şi crimele Gulagului nu este nici savantă şi nici
corectă, nici măcar permisă. Însă mi se pare justă abordarea diegetică a
celor două fenomene şi încadrarea lor în acelaşi tip de consecinţe cu
care totalitarismul pus în practică a dus la torturarea omului şi la
anihilarea dreptului său fundamental la viaţă. De la Holocaust până la
Gulag, tehnica anihilării în masă a indivizilor a evoluat prin procedee
asiatice de sadism. După arderea de tot prin Shoah sub regimul nazist,
bazată pe eliminarea fizică în masă facută pe criterii etnice şi
rasiale, „înţelepciunea” asiatică bolşevică a elaborat în timpul
Gulagului procedee de suprimare încă mai subtile, care nu lasă urme atât
de vizibile ca în cazul Shoahului: arderea trupului din cuptoare (şase
milioane de evrei, ţigani etc.ucişi în lagăre naziste din timpul Shoah)
a fost înlocuită în timpul Gulagului de arderea minţii-sufletului, de
prăjirea creierului prin temperatura înaltă a dezumanizării şi
decerebrării intelectual-moral-voliţionale, mergând până la
destructurarea totală şi dezagregarea completă a personalităţii a sute
de milioane de indivizi (români, ruşi, polonezi, cehi, ucraineni,
bulgari, evrei, armeni, saşi-germani, unguri, estonieni, letoni etc.) şi
care, precum Inochentie Damian, au fost supuşi arderii psihologice de
tot, păstrându-li-se numai configuraţia cerebrală humanoidă de bază,
precum şi un alfabet elementar de coduri automate ce mai conţine doar
indicaţii primitive de reacţie la sistemul supravieţuirii în lagărului
comunist. Niciodată, însă, nu se va pune problema înlocuirii unei
ideologii cu o alta, sau de a inventa idoli noi care să justifice
excesele criminogene comise asupra vieţii. Câtă vreme omul veghează,
cerul rămâne în el, ca adevăr axiomatic, plin de iubire şi de neatins.
Cămaşa de forţă trebuie să intre cu drepturi depline în
conştiinţa cititorului tânăr de astăzi, în manualele şcolare şi în
bibliografia universitară obligatorie, ca un roman indispensabil
înţelegerii literaturii şi a tragediei Europei Culturale sub dictatura
Moscovei, fenomene de care încă din 1984 a început să vorbească şi Milan
Kundera, care a fost însă mai bine mediatizat în epocă, deoarece se afla
deja în exil la Paris.
Cu altă ocazie, mă voi referi la relaţia dintre muzică şi Inochentie
Damian, muzica fiind adevăratele aripi care l-au salvat de la moarte pe
„Micul Prinţ, un trist şi uimit copil” anchetat de torţionari.
Leonard Oprea însuşi, ca şi autoarea acestui text, ca şi atâţia alţi
intelectuali tineri de elită români ai anilor 70-80, a fost salvat de la
moarte de către jazz, de către rockul progressive (eu ador şi astăzi Van
der Graaf Generator şi mai ales pe Peter Hammill – vezi pe Google situl
sau Sofa Sound - , ca şi Jethro Tull sau Gentle Giant ori Kraftwerk, dar
mulţi alţii încă) şi de fascinaţia pentru discul rar de ebonită, de
contactul cu Radio Europa Liberă, cu Radio BBC, cu Voice of America, cu
marea literatură a lumii, cu marea muzică şi cu marea artă a lumii,
toate adunate de noi pe furiş în experienţa fiecărei zile, în liniile
supravieţuirii închise în palmă, în pumnul strâns, alături de bănuţul
pentru un corn şi de bănuţul pentru pomană dat, pe ascuns, pentru slava
lui Dumnezeu.
Angela Furtună
angela.furtuna@gmail.com
Suceava,
31 iulie, 2008
|
Comentarii de la cititori |
|
